Ferestre spre Dumnezeu

   

    În timpurile noastre se supralicitează, uneori cu folos, e adevărat, tradiţia, sub toate aspectele sale. Numai că, din păcate, percepem din ce în ce mai mult tradiţia ca spectacol, obiect de muzeu sau de studiu, în loc să o adoptăm ca mod de trai şi de simţire autentică.     

    Întoarcerea la vechi, la valoare, se poate face doar prin înţelegerea acestora. De aceea încerc să intru puţin în lumea fascinantă a artei picturale iconografice, cu mai mare aplecare spre pictura bisericească, murală, a zidurilor dătătoare de forţă şi frumuseţe creştină.

    Pictura bisericească, spre deosebire de pictura laică, figurativă, oferă credinciosului un limbaj plastic care exprimă, prin imagini şi culori, idei şi realităţi ale credinţei noastre ortodoxe. Părintele Protopop Lucian Leonte precizează că, din aceasta cauză, pictura are nu numai un rol educativ, ci şi unul reprezentativ. „Pictura face transparentă materia la realitatea şi actualitatea lui Dumnezeu, se intră pe o altă frecvenţă de cunoaştere”, spune părintele. Însa, cum se transformă aceste ziduri în minunatele ferestre prin care creştinul vede Împărăţia lui Dumnezeu? Care este drumul, deseori anevoios, al pictării acestor ziduri? „Există pictori autorizaţi de Comisia de pictură a Mitropoliei, care realizează un proiect de pictură, conform programului iconografic al picturii bisericeşti. După ce se primeşte acordul acestei Comisii, programul iconografic este licitat de către cel puţin 3 pictori, care trebuie să prezinte o ofertă avantajoasă, şi ca preţ, dar şi ca portofoliu”, mai spune părintele Leonte. Consiliul parohial alege oferta credibilă, care apoi se aprobă de către Mitropolie, verificată şi aprobată de Comisia bisericească de la Bucureşti. Ce urmează după, poate fi o aventură riscantă sau, dimpotrivă, o minune artistică. „Ni s-a întâmplat să ne păcălim, să se depăşească orice decenţă morală la preţurile cerute sau chiar să constatăm că pictorul s-a prezentat la licitaţie cu un portofoliu străin, ce aparţinea unui alt pictor.” În aceste situaţii, pictorul respectiv are foarte puţine şanse să mai participe vreodată la o licitaţie de acest fel.     

    Părintele Sofian, trecut la cele veşnice, a fost în anii 40 student al Facultăţilor de Arte Frumoase şi de Teologie Bucureşti, a pictat în ţară nu mai puţin de 25 de biserici în frescă şi tempera, din care 6 integral, iar în străinătate 3 biserici pictate integral. Despre pictura ultimilor zeci de ani, părintele Sofian spunea că s-a pierdut marea tradiţie a picturii şi a frescelor de valoare mondială din secolul al XV-lea, realizate de pictori autohtoni de la noi.

    Şcoala de pictură a secolului nostru este într-o alarmantă decadenţă de când, sub influenţa picturii realiste, ne-am îndepărtat de tradiţia ortodoxă de factură bizantină. „Orice icoana îşi are harisma ei, datorită sfântului înfăţişat pe ea şi a harului dumnezeiesc transmis icoanei prin sfinţirea ei. Totuşi, la aceasta au o deosebită importanţă şi condiţiile morale în care este pictată o icoană. Dacă pictorul este profund credincios, dacă posteşte şi se roagă la început şi la sfârşitul lucrului, dacă duce o viaţă de curăţie sufletească şi trupească şi dacă, bineînţeles, Dumnezeu binevoieşte să reverse belşug de har asupra icoanei. Astfel ea poate deveni o icoană miraculoasă făcătoare de minuni”, era de părere părintele Sofian.

    E adevărat că în zilele noastre chipurile s-au transformat treptat în fizionomii, nu se mai respectă întocmai tradiţia ortodoxă.

    Alexandru Matei, creştin şi totodată teolog, crede că omul de azi, omul recent, nu mai face diferenţa dintre o pictură de calitate şi una modestă, deoarece trăim în epoca kitsch-ului. „Dacă trăim în casele noastre, cu bibelourile la nas, nu ştiu cum ne-am adânci într-o pictură bizantină”, crede el. Deşi, mai tolerant, Florin Boicu crede că fiecare timp îşi pune amprenta, că „sufletele oamenilor formează un suflet comun în care se depozitează sentimentele, gândurile şi toate trăirile lor şi care se transmit veacurilor prin lucrarea mâinilor.” I-am întrebat pe partenerii mei de dialog, pe Alexandru şi pe Florin, cum percep pictura bisericească a ultimilor 15 ani şi răspunsul a fost direct: dezastruoasă. „În 15 ani am întâlnit două locuri unde e pictură de calitate: la Petru Vodă şi undeva în Galaţi, la o biserică centrală. Din păcate, pictura a devenit o meserie. Pictorii ar trebui să aibă conştiinţă, dar şi preoţii trebuie să modeleze simţul estetic al credincioşilor, căci prea se fac multe compromisuri,” crede Alexandru.     

    Adevăratul scop al picturii bisericeşti este de a crea un mediu propriu de meditaţie şi rugăciune credinciosului care se roagă. Dar, pentru a se atinge acest scop, pictorul bisericesc trebuie să cunoască bine teologia icoanei si iconografia ortodoxă. „Din păcate, există pictori care sunt foarte buni profesionişti, dar au un comportament departe de credinţă: fumează, ascultă muzică sau fotbal în biserică în timp ce pictează, au foarte multe pretenţii şi e un chin cumplit să lucram cu ei”, spune părintele Lucian Leonte. Şi este foarte adevărat că, la noi, sunt tot mai puţini pictori de biserici care să aibă evlavia de odinioară a călugărilor asceţi postitori şi rugători. Florin precizează chiar că „aceasta este diferenţa dintre vechi şi nou: demult, se trăia mai profund credinţa, şi asta se vede şi se simte în pictură”.  

    Părintele Sofian predica neînduplecat pentru revenirea la desenul şi cromatica în stilul răsăritean bizantin, un continuu izvor de inspiraţie fiind pictura în frescă a vechilor biserici Voroneţ, Moldoviţa sau Suceviţa. Însă, cine oare nu simte frumuseţea imaginilor de la Agapia, ale lui Grigorescu, sau de la Durau, aparţinând lui Tonitza? Până şi părintele Leonte le vorbeşte cu căldura, chiar şi numai pentru că, în opinia sa, aceste picturi sunt foarte spiritualizate, transmit foarte mult. La fel simte şi Florin, „o icoană trebuie să transmită şi sentimente, pentru că ele se suprapun peste ale credinciosului şi îl îmbogăţesc”, dar Alexandru îşi apără punctul de vedere: „nici un stil de pictură nu-l poate prezenta pe Hristos, decât cel bizantin. El transcende, nu impresionează, nu stoarce lacrimi, nici semne de iubire. Acea pictura este bună, care nu te leagă de lumea asta, ci te transcende. Altfel, putem merge la muzeu”.

     În 2005, la Manastirea Brancoveanu de la Sâmbăta de Sus a avut loc al II-lea Congres Naţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxa din România, ocazie cu care s-a cerut insistent aprobarea, de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, organizării unor cursuri speciale pentru absolvenţii specializării Artă Sacră şi pentru preoţi, în vederea combaterii laicizării picturii bisericeşti şi a kitsch-ului din biserici.

    Câte din aceste probleme îşi pot găsi rezolvarea în credinţa omului de rând? Creştinul este beneficiarul produsului finit, este privitorul care, până la urmă, poate da valoare sau trăire adâncă picturii de pe ziduri. Un triptic spiritual, de taină, în care pictorul, creştinul şi Dumnezeu Însuşi, comunică. „Pe vremea lui Ceauşescu nici măcar nu aveam voie să reproducem pe hârtie icoane, erau doar câteva modele aprobate, între care una după Michelangelo, care se ştie că are un stil carnal, destul de departe de tradiţia noastră bizantină”, spune părintele Leonte. Nu au mai existat şcolile adecvate sau pictorii specializaţi.

    Este nevoie, şi în acest domeniu, de o reaşezare a lucrurilor. Timpul va cerne şi va discerne.