Holocaustul impotriva romanilor (2)

   

    Se impune să mai selectăm, din lumea bolşevicilor evrei, fie şi încă un nume. Tot la tema pe care o evidenţiem, distrugerea integrităţii teritoriale a României. Valter Roman (Neudlander).

    A acţionat Valter Roman, cu toată hotărârea, împotriva existenţei României ca stat?  Categoric, da. A apreciat că a sosit momentul, când poate să-şi aducă şi dumnealui contribuţia, la desfiinţarea României ca stat. Asupra autenticităţii documentului  nu există nici o îndoială. Se află în arhiva Comisiei de pregătire a tratatelor de pace şi orânduirii de după război, înfiinţată în URSS, sub conducerea lui Maxim Maximovici Litvinov, locţiitorul comisarului [ministrului] Afacerilor Externe. L-am avut la dispoziţie din Scrisoarea către Petre Roman, scrisă de Tofic ISLAMOV, publicată în acelaşi timp, în Provincia , oct. 2000, anul I, nr. 6 (www. provincia.ro) şi în revista Novaia i noveisaia istoria, din Moscova. Înainte de prezentarea documentului, să reţinem câteva paragrafe din scrisoarea lui Tofic ISLAMOV  către Petre Roman, care ne vor introduce în arhiva Comisiei Litvinov,  pe care istoricul rus a studiat-o în amănunt:

“În ceea ce priveşte dorinţa Dumneavoastră de a păstra memoria tatălui Dumneavoastră, aici poziţiile noastre se despart principial. Memoria tovarăşului Valter Roman, activităţile şi faptele sale în orice caz, în situaţia istorică a anului 1940, nu necesită o reabilitare din partea nimănui, sunt ferm convins de acest lucru. Militarea lui pentru independenta statului transilvănean porneşte din tendinţa de a îndrepta odată şi pentru totdeauna relaţiile celor două popoare frăţeşti care trăiesc în transilvania şi în cele două ţări vecine, Ungaria şi România. El considera, deasemenea, că împărţirea Transilvaniei între Ungaria şi România în anul 1940 este o experienţa catastrofală a lui Hitler.

    In fine să nu uităm nici că tovarăşul Valter Roman, tatăl Dumneavoastră, a fost un comunist educat în tradiţiile proletariatului internaţionalist ceea ce, la drept vorbind, astăzi nu este bine văzut nicila mine în ţarâ şi, probabil, nici la Dumneavoastră. Bine ar fi ca eu să greşesc în privinţa ţării Dumneavoastră. Consider că trebuie să ne mândrim cu poziţia de atunci a luiValter Roman în legătură cu problema referitoare la Transilvania şi nu să ne ruşinăm. În situaţia complicată a războiului mondial; el a avut curajul să se înalţe deasupra intereselor naţionale, ceea ce îl face să fie respectat. Trebuie să fiţi de acord că nu oricine este capabil de aşa ceva.

    Nu a trebui să uimească pe nimeni faptul că ideea de a înfiinţa un stat independent transilvanean a fost afirmată alături de Valter Roman şi de către importantul savant şi istoric, academicianul Evgenii Vicorovici Tarle, lucru caruia în scrisoarea d-voastră i se acordă o mare importanţa. Menţionarea acestor două nume nu sună ruşinos nici pentru unul dintre ei şi nici pentru admiratorii lor […] Este posibil ca el să nu fi ştiut istoria Transilvaniei în amănunţime precum Valter Roman care, provenind din Transilvania, vorbea în acelaşi timp limba română şi limba maghiară foarte bine. Dar repet, importatnte, hotărâtoare şi clare pentru E.V.Tarle, ca şi savantşi ca cetăţean şi activist al statului, în calitate de sfetnic al statului URSS, au fost interesele naţionale ale Rusiei, sau poate ca mai precis interesele ei geopolitice, ca şi mare stat european. De acest lucru vă puteţi convinge, dacă veţi citi foarte atent materialele Comisiei  Litvinov şi veţi compara conţinutul ei cu textul scrisorii lui Valter Roman.

    Dar înainte de toate câteva observaţii despre acest lucru.

    Apropierea victoriei Marelui Război pentru Apărarea Patriei a pus în faţa conducerii sovietice problema orânduirii păcii europene şi pregătirea proiectelor şi a tratatelor de pace pe viitor cu Germania şi cu sateliţii ei […]

    La una din adunările Comisiei  (25 martie 1944), Preşedintele ei, locţiitorul comisarului Afacerilor  Externe, maxim Maximovici Litvinov a concretizat ideile fixate în următorul fel: noi trebuie să păstrăm poziţia noastră fiind unica putere mare în Europa, şi aceasta poziţie nu trebuie să o împărţim benevol cu cineva[…]

Pentru susţinerea independenţei Transilvaniei, în afară de Tarle a contribuit şi un alt membru al Comisiei, Solomon Abnamovici Lozovski. Mi se pare, spunea el, participând la adunarea Comisiei din 29 iulie, că pentru noi ar fi mai bine să fim de acord cu înfiinţarea statului independent transilvan. Noi nu suntem cointeresaţi la întărirea Ungariei sau a României De ce noi ar trebui să întărim România? Pentru că în Transilvania există trei milioane de români? […]

    În timpul discuţiei apare şi abordarea unei probleme principiale care se referă la rolul dreptului istoric ( sau confruntarea lui cu factorul etnic)în rezolvarea problemelor teritoriale în Europa. În ansamblu, participanţii la discuţii, bineînţeles, dădeau dreptate factorului etnic, faţă de  cel istoric. Argumentând faptul că România trebuie să primească şi Transilvania de Nord, Şuriţ completează motivele sale principiale despre necesitatea evidentă de a lua în calcul factorul etnic, punând accent pe polemica noastră cu Polonia, care foloseşte acest argument istoric. Însă acelaşi argument etnic  nu a contibuit la rezolvarea problemei basarabene, reprezentând doar un interes academic. Problema teritorială a Basarabiei, disputată între România şi Rusia şi care a fost tranşată în 1940, a trezit în cercurile de conducere dorinţa confuză de a compensa într-un mod oarecare România pentru pierderea de teritorii . De aceea Şuriţ crede că restituindu-i României Transilvania, …noi vom pune o temelie trainică pentru dependenţa României de politica noastră. O astfel de perspectivă este reală, fiindcă Transilvania are fără nici o îndoială pentru România mai multă importanţă decât Basarabia.

    In continuare oratorul a adăugat: Despre faptul că România şi Ungaria nu pot fi tratate la fel, cel mai bine ne confirmă istoria trecutului fostei Ungarii. Ne luând în considerare provenienţa ungaro-mongolă, întotdeauna a fost avangarda germanismului în sud-estul Europei şi unealtă de oprimare a tuturor popoarelor slave. În relaţia cu România, lucrurile însă stau exact invers.

    Acest pasaj confirmă opinia noastră asupra incompetenţei lui Şuriţ în problemele istorice. Nu ştia sau nu dorea să-şi amintească de nenumăratele războaie din istoria Europei Centrale, în care maghiarii au luptat împotriva germanilor din momentul apariţiei ei în regiunile bazinului Dunării…Din fericire aceste argumente n-au avut ecou pentru participanţii la discurs… Mai competent în problemele istoriei, Litvinov contrazice aceste păreri, zicând: Tovarăşul Şuriţ greşeşte, gândindu-se că români din Transilvania au visat numai la unirea cu România. Adevărul e că agitatorii din România  tindeau să influenţeze exact în această direcţie, dar în decursul istoriei românii din Transilvania cereau doar autonomie, ne mai sperând la independenţa Translivaniei…Aproape că exclud, susţine diplomatul sovietic, posibilitatea de a oferi Transilvania Ungariei, însă nu este o chestiune definitivă. Această variantă s-ar putea materializa,  dar într-o perspectivă mai îndelungată. Mai curând s-ar ajunge la un acord comun cu România în schimbul renunţării la Basarabia şi Bucovina, dar acest lucru se poate întâmpla numai cu anumite garanţii şi cu o anumită influenţă asupra viitoare politici româneşti. Nu ştiu dacă vom putea să obţinem astfel de garanţii şi în condiţiile în care guvernul (român-nota lui T. I.) se va schimba, iar politica va fi alta. Dacă am reuşi să implementăm un control, alta ar fi situaţia. Dar până ce acest lucru nu se va înfăptui, rămâne posibilitatea separării Transilvaniei şi transformării ei într-un stat de sine stătător. Acest lucru poate fi provizoriu până în momentul în care noi vom putea ajunge la o înţelegere cu Ungaria sau România. Sau poate că va rămâne aşa timp îndelungat, având în vedere că acest mic stat va avea nevoie de ocrotitori, care poate fi numai Uniunea Sovietică, marea putere din apropiere…În viitor nu exclud ca Ungaria Români şi Transilvania să devină federale, dacă noi vom putea să influenţăm politica Ungariei şi României…Maiski, Stein, Manuilski făcând referire la această situaţie susţin ideea acordării independenţei Transilvaniei, refuzând propunerea de federalizare a României, Ungariei şi Transilvaniei. După părerea lui Stein crearea independenţei Tarnsilvaniei  este cea mai bună soluţie. Lozovski şi-a exprimat părerea personală într-o formă categorică: Se subînţelege că perspectiva alipirii Transilvaniei la Ungaria este exclusă.”

    Reţinem în continuare aprecierile lui Tofic ISLAMOV asupra personalităţii lui Valter Roman:

„Din materialul documentar de mai sus este evident că ideile pe care Valter Roman le-a împărtăşit Comisiei Litvinov nu au nimic deosebi şi neobişnuit. Ideile sale se înscriu organic în ideologia politică ce domină capitala sovietică în perioada sfârşitului de război şi se armonizau perfect cu dispoziţiile politice  ale conducerii Uniunii Sovietice.

Mai sus am vorbit despre poziţia propunerilor şi opiniilor lui Valter Roman care au fost oferite adunării Comisiei Litvinov. Există însă între ele o diferenţă pe care  nu ar trebui s-o uităm. Ea constă că în faptul că punctele lor de pornire erau diferite: comunistul român [Valter Roman] îşi construia ideile pornind de la interesele Transilvaniei, ale locuitorilor ei…Oamenii de stat sovietici însă întotdeauna au avut ca scop asigurarea siguranţei  ţării lor…Aici nimănui nu i se poate reproşa nimic.

Pentru a fundamenta corectitudinea interpretării noastre în legătură cu poziţia lui Valter Roman, voi oferi mai jos, într-o formă prescurtată, scrisoarea sa datată la 28. VII. 1944, care a intrat în Comisia Litvinov în data de 2.VIII.1944 şi care a provocat reacţii atât de vehemente, din partea  Dumneavoastră, domnule Petre Roman.

După ce la începutul scrisorii notase că s-a hotărât să-şi expună părerea despre problema Transilvaniei în ordinea dezbaterilor, Valter Roman scrie (stilistica şi ortografia originală se respectă pe deplin):

Scrisoarea lui Valter Roman către Comisia Litvinov

    Luând în considerare toată greutatea, complexitatea şi specificitatea problemei Transilvaniei, consider că cel mai potrivit şi corespunzător element al acestei etape (de după război) este permisiunea înfiinţării independenţei (şi faţă de români şi faţă de unguri) Transilvaniei de la râul Tisa până la Carpaţi (hotarul care trebuia să fie garantat de Uniunea Sovietică, Anglia, America), care reiese din următoarele idei:

1. Ambele ţări care pretind Transilvania au participat în aceiaşi măsură în războiul de cucerire a lui Hitler. Pe cine să răsplătm cu alipirea Transilvaniei? (Tendinţa imperialismului englez este să aibă sub control Ungaria, incluzând şi Transilvania. In acelaşi timp, ne dăm seama că Romînia nu poate fi în viitor folosită de nimeni ca şi centru al intrigii antisovietice şi ca bază de atac împotriva URSS).

2. Componenţa etnografică. Între râul Tisa şi Carpaţi locuiesc într-un conglomerat români şi unguri (locuiesc aici saşi şi şvabi , care amintesc problema nemţilor de pe Volga, poate ca problema dată ar putea fi rezolvată pe aceiaşi cale).

3. Independenţa economică. Transilvania (prin care noi azi înţelegem: Transilvania propriu-zisă, Banat, Crişana, Maramureş) reprezintă un întreg din punct de vedere economic. În perioada alipirii Transilvaniei la România industria ei era mai dezvoltată decât a acesteia.

( Reşiţa este cel mai mare centru metalurgic; I.A.R. cel mai mare centru aviatic Astra cel mai mare centru al construcţiilor de vagoane, Dermata cea mai puternică uzină de prelucrare apielii din Balcani).

Transilvania este foarte bogată în resurse minerale: cărbune, minereu de fier, cupru, mangan, aur, argint s.a.m.d. Ea are de asemenea, un potenţial agrar ridicat. Partajul construit de Hitler în august 1940 urmărind exclusiv interesele imperialismului german contrazicea raţiunile economice, istorice, naţionale şi etnografice; era ca şi cum ai tăia pe unul din gemenii siamezi, care nu pot să trăiască unul fără altul.

4. Rădăcinile istorice. Mulţi ani Transilvania a fost ţară independentă, cu propriul conducător, iar în secolele XVI şi XVII a jucat un rol foarte important în activităţile internaţionale. Ideea independenţei Transilvaniei are tradiţiile sale şi rădăcini atât printre români cât şi printre unguri. Evenimentele istorice mărturisesc despre viaţa paşnică a ungurilor şi românilor în Transilvania dealungul secolelor şi despre luptele lor comune îndreptate împotriva asupritorilor.

5. Transilvania a fost partea cea mai progresistă a ţării chiar şi atunci când aparţinea fie Ungariei, fie României. Mişcările revoluţionare ale ungurilor şi românilor au izbucnit de nenumărate ori în Transilvania. Muncitorii transilvăneni au fost mult mai organizaţi, decât în alte părţi ale Ungariei şi României. Mişcările muncitoreşti sunt sînt mai puternice decât în Ungaria şi România. (13) Din toate aceste motive consider că independenţa Transilvaniei este o chestiune realistă şi oportună, corespunzînd intereselor progresiste din Romînia şi Ungaria. (Hotărârea definitivă pot să mi-o imaginez numai în cazul în care Bazinul Dunărean vafi sub tutela regimului sovietic).

Cu repect, Valter Roman

Născut în Transilvania, membru al Partidului Comunist Român.

Inginer-electric; fost şef al artileriei 35 (inter) divizii; în Spania (1936 1939) fost constructor de vagoane al uzinei din oraşul Calinin; colaboratorul lui I.C.C. I. (până la dizolvare): Redactor (Redacţia romînă în institutul nr.205 în timpul Ţ.C.V.C.R.(b), Moscova, 28.VII. 44.

Lux.com 265(14)

    În încheiere repet încă odată acea impresie personală, care mi-am format-o în timpul citirii acestei scrisori: Valter Roman a fost comunist-internaţionalist, de asemenea patriot transilvănean. Numai în acest context poţi înţelege şi explica apropierea sa de problema transilvăneană. Sentimentele patriotice predominau asupra naţionalităţii, de aceea el este interesant ca personalitate.

13.În sârguinţa patriotismului local se vede că autorul exagerează rolul proletariatului în Transilvania. De asemenea e optimist în ceea ce priveşte aprecierea convieţuirii paşnice între români şi unguri, pentru câ cele scrise de el nu se referă nicidecum la revoluţia maghiară din 1848-1849. Este însă adevărat faptul că aceste popoare au trăit paşnic sute de ani, iar în perioada otomană au luptat împreună împotriva asupritorilor, precum şi mai târziu, în secolul al XVIII-lea, împotriva absolutismului austriac.

14. AVP RF. Fond 06. (Secretariatul lui V.M.Molotov) Op. 6. Mapa 14”.

Nici Tofic ISLAMOV nu exprimă  realitatea, scriind că aceste popoare au trăit paşnic sute de ani s.a.

    La comentariile lui Tofic ISLAMOV nu adăugăm altele. Cititorul însuşi le va face. Reţinem ura internaţionalist bolşevică  de care dă dovadă şi Valter Roman împotriva existenţei statale a poporului român, susţinând dezmembrarea statului naţional unitar român. Numai că a apăruse şi o altă scrisoare a lui Valter Roman, către M.M.litvinov,  publicată de grijuliul său fiu, în volumele Le devoir de libertte, Editions Payot, 1992, Libertatea ca datorie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 şi Libertatea ca datorie, Editura Paideia, Bucuresti, 2000 . Ce activitate voia să acopere? A tatălui său. Oare numai a tatălui său? I-o trimite de urgenţa lui Tofic Islamov , în anul 2000 şi o scrisoare cu antetul ministerului de externe, desigur semnată de ministrul de externe  din acel an, Petre Roman, revoltat, scriindu-i că dumnealui, Petre Roman, doreşte ca Tofic Islamov să înlăture nedreptatea istorică acceptată cu mare uşurinţă în cartea sa. Răspunsul lui Tofic Islamov este extrem de interesant. Din rândurile lui transpare suspiciunea că se afla în faţa unui fals. Nu  ştim ca Petre Roman să făcut proba autenticităţii scrisorii, aşa cum i-a cerut istoricul rus.

Tofic Islamov:

„P.S. Vă sunt foarte recunoscător pentru copia materialului apărut în ziarul Ce soir din Paris, trimise de Dumneavoastră, şi mai ales pentru scrisoarea lui Valter Roman către M.M.Litvinov, de care noi nu am avut cunoştinţă, datată la 24 iulie, deci cu 4 zile înaintea datării din 28 iulie a scrisorii lui Valter Roman publicate în volumul nostru pe aceeaşi adresă. Noi o vom studia utilizând cele mai bune metode şi vom trage concluziile potrivite, dacă această scrisoare se va dovedi autentică. Ar fi necesar să avem o copie facsimilă, poze sau xerocopii, ceea ce din punct de vedere tehnic nu este greu de făcut. Motivele prealabile ale acestui scop se află în scrisoarea rămasă fără răspuns a Doamei T. Pokivailova. Împreună cu colegii mei eu sunt gata să mă întorc la problemă pentru suplimentul redacţiei noastre, dacă în arhivele ruseşti sau cele româneşti sau în arhive particulare s-ar găsi noi documente autentice referitoare la întrebările care ne preocupă. Înainte de aceasta avem nevoie de mai multe informaţii despre provenienţa materialelor epistolare, asemănătoare cu copiile trimise de Dumneavoastră, aparţinând, după cum spuneţi, domnului Valter Roman.

Sîmbătă, 19 august 2000.

Cu respect, Tofic Islamov “

Efortul lui Petre Roman de al scoate din cauză pe Valter Roman a fost sortit unui  eşec total. Scrisoarea publicată de Petre Roman este din 24 iulie, iar cea depusă de Valter Roman la Comisia Litvinov, este din 28 iulie. Anulează orice altă „scrisoare” de dinaintea datei de 28 iulie.

Scrisoarea publicată de Petre Roman

cu titlul Scrisoare adresată de Valter Roman lui M. M. Litvinov cu privire la Transilvania

Stimate tovarăşe Litvinov,

Datorită faptului că glorioasa Armata roşie continuă ofensiva sa strălucită, zdrobind trupele hitleriste, şi deci eliberarea României, a Ungariei şi a celorlalte ţări ocupate de Hitler, va deveni, sper, curând, o realitate fericită, doresc să vă expun în cele ce urmează un punct de vedere -pe care fireşte îl consider ca singurul just şi în concordanţa cu adevărul istoric –în legătură cu soluţionarea litigiilor de frontieră româno-maghiară, consecinţă a “arbitrajului” de la Viena din august 1940.

Pentru că odată cu răsturnarea clicilor fasciste din aceste şi zdrobirea Germaniei hitleriste se va pune şi problema organizării păcii şi încheirii tratatelor de pace, consider ca deosebit de actual şi, totodată, şi extrem de important să informez guvernul sovietic despre anumite realităţi, pentru ca hotărârea pe care o va lua să se bazeze pe cunoaşyerea cât mai precisă a situaţiei…

Este vorba de problema Transilvaniei.

Se propun diferite “soluţii”. Unii promovează ideea trecerii întregii Transilvanii la Ungaria, iar alţii sunt pentru menţinerea stat-quo-ului existent din august 1940 încoace (în cazul acestei variante se mai vorbeşte şi de un schimb de populaţie). Există şi alţii ( în special unele cercuri anglo-americane, al căror purtător  de cuvănt oficios, profesorul Macartri, a şi expus poziţia lor, da şi unii transilvăneni) care emit ideea unei Transilvanii independente, încercând a transplanta în acest colţ al Europei exemplul Elveţiei.

Argumentele tuturor acestor purtători de cuvânt sunt variate şi unele dintre ele ar putea şi să impresioneze chiar, cum ar fi, de exemplu, argumentul că, datorită faptului că atât România cât şi Ungaria au purtat (poartă) război împotriva Uniunii Sovietice, n-ar “merita” nici una, nici alta să fie “răsplătită” pentru această atitudine şi, în consecinţă, fie că graniţa actuală ar trebui menţinută, fie să se creeze un stat transilvănean, independent atât faţă de România cât şi faţă de Ungaria.

Toate acestea nu sunt decât argumente, în cel mai bun caz, conjuncturale.

În afara acestor ”soluţii”, există, fireşte, punctul de vedere pe care îl susţine Partidul Comunist din România şi pentru care a militat în tot timpul războiului postul de radio “România liberă”, şi anume că soluţionarea problemei Transivaniei înseamnă anularea  “arbitrajului” de la Viena ( august 1940) şi reintegrarea Transilvaniei de nord în cadrul României.

În favoarea acestor teze ar putea fi invocate multe argumente, dintre care însă cel mai important mi se pare că este cel istoric.

Transilvania aparţine României, deoarece majoritatea populaţiei acestei regiuni istorice a fost şi este şi astăzi românească, deoarece poporul român a luptat secole de-a rândul pentru unirea Transilvaniei cu România, unire care s-a realizat în decembrie 1918.

Acestea sunt realităţi a căror neluare în considerare n-ar putea decât complica evoluţia lucrurilor (inclusiv desfăşurarea războiului în ultima sa fază, cât şi viitoarea aşezare) în acest colţ al Europei, deşi participarea României la agresiunea contra Uniunii Sovietice este un fapt de netăgăduit, dar pentru care m-ar fi nici raţional, nici just să sufere un popor întreg.

Necesitatea aşezării Europei în siutaţia de dinainte de război (situaţie pe care a răsturnat-o prin forţă Germania Hitleristă), fiind unul dintre obiectivele coaliţiei antihitleriste, vine să completeze argumentaţiade mai sus cu caracter istoric.

Soluţionarea în acest spirit a problemei Transilvaniei ar face ca simpatiile pentru Uniunea Sovietică în România în perioada postbelică să crească nemăsurat şi să devină un motor puternic al unei apropieri şi al unei prietenii (dintre URSS şi România) pentru care luptă de mult comuniştii români.

În convingerea fermă că cele expuse vor fi de natură să contribuie la clarificarea problemei şi la soluţionarea sa în spiritul justeţei istorice şi al intereselor comune, vă salută

respectuos

Valter Roman

24 iulie 1944, Moscova.

P.S. Am întocmit un studiu (mai mult cu caracter istoric) despre Transilvania, pe care, la nevoie, aş putea să vi-l pun la dispoziţie-V.R.

Scrisoarea publicata de Petre Roman, atribuită lui Valter Roman nu are nici un element de autententificare. Tofic ISLAMOV, pentru scrisoarea pe care o publică, precizează cu exactitate (v.14) unde o pot gasi cei interesaţi.

Scrisoarea publicată de Petre Roman are o ţintă clară, după cum uşor poate constata oricine:

1. Soluţionarea litigiilor de frontieră româno-maghiară, consecinţă a “arbitrajului” de la Viena din august 1940.

2.Soluţionarea problemei Transilvaniei înseamnă anularea“arbitrajului” şi reintegrarea Transilvaniei de nord în  cadrul Romaniei.

Se impune să mai reţinem câteva cuvinte din scrisoarea lui Teofic ISLAMOV, către Petre Roman: “Este un lucru clar si pe înţelesul tuturor. După părerea mea această corespondenţă nu trebuie să fie un secret şi din cauză că Dumneavoastră, domnule Roman, în calitate de Ministru al Afacerilor Externe din România, cum este confirmat în textul scrisorii, doriţi nu numai să păstraţi memoria tatălui Dumneavoastră, dar să şi înlăturaţi nedreptatea istorică, acceptată cu mare uşurinţă în cartea noastră. Odorinţă lăudabilă de altfel.”

In scrisoarea publicată de Petre Roman, tatăl său acţionează pentru reintegrarea nordului Transilvaniei în România.

In scrisoarea publicată de Tofic ISLAMOV, Valter Roman acţionează pentru independenţa Transilvaniei.

Sunt două probleme diferite. Cu alte cuvinte scrisoarea publicată de Petre Roman nu poate înlătura “nedreptatea istorică” la care l-ar fi supus Tofic ISLAMOV pe Valter Roman, prin publicarea scrisorii din arhiva Comisiei Litvinov.

Cât priveşte aliniatul “Transilvania aparţine României…decembrie 1918”, în mod evident pare a fi redactat după 1989, fie şi pentru că scrisoarea originală de la Comisia Litvinov, neagă categoric ideea integrităţii teritoriale a României.

Scrisoarea publicată de Petre Roman are un stil total diferit de scrisoarea originală, ceea ce poate presupune că întreaga scrisoare e un fals. Petre Roman, deşi au trecut prea mulţi ani, de la ediţia din 1992, nu a făcut proba autenticităţii.

Litvinov şi ceilalţi, evrei. Valter Roman, evreu. Cine l-a delegat şi pe Valter Roman să distrugă statalitatea României?! Pe lângă Basarabia, nordul Bucovinei, tinutul Herţa, Insula Şerpilor şi celelalte insule, acţionase ca să  fie dizlocată si Transilvania. Sunt fărădelegi care vor fi supuse dreptei judecăţi, fără încetare, până când răul produs va fi îndreptat, iar adevărul se va statua şi în sânul poporului evreu.

{mospagebreak}

TRATATUL DINTRE ROMANIA ŞI UCRAINA ÎN ACTUALITATE

Când şi poate înceta valabilitatea acest tratat?

Articolul 27

Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungeşte automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părţile contractante nu va încunoştinţa în scris cealaltă parte despre intenţia de a-l denunţa, cu cel puţin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective.

Tratatul a fost parafat la Kiev, de către miniştri de externe ai României şi Ucrainei, la 3 mai 1997, a fost semnat de preşedinţii celor două ţări, la Neptun, la 2 iunie 1997, iar la 14 iulie 1997 apare legea 129, de ratificare.

Care este situaţia reală dintreRomânia şi Ucraina?

În vara anului 1940 URSS ocupă partea de răsărit a României, Basarabia, conform Pactului dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939), dar de-odată cu Basarabia, mai ocupă şi partea de nord-est a României, Tinutul Herţa şi nordul Bucovinei, stabilind, în interiorul României, noua graniţă, dintre URSS şi România. In Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, URSS introduce textul: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul româno-sovietic din 28 iunie 1940”…( Ministerul Afacerilor Străine, Tratat de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, Bucureşti, 1947, Partea I, Frontiere, Articolul I, p.8 ).

Prin dispariţia URSS, teritoriile româneşti, precizate mai înainte, au rămas la Ucraina. Nu pentru multă vreme, considerăm noi. Dar nici Insula Şerpilor şi celelalte insule.

Tratatul de la Paris, în cazul României, este un tratat mincinos

Între România şi URSS nu a existat un „ acord româno-sovietic din 28 iunie 1940”. A existat ultimatumul dat de URSS, în faţa căruia România a fost silită să se retragă.

Existând „acordul” din 28 iunie 1940, nu mai exista pactul Ribbentrop-Molotov. După război, deci şi în 1947, cei cuceriţi erau criminali, nazişti, fascişti, iar sovieticii, sfinţi.

Existând „acordul” din 28 iunie 1940, nu mai exista ultimatumul sovietic.

Existând „acordul” din 28 iunie 1940, se lăsa sub tăcere genocidul împotriva românilor, declanşat de evrei, în chiar această zi de 28 iunie 1940. Numai alţii erau criminali, nazişti, fascişti, iar evreii, sfinţi.

Insula Şerpilor

Insula Şerpilor  fost ocupată de către URSS în luna august, dupa 23 august 1944. Va rămâne în interiorul graniţei României până în 1947. Tratatul de Pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, confirmă această situaţie. Cu alte cuvinte Insula Şerpilor era a României şi după data semnării acestui tratat. URSS încalcă acest tratat, la scurtă vreme după semnare, impumând modificarea graniţei cu România şi anexarea Insulei Şerpilor. Pentru a acoperi  această nouă anexare, se procedează la un act formal. Armata URSS a ţinut sub stare de ocupaţie întreaga Românie, pâna în 1958, când a fost retrasă. În aceste condiţii redactează  Molotov, ministrul de externe al URSS, textul acestui act, împreună cu Ana Pauker, ministrul de externe al României.

Ana Pauker hotăra ce trebuie să se facă în România şi cum să se acţioneze. Cu ceilalţi, din jurul său, veniţi tot pe tancurile sovietice. Puşcăriile deveniseră abatoare pentru români, din 1948 funcţionând la capacitate maximă.

 Textul devine Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în care se preciza că Insula Şerpilor intră în cadrul URSS. Şi această linie a frontierei a fost impusă abuziv, URSS anexând acum şi alte insule româneşti. Protocolul a fost semnat de Molotov şi de Petru Groza, primul ministru al României.  Decizia pentru semnarera acestui document, fusese luată, din partea României,  de către Biroul Politic al CC al PCR, constituit din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Vasile Luca (Luka Laszlo) şi Teohari Georgescu (Burach Tescovici). Din partea României, ministrul plenipotenţiar Eduard Mezincescu (Eduard Mezinger) a semnat, la 23 mai 1948, pe Insula Şerpilor, procesul verbal de predare-primire a insulei. Din partea URSS a semnat primul secretar al ambasadei, reprezentând MAE al URSS. Si toate acestea erau cuprinse sub titlul Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Care preietenie?! Care colaborare?! Care asistenţă mutuala?!  URSS s-a folosit la aceast act formal, de agenţii săi din România, aduşi pe tancurile sovietice, conducători dictatoriali ai statului român. Iar Protocolul, din care face parte şi procesul verbal,  nu a fost supus ratificării de către puterea legislativă română.

Adevărată piraterie teritorială!

Din 1948, până în 1991, Insula Şerpilor a fost bază militară a URSS, cu cel mai mare centru de ascultare al URSS din toată Europa de răsărit. Din 1991, bază militară ucrainiană.

URSS dispărând, Insula Şerpilor şi celelalte,  se vor întoarce la adevăratul proprietar, România. Si va fi Insula Şerpilor o insulă a bucuriei şi a păcii.

Tratatul cu Ucraina-citate din preambul    `

Condamnând actele injuste ale regimurilor totalitare şi de dictatură militară care în trecut au afectat în mod negativ relaţiile dintre poporul român şi poporul ucrainian şi convinse că lichidarea moştenirii dureroase a trecutului se poate face doar prin dezvoltarea relaţiilor prieteneşti  şi de cooperare între cele două popoare, care năzuiesc spre edificarea unei Europe unite.

 Considerând că evaluarea obiectivă a trecutului va contribui la întărirea înţelegerii şi încrederii reciproce între cele două state şi popoare,

Au convenit…

In trecut relaţiile dintre poporul român şi poporul ucrainian nu au fost afectate negativ, ci dintre România şi URSS.

Se recunoaşte existenţa moştenirii dureroase a trecutului. Dacă suntem corecţi şi cinstiţi moştenirea este dureroasă numai pentru poporul român. Poporul ucrainian doar a moştenit de la URSS un teritoriu care nu-i aparţine.

Ce încredere poţi avea în cineva care deţine, în mod cinic, cauza durerii poporului român? Durerea încetează, când încetează cauza durerii. Abia după aceea urmează întărirea înţelegerii şi încrederii reciproce. Durerea aceasta este menţinută activă chiar de către acest tratat.

Trecutul nu a fost evaluat obiectiv. Dacă ar fi fost evaluat obiectiv, azi Ucraina nu ar mai fi imperiul sovietic de apus, iar teritoriile româneşti s-ar fi întors  în interiorul României. Marele câştigător ar fi fost Ucraina. România doar  ar fi intrat în drepturile fireşti.

Lichidarea moştenirii dureroase a trecutului se poate face doar prin dezvoltarea relaţiilor prieteneşti şi de colaborare între cele două popoare. Poporul român a avut şi are un comportament prietenesc faţă de poporul ucrainian. Poporul ucrainian trebuie să renunţe la moştenirea rămasă de la URSS, moştenire care trebuie să ajungă la adevăratul proprietar, poporul român.

Părţile Contractante, România şi Ucraina condamnă actele injuste ale regimurilor totalitare şi de dictatură militară. Actele injuste sunt ocuparea de către URSS a Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Şi a Insulei Şerpilor şi a celorlalte insule. Este normal ca Ucraina să acţioneze pentru îndreptarea injustiţiei, să accepte ca această injustiţie să înceteze.

Articolul 1, paragraful nr.2

Părţile Contractante vor respecta, în relaţiile reciproce, ca şi în relaţiile cu alte state, principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Acului Final de la Helsinki: egalitatea suverană, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului, egalitatea în drepturi si dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional.

Articolul 2, paragraf 1

Părţile Contractante, în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional şi cu principiile Actului final de la Helsinki, reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă şi, de aceea ele se vor abţine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum şi de la orice cerere sau acţiune îndreptată spre acapararea şi uzurparea unei părţi sau a întregului teritoriu al celeilalte Părţi Contractante.

Actul final de la Helsinki este valabil pentru toate statele semnatare. Nu poate fi invocat parţial şi nu poate fi ignorată nici o parte, în nici un tratat dintre state. Abţinerea de la orice cerere este anulată de Actul final de la Helsinki în care este cuprins şi principiul rezolvării pe cale paşnică a unor probleme teritoriale.

{mospagebreak}

Evrei în structurile de decizie ale statului român

-Peste zece mii, uşor de identificat-

Gem târgurile de carte, librăriile, ştandurile stradale, de cărţi scrise de evrei, în care, de nenorocirile întâmplate în România,  de la 23 august 1944, până în anul 1989, sunt de vină doi români, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. De ce vor să ascundă ceva cutremurător de grav?

Responsabilitatea pentru tot ce s-a întâmplat în comunism aparţine unicului factor de decizie, partidului comunist, de la factorul centralizat, la cel teritorial. El hotărăşte ce să se facă şi cum să se facă.

Factorul comunist de preluare a puterii în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în timpul rebeliunii iudaice antiromâneşti din 1940, a fost deţinut de evrei. Tot de ei, în continuare, aşa cum reiese din tabelele cu repartizarea teritorială a sutelor de evrei comunişti (Vezi Holocaustul (genocidul) evreilor împotriva românilor). E de ajuns să suprapunem localităţile din care s-au făcut arestările şi întemniţările românilor, dar şi  deportările şi ne dăm seama cine a decis ca asupra românilor să se practice genocidul. Soldaţii sovietici mongoli şi nu numai, nu ştiau care sunt români, sau de alt neam. Şi nici alţi conducători veniţi degrabă din URSS. Evreii localnici ştiau.

Dar în România din noile ei graniţe, impuse de URSS? Se poate ajunge cu uşurinţă, după opinia noastră, la un număr de vreo zece mii de tovarăşi comunişti evrei, care au fost factori de decizie în România, de la factorul centralizat, la cel teritorial. Ideologii evrei de azi, pentru a evita ajungerea evreilor în situaţia de a răspunde în faţa poporului român de holocaustul săvârşit asupra românilor, îşi amintesc sectorial şi evaziv de unii evrei cu responsabilităţi, dar şi atunci arată spre cei doi români, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceauşescu.

 După 23 august 1944 evreii bolşevici s-au trezit într-o situaţie stânjenitoare. Partidul Comunist din România era un partid al evreilor, dar cu un număr prea mic de evrei. Români să fi fost câţi să-i numeri pe degetele unei mâini. De numărul acesta mic de evrei se prevalează ideologii evrei, mai reducând numărul. E adevărat,  documentele din arhiva românească a vremii reţine un număr mic, de evrei bolşevici, până în 1940. Văzându-se Ana Pauker et Co., că are Armata Roşie la dispoziţie în toată România, îi iscodi mintea o fabrică de evrei ilegalişti. Doi ilegalişti dacă depun mărturie pentru al treielea, este şi acesta ilegalist (Practica minciunii prin mărturii mincinoase s-a transformat în “documente” şi în alte domenii). Adică a desfăşurat activitate în clandestinitate, în calitate de comunist (bolşevic) al P.C. din România. Şi fabrica de minciuni a funcţionat. Din mincinoşi, la mincinoşi, la mincinoşi, până Partidul Comunist din România s-a îngroşat cu cinci mii de ilegalişti. Şi cu ceilalţi, de dinainte, vreo mie, în total şase mii de bolşevici evrei se instalează brutal  şi sângeros, la pârghiile de conducere ale României.  Şase mii? Nici vorbă. Ci vreo zece- douăsprezece  mii. Cei şase mii de evrei şi ce evrei, ilegalişti, n-au mai avut şi ei alţi evrei, care să dea năvală, la absolut toată bogăţia României? Soţii, fraţi, surori, nepoţi. Prieteni. Cunoscuţi. Pe un lung şir de ani. Se regăsesc în dominarea numerică, în structurile centralizate statale şi teritoriale, în instituţii. Acolo, unde, în mod excepţional nu au dominat şi numeric, au avut funcţiile de decizie, de conducere. Aşa, în agricultură. Întreaga ţară căzuse  sub dictatura iudaică. Din 1940, până în 1989 (Cu întrerupere în 1942 şi 1943 şi parţial în 1940).  Tot ei pot fi identificaţi în structurile decizionale ale ţării şi după 1989. In ultima perioadă, înainte de 1989, românii urcau printre evrei în structurile centrale, dar şi teritoriale, spre disperarea evreilor, care sufereau o anume restrângere de autoritate. În următorii vreo zece-cincisprezece, românii ani ar fi redevenit stăpâni deplini în propria lor ţară. Aşa se explică lovitura de stat anti românească şi executarea lui Nicolae Ceauşescu. Tot cu ajutorul Uniunii Sovietice. Si au pus mâna din nou pe România. Cu siguranţa nu pentru prea multă vreme. Dar am anticipat destul. Aşa cum în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, unde se cunosc, până acum, peste trei sute de bolşevici evrei vinovaţi, să dăm şi din România cu graniţele de azi, nume de tovarăşi evrei bolşevici. O mică parte din cei vreo zece mii. Pe cei de azi, de după 1989, îi vor trece sudorile reci, ei fiind urmaşii celor din 1940, până în 1989. 1) Urmaşii familiilor de evrei (tatăl evreu, mama evreică). 2) Urmaşii românilor căsătoriţi (măritaţi!) cu evreicile aduse din URSS, evreice cărora Ana Pauker le-a dat o destinaţie clară, căsătoria cu acei români care vor fi toleraţi în funcţii de conducere, necesari. Sărmanii români le spuneau rusoaice, aşa aveau sarcină de la evrei. Nu le  scoteau în publicul de jos şi la rudenii,  nu ştiau româneşte şi românaşii isteţi, ar fi înţeles şi ce fel de “rusoaice” sunt. Si acestea au fost spionii propriilor soţi în favoarea comunităţii bolşevice evreieşti. Si prin soţii lor aflau unele, altele, pe care le raportau confidenţial. Iar o parte din aceste soţii erau ele însele,  cu anumite funcţii importante. Si urmaşii acestora sunt înfipţi şi azi la cârma ţării. 3) Si  urmaşii românilor căsătoriţi cu evreice din România. Se ştie că la evrei, în cazul familiilor mixte, cu mamă evreică, apartenenţa la comunitatea evreiască, o dă mama. Când tatăl este evreu şi soţia nu este evreică, aceasta trece la religia mozaică. Şi se mai ştie că Sinagoga de regulă nu permite căsătoria unui evreu cu o creştină, sau a unei evreice cu un creştin, doar atunci când există anume interese iudaice. Interesele iudaice pot fi uşor contabilizate şi în cazul căsătoriilor mixte, de sub controlul evreilor comunişti din România. Si al sinagogii. Este de ajuns că  se ştiu cei care au fost  înainte de 1989 în structurile guvernamentale şi teritoriale, în fruntea unor instituţii culturale, ştiinţifice şi se va descoperi, cu stupoare,  că sunt evrei (tatăl evreu, mama evreică), sau români ajunşi acolo prin faptul că erau căsătoriţi cu evreice. Şi soţiile lor evreice. O listă cu evreicile din structurile guvernamenmtal si din alte instituţii ar fi edificativă. Că unii au ajuns cu timpul personalităţi, e firesc. Au avut toate condiţiile şi avantajele. Dar românii căsătoriţi cu românce nu au beneficiat de sprijinul comuniştilor evrei. Ajunşi, în anii de dinainte de 1989, în instituţiile la care ne-am referit, ori deveneau colaboraţionişti ai evreilor, ori li se făceau zile fripte. La fel şi azi. (Sărmanii, unii au devenit porta vocea evreiască împotriva românilor. Lor le-a fost şi le este bine. Au ajuns şantajabili.). Că după trecerea unor ani, cei mai mulţi evrei din România îşi ascund originea, dar continuă să acţioneze în interesul  evreilor din România şi din întreaga lume, este ştiut. Dacă ar fi fost  loiali poporului român, n-ar avea de ce să-şi ascundă originea. Simpatia faţă de confraţii evrei ar fi fost de înţeles şi facilitarea unor legături culturale, ştiinţifice, economice, între poporul român  şi evreii de dinafara României, ar fi fost normală. Iar părerea multor evrei, că nu li se mai ştie apartenenţa etnică la evreime, este eronată. In continuare să argumentăm cele de mai înainte, limitându-ne la spaţiul restrâns al unui articol, dar cei interesaţi,  pot afla ei înşişi numele a mii de evrei bolşevici din România. Ilegaliştii au primit indemnizaţii mari, sfidătoare faţă de nivelul de trai al românilor. La rang de demnitari de stat. Unii trăiesc şi azi. Şi urmaşii lor au primit ajutor de urmaş de ilegalist, de parcă nu aveau beneficii mult prea mari faţă de nivelul de trai al românilor. Iar deţinuţii politici români, supravieţuitori ai închisorilor şi lagărelor, au fost muritori de foame, situaţia lor financiară fiind şi azi ofensator de mică, faţă de a călăilor României. Comparaţi nivelul  financiar al ilegaliştilor în viaţă şi al deţinuţilor politici  români.

Desigur exista şi evrei (propriu-zişi, sau din familii mixte) cu un comportament normal în relaţiile cu românii. Dar şi aceştiea se fac a nu şti despre activităţile incorecte, intolerabile, ale altora. Îşi păstrează avantajul unor relaţii.

Sunt şi excepţii. Cunoaştem cazul lui Bruhis, autorul cărţii Rusia, România, Basarabia, Universitas, Chişinău, 1992, în care nu a ezitat să deconspire activitatea netrebnică a evreilor bolşevici faţă de poporul român.

În rândurile ce urmează ne vom restrânge la numele unor evrei din structurile de conducere ale României.

Cele ce urmează sunt extrase din cărţile pe care le vom cita la sfârşit:

Pe urmaşii lui Cain, destinaţi să instaureze comunismul în România, capitularea necondiţionată de la 23 august 1944 i-a surprins la Moscova…

Sosind de la Moscova la 17 septembrie 1944, grupul Anei Pauker a dat peste cap conducerea provizorie a PCR şi de fapt i s-a substituit…Întrucât din totalul de 900 de comunişti existenţi la acea dată în România, cei de etnie română puteau fi număraţi pe degetele de la o mână, “greul” îl duceau urmaşii lui Cain şi câţiva comunişti: unguri, bulgari, ruşi, ucrainieni şi armeni. Pentru acest motiv, această adunătură se numea nu Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Pentru a spori numărul comuniştilor s-a trecut la completarea Partidului cu “ilegalişti”. Această măsură a condus la creşterea numărului membrilor de partid, dar compoziţia naţională nu s-a schimbat, alogenii şi în special urmaşii lui Cain erau majoritari. Pentru a deveni   comunist “ilegalist” aveai nevoie de doi martori “ilegalişti” şi cum români nu aveau precursori, nu deveneau  “ilegalişti” comunişti.

In scurt timp, “ilegaliştii” au ajuns la 5000 de membri. În faţa argumentului de “ilegalist” cădeau toate criteriile de selectare şi promovare a cadrelor, inclusiv criteriile de clasă, aplicate cu stricteţe românilor.

Fabricanţi, bancheri, negustori şi tot felul de alţi bogătaşi, dar mai ales descendenţii lor,  care în nici un caz nu aparţineau clasei muncitoare sau ţărănimii sărace, au revenit la statutul din perioada capitalistă, de subordonare a muncitorilor şi ţăranilor. Au devenit ofiţeri cu funcţii de comandă care să apere ţara, aşa cum orice animal îşi apă prada. Pe mâna lor au încăput finanţele ţării, economia, comerţul interior şi exterior, producţia, cercetarea, ştiinţa, cultura, mass-media, politica şi reprezentarea diplomatică a ţării. “Ilegaliştilor” li s-au oferit toate privilegiile: pensii FIAP, spitale şi policlinici speciale, magazine speciale şi li s-a deschis calea promovărilor în cele mai înalt funcţii din partid şi administraţie.

Nici un sector politic, economic, cultural, ştiinţific nu a rămas neacoperit de aceşti misterioşi “ilegalişti”. Cine erau ei, unde şi cum luptaseră în ilegalitate? Răspunsul era pe buzele tuturor românilor năpăstuiţi: erau sionişti care desfăşuraseră o activitate specifică acestei organizaţii de întrajutorare evreiască. Cei mai mulţi dintre ei, fiindcă erau bogaţi, cotizaseră cu importante sume de bani la ajutorul sionist, pe care, la recunoaşterea calităţii de “ilegalist PMR” îl transformaseră în “ajutorul roşu”. Merită a fi amintit cazul baronului Neuman, patronul fabricii de textile de la Arad şi a prietenului său, bogătaşul Donath Andrei.

Lista “ilegaliştilor” s-a îngroşat cu maghiarii proveniţi din puzderia de organizaţii existente în Transilvania, inclusiv în partea de nord, cedată Ungariei prin odiosul Diktat de laViena.

În perioada octombrie 1944-martie 1945, când Ardealul de nord s-a menţinut sub ocupaţie sovietică, în înţelegere cu Moscova, au fost aduşi în aceste teritorii aproximativ 200 000 de unguri, care i-au înlocuit pe cei care au fugit din România, de teamă să nu fie judecaţi pentru faptele săvârşite în timpul ocupaţiei hortyste. În categoria “ilegalişti” au fost incluşi şi foştii agenţi KGB, care în proporţie de peste 90% erau urmaşii lui Cain.

În Biroul Politic al CC al PCR, cel mai autoritar organism politic la acea vreme, erau: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Robinsohn Puker, Teohai Georgescu (alias Burach Tescovici) şi Vasile Luca (alias Luka Laszlo), respectiv un român şi trei alogeni.

În cartea sa, Primejdii, încercări, miracole, rabinul-şef din România, Moses Rosen, scria: Dej şi Luca erau socotiţi formal, primii, însă toată lumea ştia că ea (Ana Pauker n.a.) era numărul unu…

In PC(b) urmaşii lui Cain deţineau puterea în proporţie mai mare de 80%. În compensaţie toate secţiile Comitetului Central erau conduse de aceştia, astfel:

1. Mihai Roller. A condus sectia de istorie. Este făcut academician. Nu avea studiile terminate. Iată cei mai apropiaţi colaboratori ai săi :

2. Filipovici (venit şi el din URSS).

3. Onesacu Marcu (nume de împrumut). Absolvent al Facultăţii de drept din Bucureşti.

4. Marusohn. Studii medii.

5. Krakauer Charlota. Profesoară de franceză.

6. Langfelder Paul. Venit din Occident în 1946. Nu ştia româneşte.

7. Aronovici.Arhitect.

8. Milka Herşcovici.

9. Iosif Chişinevschi. A condus secţia de propagandă. Evreu Basarabean. L-a avut alături pe evreul transnistrian

10. Miron Costantinescu. Împreună şi-au adus contribuţia la uciderea bestială, cu ranga, a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea “vina” că se declarase român.

11.Teodor Rudenco. A condus  secţia de cultură. Evreu din Basarabia. Acum apar “poeţii muncitori” Ion Păun Pincio, Marcel Breslaşu, A.Toma, E. Frunză, Th. Neculuţă s. a.

12.Vincze. A condus secţia pentru îndrumarea şi controlul armatei, justiţiei şi securităţii. Evreu ungur.

13. Ghizela Vass. A condus secţia externe. Evreică maghiară. Asistată de 14. Lidia Lăzărescu (nume de împrumut), 15. Olga Deuth, 16. Andrei Goanţă (nume de împrumut).

In ministere situaţia era identică:

17. Ana Robinsohn Pauker. Evreică. Ministrul Afacerilor Externe.  Îi avea ca adjuncţi pe 18. Eduard Mezincescu (Mezingher), evreu. 19. Grigore Preoteasa. Căsătorit cu o evreică, 20. Nicolae Cioroiu. Căsătorit cu o evreică.

Toţi directorii din Ministerul Afacerilor Externe erau evrei :

21. Lăzărescu, 22. Mircea Bălănescu, 23. B. Şerban, 24. Clara Ardeleanu, 25. Ida Felix, 26. E. Păsculescu, 27. Ana Toma, 28. Cornel Bogdan, 29. Petre Iosif, 30. Dionisie Ionescu, 31. Nicu Şerban.

Ambasadori evrei : 32. Gheorghe Stoica, la Berlin, 33. Davidovici, în Israel, 34. Simion Bughici, la Moscova, 35. Mircea Bălănescu, la Paris, 36. Petre Iosif, la Roma, 37. Silviu Brucan (Samuil Brukner), la Washington.

Toamna, când începeau sesiunile ONU, mass-media care anunţa sosirea delegaţiilor se amuza, anunţând că Israelul a veni la sesiune cu două delegaţii, una din Israel şi alta din România.

In ministerul de externe singurii români erau femeile de serviciu, portarii şi şoferii. In rest “poporul ales”.

Circula atunci în minister o vorbă de duh, sau de năduh, conform căreia în MAN funcţionau 11 sinagogi. Talmudul prevede că unde sunt 10 iudei (bărbaţi) poate lua fiinţă o sinagogă şi în Ministerul de Externe erau 112 evrei (bărbaţi).

38. Mihai Florescu (nume de împrumut). Ministrul  Petrolului şi al Chimiei. Venit din URSS cu Ana Pauker. S-a strecurat în casa lui Nicolae Ceauşescu, jucând un rol nefast în toate evenimentele “epocii de aur”.

Şi acesta a avut grijă să umple ministerul cu oameni de încredere după modelul Anei Pauker. A înfiinţat celebrul SOPVROM-PETROL: altă pâlnie prin care petrolul românesc s-a scurs fără greutate spre Uniunea Sovietică. Prin anii 50, o societate sovietică (Cuarţit) a început exploatarea sălbatică a uraniului din Munţii Apuseni, despre care se spunea că este cel mai pur din lume. Românii îl scoteau din pântecul pământului, îl încărcau în lăzi speciale şi lua drumul URSS. Era material strategic pentru interesul socialismului.

Valoarea uraniului jefuit de sovietici a depăşit trei miliarde de dolari.

La Ministerul Apărării Naţionale, la început a fost ministru ruteanul Emil Bodnarebko (Botnăraş). Mai târziu,

39. Leontin Silaghi (Sălăjan). Căsătorit cu o evreică.

40. Walter Neulander (Roman). Responsabil cu educaţia politică a armatei (îndoctrinare).

Aceştia au fost groparii armatei române din cel de al II-lea război mondial.

41. Luka Laszlo (Vasile Luca). Ministrul  Finanţelor. Prieten apropiat al evreilor unguri Bela Kun şi Mathyasz Rakoczi. Un adept făţiş al falsei teorii că Ardealul e unguresc. Şi-a văzut  împlinit     visul , după care râvneşte şi azi UDMR, de a înfiinţa Regiunea Autonomă Maghiară. În scută vreme şi acest minister a fost dominat de urmaşii lui Bela Kun şi ai lu Cain. Un glumeţ spunea că în Ministerul de Finanţe nu mai vorbeau româneşte decât femeile de serviciu şi portarii.

În timpul războiului, mareşalul Ion Antonescu i-a obligat pe nemţi să plătească nu cu mărci, ci cu aur masiv, toate exporturile României către Germania şi s-au adus în ţară 40 de tone de aur masiv. Sovieticii l-au considerat aur german şi l-au confiscat, drept pradă de război…

Deşi prin armistiţiul semnat la Moscova, în noaptea de 12-13 septembrie 1944, despăgubirile de război fuseseră fixate la 300 milioane USD, în realitate, până la semnarea tratatului de pace de la Paris s-au plătit mai mult de 1,5 miliarde USD. Prin SOVROMURI, România a fost exploatată mai sălbatic decât coloniile.

42. Ana Toma, evreică. Ministrul Comerţului Exterior. Fostă şefă de cabinet la Ana Pauker. Soţia lui Bodnarenco Pantelei Pantiuşa (alias Pintilie Gheorghe) din Tiraspol, şeful Securităţii Române.

Ana Toma a avut sarcina de partid să prezinte la procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu dovezile fabricate, cum că acesta era duşmanul Uniunii Sovietice, dovezi care, deşi nu au convins pe nimeni, au stat la baza condamnării la moarte a celui care a declarat la Cluj, că în primul rând este român şi apoi comunist.

Şi în acest minister şi în societăţile de comerţ exterior organizate pe ramuri ale economiei naţionale, majoritatea conducătorilor şi funcţionarilor erau evrei. Aceştia afirmau că românii nu au calităţi de comercianţi.

Pagubele provocate economiei naţionale prin operaţiuni frauduloase în comerţul exterior au fost fabuloase. Oala era bine acoperită, astfel că nu a fost dat în vileag decât cazul de la AGROIMPORT-EXPORT, când grupul de delapidatori condus de Donath Andrei a furat şi depus la băncile elveţiene 50 de milioane USD.

43.Alexandru Moghioroş (evreu din Ungaria-n.n.). Dirija Ministerul Agriculturii, de la nivelul Comitetului Central.

44. Teohari Georgescu (Burach Tescovici). Ministru de Interne.

45.Alexandru Nicolschi (Grumberg Boris Nicolschi) . Evreu basarabean. Sovieticii i-au dat gradul de general. La începutul anului 1945, pentru Grumberg Boris Nicolschi s-a creat o structură specială: Brigada mobilă, care poate fi socotită nucleul viitoarei securităţi. Această formaţiune de represiune formal era încadrată în cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului, însă acţiona independent şi avea misiuni speciale de informaţii, de arestare şi cercetare a populaţiei (s.n.).

46.Serghei Niconov. Şeful spionajului român. Avea o biografie asemănătoare cu a lui Alexandru Nicolschi.

În anul 1948 s-a înfiinţat Direcţia Generală a Securităţii poporului (DGSP), condusă de evreii Alexandru Nicolschi,

47. Bodnarenco, 48. Pantelei Pantiuşa, 49. Vladimir Mazuru. Dintre oamenii care în primii ani de existenţă a DGSP au ocupat funcţii de conducere, până la şef de birou inclusiv, atât în compartimentele operative cât şi în cele administrative, erau: Serghei Niconov (enumerat mai înainte), 50. Cacica Sasa, 51. Oprescu Dorel (nume de împrumut), 52. Rita (soţia lui Oprescu Dorel), 53. Slechinger Paul, 54. Chioreanu Magdalena (nume de împrumut), 55. Blaukenstein Magdalena, 56. Roza Adalbert, 57. Bichel Ivan, 58. Mişa Protopopov, 59. Bercovici, 60. Ijak Adalbert, 61. Szabo Eugen, 62. Maximenco Feodor, 63. Hollinger Isidor, 64. Teişanu Eugen (nume de împrumut), 65. Hirch Tiberiu, 66. Friedlander Eugen, 67. Herişan Alina (nume de împrumut). Tatăl ei era proprietarul unei rafinării şi al unor sonde din Moldova. 68. Ebner Silvia, 69. Kovaks Pius, 70. Demeter Şandor, 71-72. Fraţii Ady, 73. Hirch-Haiducu, 74. Fux Beria, 75. Herscovici , 76. Schmerler, 77. Hary Bogadan, 78. M. Pacepa. Si alţii .

În Direcţia de Cercetări Penale, întregul efectiv, în frunte cu Dulgheru Mişu, erau evrei:

79.Dulgheru Mişu (Dulbergher), 80.Aritonovici Samy, 81. Matusevici Nathan, 82. Ficher Simon, 83. Zigler Simon, 84. Davidovici Leon, 85. Segal Luiza. Si alţii (s.n.).

Şeful de cadre din Ministerul de Interne: 86. Demeter Şandor.

Secretar general al Ministerului Afacerilor Interne:  87. Iosif Straier.

Unităţile teritoriale aveau în conducere, în majoritatea cazurilor, de asemenea evrei.

La regiunea Bucureşti: 88. Stancu Aurel. Venit în 1944 de la Moscova. Avea ca principali colaboratori pe: 89. Weis Isidor, 90. Kohn Bernanrd, 91. Edelstein, 92. Rodelstein, 93. Hâncu (nume de împrumut). Şi alţii.

La regiunea Ploieşti: 94. Ştrul Mauriciu, colonel.

La Braşov: 95. Kalausek Koloman, colonel.

La Piteşti: 96. Nedelciu Mihailo, apoi, 97. Wisting Eugen.

La Galaţi: Ijak Adalbert (enumerat mai înainte).

La Cluj: 98. Patriciu Mihail (nume de împrumut).

La Bacău: 99. Câmpeanu (nume de împrumut), colonel.

La Suceava: 100.Popic Adalbert. Paraşutat de sovietici în timpul războiului).

La Târgu-Mureş: 101. Daszkel Eugen.

La Oradea: 102. Zeller.

La Maramureş: 103. Davidovici- Dascălu. Şi altii.

La Satu-Mare: 104. Ludovik Weiss.

     Mişu Dulgheru (enumerat mai înainte)…angajat al Ministerului de Interne în 1945, apoi trecut la Serviciul Special de Informaţii. Între 1948 şi 1952 a fost şeful Direcţiei de Anchete Penale, poziţie în care a instrumentat cazul Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi ucis în aprilie 1954. La începutrul anilor 80, călăul a emigrat în Israel.

Ludovik Weiss…a lucrat în Siguranţă în 1946-1948, iar ulterior la Securitate (1948-1960), fie ca şef al Serviciului judeţean Satu-Mare, fie în cadrul Direţiei Anchete Penale, care i-a încredinţat loturile Canal şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Pentru ultima “ispravă, Weiss a fost decorat cu  Ordinul Steaua RPR. In anii 80 a plecat în Israel. In anul 1949 a împuşcat patru ţărani din Odorhei (Satu-Mare): Andrei Pop, Chira Gheza, Biro Andrei, Gyla Alexandru.

Regiune Prahova: 105. Iţic Averbach. Comandantul Securităţii.

La Iaşi: 106. David Isidor şi 107.Vasile Dascălu.

108. Ştefan Koller. Locotenent colonel de securitate. A funcţionat din 1952, în Ministerul Afacerilor Interne, în Direcţia Generală a Lagelor, iar între 1954 şi 1957 a fost comandantul închisorilor din Aiud şi apoi a Văcăreştilor.

Şi justiţia se afla în mâinile urmaşilor lui Cain:

109. Avram Bunaciu, “măritat” cu o evreică. Secretar general la Ministerul de Interne. Preşedinte al Tribunalului Poporului.

La Parchetul general şi mai târziu, la Tribunalul Suprem:

110. Alexandru Voitinovici. Apropiat colaborator al familiei Brukner (Brucan).

111. Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan).

Aceştia au trimis în faţa plutoanelor de execuţie, sau la moarte lentă, în închisori, floarea intelectualităţii româneşti, care era vinovată de faptul că şi-a iubit ţara şi a militat pentru înălţarea neamului românesc.

În spatele Anei Pauker şi a baionetelor armatei roşii, având drept model procesele staliniste din anii 30, acuzatorul public Alexandra Sidorovici şi-a permis să urle şi să îndrepte arătătorul spre boxele în care se aflau nişte monştri sacri ai neamului românesc: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Gheorghe Brăteanu, Constantin Titel Petrescu şi alţii.

Singurul minister în care predominau români era cel al agriculturii, dar dirijat, la nivelul Comitetului Central, de Alexandru Moghioroş.

La instituirea acestei stări politico-sociale au contribuit nu numai Kremlinul, ci şi organizaţiile mondiale evreieşti, interesate de extinderea comunismului pe întreaga planetă.

În lucrarea sa Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României, analistul politic,  generalul Neagu Cosma, arată că în România erau “instructori” israelieni, care instituiau sarcini speciale pentru Ambasada Israelului şi pentru evreii din România”: 112. Scholmo Leibovici, 113. Yeschaianu Dan.

Silviu Brucan (Samuil Brukner). Enumerat mai înainte. Cel mai teribil acuzator, redactor-şef al ziarului Scânteia.

La Botoşani: 114. Moritz Feller, 115. Ruchenstein,116.Solomovici.

Toată România era ocupată şi torturată de călăi de teapa unui Feller, Ruchenstein, Solomovici, Grundberg, Nicolschi, Grumberg, isterizaţi de un Brukner. (Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara noastră, Bucureşti, 2004, p. 326-336, 341, Neagu Cosma, Cupola-Din culisele securităţii,  Editura Globus, Bucureşti, p. 44-83).

Numerotarea  de mai înainte ne aparţine-G.G.C.

Să continuam şi cu alţii, care s-au înscăunat în locul românilor? Să aleagă cititorii, domeniile care-i  interesează. Noi am precizat că în afara  agriculturii- pe care tot bolşevicii evrei au sovietizat-o,  martirizând un mare număr de ţărani,- evreii dominau numeric în structurile centralizate şi teritoriale.

Subliniem că nu a fost o cale legală de pătrundere în mecanismele vitale ale României, ci prin forţă brutală, criminală, apoi abuzând de poziţiile obţinute. Aşa cum se întâmplă şi azi. Procesul de eliberare naţională, la care se angajează românii,este legitim şi de nestăvilit. Au dreptul să îndepărteze pe uzurpatori şi să preia controlul mecanismelor  de control şi dăinuire ale poporului roman. Evreilor inteligenţi le va fi bine, plecând de bună voie  din locurile pe care le deţin prin abuz criminal, sau le menţin ca  uzurpatori, prin moştenire. Inclusiv cei care   s-au revărsat din nou, după 1989, în structurile informative.  In locul lor se  vor înălţa românii.

Să presupunem că palestinienii, ajutaţi de o forţă militara straină, ar fi ajuns în fruntea Israelului şi ar fi lichidat  israelienii valoroşi, politicieni, oameni de stiinţa, de cultura, rabini şi ar fi reuşit să-şi prelungeasca autoritatea la urmaşi, iar acestia să şi-o menţină. Ce ar face evreii din Israel şi nu numai? Ar actiona cu toate mijloacele pentru eliberare. Pentru preluarea destinului neamului lor în propriile mâini.

{mospagebreak}

A treia lovitură de stat evreiasca

Decembrie 1989

Vom prezenta, pe scurt, pe autorii loviturii de stat şi ai preluarii puterii, începând cu ziua de 22 decembrie 1989. Sunt şi omisiuni.

1. Iulian Vlad. Evreu. General. Şef al Departamentului Securităţii Statului, din timpul regimului Ceauşescu,  până pe 31 decembrie 1989.

      2. Silviu Brucan (Brukner). Evreu bolşevic care prin presa vremii de dupa 23 august 1944 întreţinea cultul dictatorial al Anei Pauker şi a trimis în puşcării şi la Canal elitele românilor. Ataşat atât bolşevicilor evrei aduşi în România pe tancurile Armatei Roşii, cât şi urmaşilor acestora, fapt ce reiese cu uşurinţa  din activitatea sa de coordonator în procesul de preluare a puterii politice, în luna decembrie 1989, de către aceştia şi în cadrul Guvernului Petre Roman. "Mie mi s-a părut, mărturiseşte  Mihail Şora, ministrul învăţământului, 1989-1990, că întotdeauna, Brucan a avut mai multe orientări, în funcţie de interes. Când am ajuns eu ministru, Brucan era, oficial, doar un fel de consilier. De fapt avea o influenţă imensă, făcea figura unei eminenţe cenuşii"(Toma Roman-jr., Mihai Şora, Roşu de Paris(II), www. plai cu boi, 10/31/05).

3.Victor Stănculescu. (Absolvent al liceului evreiesc?). General în regimul Ceauşescu. Numit de Ceauşescu la conducerea Ministerului Apărării în locul  ministrului Milea, care încetase din viaţa, în condiţii încă neelucidate. Până la 27 decembrie, 1989, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale. Ministru al economiei naţionale, 1989-1990. Ministrul Apărării, în 1990-1991.

4.Teodor Brateş. "-La Televiziune a apărut Teodor Brateş, ginerele călăului Nicolschi din perioda dictaturii urmaşilor lui Cain, alături de Petre Popescu şi George Marinescu, transmiţănd o stare de groază în toată ţara. Potrivit acestora, în Bucureşti nu erau decât terorişti şi securişti, care atacau şi ucideau, arabi plătiţi ca să ucidă, erau otrăvite apele, aruncate în aer uzinele termice şi barajul de la Dâmbul Morii, etc."(Ieronim Hristea, De la steaua lu David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti 2004). Numai neadevaruri, dar care erau de natură să provoace un razboi civil. Şi alţii, de la Televiziune, pe care îi ştim cu toţii.

5. Cazimir Ionescu. Evreu. Pe 22 decembrie la Televiziunea Româna: "O coloana blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti, pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta lumii."

In pragul haosului, panicii şi a războilului civil.

6. Cico Dumitrescu, contraamiral. Evreu. Tot pe 22 decembrie, tot de la televiziune, panica pe români, cu acţiunile terorişilor.

7.Ion Iliescu. Bunicul după tată a fost Vasili Ivanovici (botezat Ilici), evreu rus, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia, urmărit de poliţia ţaristă. Şi-a schimmbat numele în Iliescu, probabil pe la 1900. Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), băiatul cel mare al lui Vasili, s-a căsătorit în anul 1929 cu Maricica, o ţigancă bulgăroaică, din neamul căldărarilor, analfabetă, care vorbea prost româneşte şi care este adevărata mamă a lui Ilici.

Ilici s-a născut la Olteniţa, la 3 martie 1930, an în care Alexandru Iliescu a fugit n Rusia, unde a stat până în 1935-1936.

Maricica, mama adevărată a lui Ilici, moare n 1932, fiind înmormântată la Olteniţa (atenţie la diversiunea cu Maria Ivănuş din Bucureşti, care nu era mama lui Ilici).

În 1940 Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, soră bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţi vitregi ai lui Ilici (Mircea şi Crişan, veri primari ai lui Cioabă). Unul a fost ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP.

Însuşi Ion Cioabă a recunoscut, într-un interviu dat cu puţin timp înainte de a muri, că el şi preşedintele Iliescu erau veri.

Ilici Iliescu, la recepţiile lui Ceauşescu, nu se ducea cu soţia sa , Nina Bercovici, ci cu Mariţa, mama vitregă. (Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454. Ieronim Hristea a preluat frazele de mai înainte din cartea lui Vladimir Alexe,Ion Iliescu-biografie secretă).

Nu punem în discuţie dragostea unor tineri, indiferent de originea lor etnică, ci evidenţiem originea bolşevică a lui Ion Iliescu. Dar pentru că bolşevicii la care ne referim sunt evrei, se impune şi precizarea apartenenţei lor etnice. Asa cum există pe lumea aceasta români, francezi, englezi, germani, italieni, ruşi, etc. şi atunci cand sunt corecţi şi când au săvârşit fapte reprobabile, tot aşa există şi evrei. Numai că oculta evreiască acţionează cu ameninţări atunci când se precizează cuvântul evrei pentru cei care au săvârşit fapte reprobabile.

Revenind la Ion Iliescu, se poate constata că se trage dintr-o familie de evrei din Rusia şi că din cei cinci bărbaţi, patru au trăit mai mulţi sau mai puţini ani în Rusia, respectiv în URSS.

Ion Iliescu şi-a făcut  studiile universitare la Moscova, unde ajunge cu sprijinul Anei Pauker.

  Unul din fratii lui după tată, a fost ataşatul militar al României la Moscova.

Tatăl lui Ion Iliescu, Alexandru Iliescu, kominternist, a participat la Congresul Partidului Comunist din România, din 1931, din localitatea Goricova, de lângă Moscova. Rezoluţia acestui congres cerea dezmembrarea Romaniei. La acest congres tatăl său devine membru al Comitetului Central. Ion Iliescu nu şi-a dezamăgit tatăl, contribuind, în 1990, la blocarea Reîntregirii României.

Eftimie Iliescu, fratele lui Alexandru Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu, ofiţer de securitae, a participat la crimele  împotriva poporului roman, ca adjunct al lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne.

Soţia lui Ion Iliescu este evreică. Alături de cei patru bărbaţi, a fost al cincelea element de siguranţa, pentru cei care au investit din punct de vedere politic în Ion Iliescu.

Ion Iliescu a avut strânse legături cu familia Valter Roman.

A fost numit, la 26 decembrie 1989, preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, la 13 februarie 1990 preşedinte al CPUN. Din 20 mai 1990, preşedinte al Republicii.

8. Petre Roman. Evreu. Tatăl său, Valter Roman, adus pe tancurile sovietice, pentru implantarea bolşevismului în România. Petre Roman a fost numit prim-ministru, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990, apoi, după alegeri, tot prim- ministru, 20 mai 1990-26 septembrie 1991. Petre Roman se plânge că Parlamentul nu i-a fost favorabil la toate legile depuse în legătură cu agricultura. Constată că în urma acestui fapt agricultura arată jalnic, neproductivă-prin parcelarea  pământului, prin abandonarea, nelucrarea terenurilor agricole, care au ajuns în paragină, de izbelişte, prin desfiinţarea unor unităţi viabile, aşa, asociaţiile agricole-Cooperativele agricole de producţie, fostele Gospodării agricole colective. Vicleană ocolire. Nu faptul că ţăranii şi-au primit pământul confiscat de regimul comunist înapoi, desigur în suprafeţe mai mici sau mai mari, dupa cum le-au avut, a dus la un dezastru absolut în agricultură, ci confiscarea mijloacelor de producţie. Ţăranii, când  au fost obligaţi să intre în gospodariile agricole de producţie, au fost obligaţi să predea  acestor unitaţi socialiste şi animalele, plugurile, tractoarele, batozele şi alte mijloace de producţie. In 1990, pe lângă pământ, le reveneau de drept şi mijloacele de producţie. Nu li s-au restituit. Ţăranul român s-a văzut în faţa pămantului doar cu braţele. Lovitură criminală. Sărmanul şi-a cumpărat cazmale şi a început să lucreze. Şi-a cumpărat câte un măgăr, şi-a cumpărat un mânz  şi a lucrat tot cu braţele, pâna mânzul s-a facut cal de tracţiune. Ca să are cu tehnica moderna agricolă, care nu i s-a restituit, de fapt i s-a confiscat a doua oră, plătea cu produse agricole şi ramânea flamând. Dar nici atunci nu i se ara tot pământul şi se striga împotriva lui că nu e înstare să fie ţăran, să-şi lucreze tot pământul. Dar el dovedise cu vârf fi îndesat, de mii de ani, că el este ţăran, agricultor. Iar pâna  la 23 august 1944, a fost factor de luat în seamă la stabilirea preţului grâului în Europa, uneori chiar el facea preţul grâului european. A trebuit să vina o mâna de bolşvici evrei din Rusia, după 23 august 1944, la putere în Romania,  să lovească de moarte ţărănimea româna, iar urmaşii lor, din decembrie 1989, să lovească iar, tot de moarte, aceeaşi ţărănimea română. Nerestituirea uneltelor agricole şi în consecinţă incapacitatea ţărănimii române de a-şi lucra pământul, pentru prima data în existenţa ei multimilenară, a fost programată. A apărut pământ nelucrat şi foametea în mediul ţăranesc şi în toată tăra. Cumpărătorii străini, dar şi politicienii profund certaţi cu moralitatea faţă de propria ţară, după un timp, au invadat satele României, cumpărând pământ pe sume de nimica. Probabil şi finanţarea, din exterior, a  unor cetăţeni români de alta etnie, pentru a cumpăra cât mai mult pământ. Tot acest pămant va fi naţionalizat, fără despăgubiri. Noii pripropietari   şi-au scos cu vârf şi îndesat preţul dat. Dacă ţăranilor li s-ar fi restituit  mijloacele de producţie, cu acestea ar fi arat, semănat  şi recoltat tot pământul, ca pe vreamea gospodariilor socilaiste de productie şi fiecare ţăran ar fi beneficiat proporţional cu suprafaţa pământului său. Intreaga agricultură a ţării era mecanizată şi irigată. Politicieni pentru care nici o pedeapsa nu ar fi fost prea mare, ziarişti, reporteri TV se întreceau să râda de agricultorul român.  Fabrica de tractoare ar fi fost subvenţionată de către toţi ţăranii din  Romania, cu o mica parte din veniturile lor şi nu ar fi fost  falimentată din  lipsă de cumpăratori de tractoare. Localitaţile rurale, cele mai multe, de la câmpie, în câţiva ani îşi vor fi împrospătat utlajele mai vechi cu altele noi, fenomen normanl, într-o ţară condusă  pentru binele ţării. In felul acesta România nu ar fi fost depopulată, tot programat, tinerii locuitori ai satelor având de lucru la ei acasă. Şi la drept vorbind, Fabrica de tractoare din Braşov şi  Semănatoarea- de combine, din Bucuresţi, ar fi trebuit să devină proprietatea ţărănimii române, reprezentată printr-o asociaţie pe ţară. Soluţii pentru progresul României au fost,  dar nu s-a vrut aşa ceva.

România a fost jefuită şi de finanţele sale, a fost lovită şi pe plan industrial, negandu-i-se orice capacitate performantă industrială, ceea ce s-a vazut că nu e adevarat. Cumplexele industriale, din clipa vânzării lor, au funcţionat la parametri concurenţionali internaţionali. Modernizarea a fost si este un proces continuu. Industria petrolului, cu toate fabricile aferente, complexele energetice nucleare, cu toată  capacitatea industriei românesti de a fabrica în ţară  utilajele mecesare, producerea de apa grea, industria de elicoptere, construirea de nave maritime şi altele si altele.

În legatură cu alcătuirea Guvernului provizoriu, Petre Roman scrie: "… eu n-am propus decât două persoane, pe Gelu Voican şi pe Mihai Drăgănescu, numiţi amândoi viceprim-miniştri, aşadar colaboratorii mei cei mai apropiaţi…Cât despre Mihai Drăgănescu, el era prieten cu tatăl meu"…(Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia, 2000, p. 112).         

9. Gelu Voican Voiculescu. Evreu. Viceprim-minstru, din 26 decembrie 1989, iar din 31 decembrie are şi funcţia de  Comandant al Departamentului Securităţii Statului.

10. Mihai Drăgănescu. Evreu. Viceprim-ministru, din 26 decembrie 1989.

11. Mugur Isărescu. Evreu. După Revoluţia din decembrie 1989, a fost titularizat la  Ministerul Afacerilor Externe. Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990, Guvernatorul Băncii Naţionale a României.

12. Ioan Aurel Stoica. Evreu. Ministru al industriei construcţiilor de maşini,

13. Nicolae Militaru. Evreu. General. Ministrul Apărarii, 1989-1990.

14. Sergiu Celac. Evreu. De reţinut informaţia: "în arhive se descoperise că tatăl lui Celac, angajat la Consiliul de Stat al Planificării în anii 50, furnizase informaţii strategice consilierilor sovietici. Sergiu Celac era… translatorul lui Ceauşescu" ( Emil Berdeli, Microfoanele din dormitor au dezvăluit şi situaţii jenente pentru şeful DIE, în Gardianul, 15 aprilie, 2004). Ministru de interne,  26  decembrie 1989-28 iunie 1990. Ambasador la Londra, 1990-1996, din 1991 acreditat şi la Dublin, cu reşedinţa tot la Londra. Guvernul Petre Roman şi preşdintele  Ion iliescu, au blocat Reîntregirea Romaniei. Poziţia Guvernului Petre Roman a fost exprimată public, fără echivoc, de ministrul de externe Sergiu Celac: " Ministrul de externe de atunci, al româniei, declară Agenţiei  FRACE PRESS că Podul de flori constituie o iniţiativă particulară. Adică e  problema lui Gheorghe Gavrilă Copil şi atât? Cutremurătoare opinie, din partea unui membru al guvernului! " (Gheorghe Gavrilă Copil, Societatea Culturală Bucureşti -Chişinău, Editura Dacia Eternă, Bucureşti, 1999, p.33. Cartea deconspiră, pe bază de documente, anexarea Revoluţiei Române şi a Podului de flori, de către  casnicii Moscovei. Poate fi accesată pe internet la www. agero, la rubrica Istoria Romaniei, în cadrul titlului Dragi romani din R. Moldova veniţi cu noi în Uniunea Europeană, la www. curaj.net şi la www. mişcarea. com, la rubrica De peste Prut.

15. Mihai Chiţac. Evreu.  General-locotenent. Ministru de interne, 1989-1990.

16. Moldoveanu Ioan Jean. Evreu. General-locotenent. Adjunct
al ministrului de interne şi şef al Inspectoratului General al Poliţiei, 1989-1990.

17.  Dan Marţian. Evreu. Studii superioare la Moscova. Lector la Ştefan Gheorghiu. Apropiat al lui Ion Iliescu.

În 1990, preşedintele Camerei Deputaţilor.

18. Alexandru Bârlădeanu. Evreu.  Impus de Moscova, la Bucureşti, în 1947, ca secretar general al guvernului de atunci.

În 1990, preşedintele Senatului.

19.  Adrian Severin. Evreu. Ministru de stat pentru reformă şi relaţiile cu Parlamentul, 1990-1991, Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru privatizarea şi Dezvoltarea întreprinderilor Mici şi Mijlocii, 1991-1992.

20. Corneliu Bogdan. Evreu. Angajat de Ana Pauker la MAE ca director. Din 26 decembrie 1989, ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor externe.

      21. Teodor Stolojan. Tatăl său, la studii în URSS, a  venit însurat cu o cetăţeană sovietică.

Ministru de finanţe, 1990- 1991. Prim-ministru, 1991-1992.

22. Eugen Dijmarescu. Evreu. Ministru al economiei şi finanţelor, 1991.

23. Mihai Şora. Prieten din tinereţe cu Miron Constantinescu, cu Benno Hechter, fratele lui Mihai Sebastian s.a. La studii în Franţa, unde, în 1938 devine membru al partidului comunist francez, partid membru al Kominternului. Angajat, în 1948, de către Ana Pauker, la Minisaterul de Externe.  Admiraţia pentru Ana Pauker nu a reuşit să şi-o disimuleze nici in anul 2005: ,,Ministrul de externe nu era Ana Pauker? Ba da, am cunoscut-o personal. Era o persoană dură, puternică, dar bine mobilată intelectual. Cred că era singura din conducerea PCR din acel timp, care putea vorbi coerent şi, relativ, logic, bineinteles dupa "logica" lor. Cunoştea foarte bine limba romană, vorbea foarte corect, spre deosebire de alţi activiţi, mai ales că mulţi erau de "import", ajunşi în MAE" (www. plai-cu-,boi, 10/31/05, Toma Roman jr., Mihai Şora,  Roşu de Paris, II, p. 1). Din 26 decembrie 1989, ministrul învăţământului.

24. Victor Babiuc. Evreu. Expert la Comisia Constituţională, 1990. Ministru de justiţie, 1990. Ministru de interne 1991-1992.

Dacă vreunul din cei nominalizaţi ca evrei, nu este evreu, în locul lui se pot aduce  zece nume de evrei din înaltele structuri guvermamentale şi din alte instituţii. Si chiar de sub directa sa conducere.  Sau condus de către aceştia şi de către alţii.

25. Sergiu Nicolaescu. Dar acesta este român, cu o creaţie cinematografica de excepţie, de autentic patriotism. Exista o explicaţie.  Sergiu Nicolaescu este nepotul generalului Cambrea, comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu, formată şi instruită în URSS de Ana Pauker. Beneficiarul regimului Ana Pauker-Silviu Brucan?  Sergiu Nicolaescu. În anul 1947 era în prag de absolvire a Şcolii de Ofiţeri de Marina! Acum are loc un moment periculos pentru destinul tânărului Sergiu Nicolaescu. Tatăl sau e arestat, ajunge la Canal. Intreaga securitate română căzuse în mâna evreilor. In urma arestării tatălui său, este sfătuit să se interneze în spital şi neprezentandu-se la examene, a ramas fără Şcoala de Ofiţeri de Marină. Securiştii evrei nu-l abandonază, dar nici Sergiu Nicolaescu nu-i va părăsi niciodată. Termină o facultate tehnica şi ajunge inginer. A lucrat nu oriunde, ci în întreprinderile Ministerului Apărarii, în Departamentul Special, în 1954 fiind director la una din acestea. Nu a fost invitat să fie  si ofiţer de securitate, nici nu a solicitat aşa ceva, dar trăia în chiar mediile inteligenţei şi puterii politice evreieşti. Cu aceştia ajunge să acţioneze  în Decembrie 1989 la înlăturarea şi împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu şi la consolidarea  regimului iudaic post decembrist. KGB-iştii bolşevici de după 23 august  1944, rudeniile, urmaşii acestora, preiau din Decembrie 1989, toate frâiele puterii politice, precum  cei de după 23 august.

Jocul la doua capete, KGB-MOSAD, sau, mai cuprinzător spus, KGB-evreimea internaţionala, este de notorietate publica.

Pentru Sergiu Nicolaescu, cel mai mare om politic  este Silviu Brucan. Această opinie şi-a exprimat-o cu claritate, în ultimii ani, de mai multe ori.