Cate ceva despre arhetipuri, popoare, constiinta si “marginile imperiului”

    Este acum, mai mult decit oricind, necesara o integrare  intr-o teorie mai largă asupra valorilor (stiintific) sociale ale Arhetipurilor…mai cu seama ca Jung a lasat lucrurile abia incepute, si, deci, conectarea acestora la 'cultural', dar mai ales la 'psiho-social'. In acelasi timp, merita contemplata folosirea Arhetipurilor ca amendament in fata 'tentatiilor' hegemonice la dis-unitate a 'politicului' (in ideea ca suntem, arhetipal, atit de 'asemenea',  incât teorii ale rasismului, patriarhalismului,  etc vor deveni imediat invalidabile)…Stiu ca sunt vremuri, si vom inainta vertiginos in aceasta directie, cind  nevoia de pozitionare hegemonica va fi sporita, daca se mai poate astfel (sic), data fiind acum si exacerbarea unei anume sete de razbunare, iar radicalismul mai cu seama politic va considera cel putin 'pueril' asemenea tentativa de a 'aduce lucrurile la un acelasi numitor', prin arhetip, pentru a ne salva…

    Voi incerca, insa, sa arat, ca ceea ce au propus unii prin formula 'rezistenta prin cultura' nu este decit o 'amânare', mai degrabă, decit un ‘pact’, o strategie care sa devieze avansul actului politic in imediatul istoric. ‘Act politic’ nemainsemnind, classic, fapta sociala singeroasa, revolutiile fumegind carnea si singele viu al istoriei.

    Arhetipalitatea insasi raspunde la faptul ca 'matematica' de alcatuire a speciei  facind lucrurile 'asemenea' la acest nivel, tocmai atitudinea politica in  marginea culturalului va 'face istorie' – deci cum sa 'rezistam ' prin cultura cind sintem facuti sa 'rezistam' oricum, doar ca in modalitati diferite fata de cultura si socialul si, mai ales, de constiinta politica a 'timpului' si a configuratiei care face carnea si singele 'arhetipal'…Cultura nu cere 'rezistenta', ea nu cere nimic, ea se ‘intimpla’ in actul insusi de umplere a arhetipalitatii cu substanta social-istorica. Politica este o dimensiune decizionala in acest sens, politicul nici nu ar trebui sa existe, dupa parerea mea, este ca si cind ai cere continuu 'indreptarea' lucrurilor, ca si cum te-ai naste  mereu intr-o lume 'incorecta' care trebuie recalibrata (prin politic)…dar arhetipurile spun (si aici vine stiinta, imbatabila!) ca este posibil, armonia este posibila, convietuirea este posibila, fericirea, daca am putea doar intelege si accepta moartea, este si ea posibila!..

    Fara carnea istoriei, insa, aceste containere imuabile (arhetipurile) ar fi doar goale, vesnic goale, iar noi nu am avea 'narativ' istoric, situatie….Este, deci, o capcană, aceasta 'rezistenta prin cultura'…foarte bine gândita..caci in cultura 'esti', oricum, nu trebuie sa te zbati 'sa rezisti'…

    In ceea ce priveste Artur Silvestri si intelegerea acestuia fata de caracterul 'arhetipal', mi se pare ca,  in incredibila intuire a aspectului 'socio-politic' al istoriei care face substanta arhetipurilor, acest autor incearca sa demonteze, fie aceasta si intr-un mod lipsit, voit, de radicalitate, mecanisme dupa care un popor, spre exemplu,se vede nevoit sa-si afirme 'dreptul de a fi existat', inca odata si inca odata… caci, desi existent, acesta trebuie perpetuu 'dovedit', aceasta raminind in exact aceeasi paradigma a 'hegemoniei politicului', a rasismului, a drepturilor 'asumate' acolo unde acestea ar trebui, din contra, considerate a exista de la sine.

    ‘A fi’ nu trebuie privit ca ‘ceva de exceptie’ in lume….ma gindesc la o 'sociologie' a arhetipurilor, si, de aici, la o validare a 'drepturilor' la existenta, aratând ca, la semenea nivel, lucrurile nu trebuie  nici macar 'dovedite', ele exista de la sine…nu trebuie, cu alte cuvinte sa 'dovedim' ca am continuat sa existam, si sa comparam, deci sa apelam la inevitabila cadere in hegemonizare. Este uriasa durerea cu care asist la nevoia aproape bolnava a romanilor, spre exemplu, de a-si dovedi pre-existentialitatea fata de fenomene si entitati istorice ce-si asuma, iata, o suprematie asupra ‘locului’ si o ‘caracterului’ autohton… Cita risipa de energie in aceasta lupta de ‘a dovedi’ ceea ce de la sine se proiecteaza pe cerul instelat al istoriei, si unde fiecare stea, odata ce sclipeste, isi are locul ei bine precizat.

    Iata, deci, nevoia de arhetip, ca instrumentala in a arata ca sintem 'egali' (sic) suficient pentru ca istoria, substanta adica din containerele arhetipale, sa poata oferi, caliedoscopic, evenimente care confera 'culoare', particularitate, o anume, identitate, etc. Popoarele, astazi, se vad nevoite sa se apere de disolutia in neantul magmei nediferentierii in care le arunca globalizarea (citeste neantizarea) lumii noastre.

    Într-un concert de asemenea proportii, in care capacitatea universala pentru a 'sustine' viata in 'orice conditii', sau de a o re-incepe, iarasi si iarasi, devin redundante cu insasi ‘dreptul de a exista’ al finite umane, esentialul se afla in arhetipalitatea lumii,  matricea speciei, si sub care cu totii stam, am stat si vom continua sa o facem.

    Cind se vorbeste despre trasaturi arhetipale in cultura unui popor (luati spre exemplu poporul roman) aceasta nu se refera la faptul ca noi, iata, vrem compulsiv sa coborim la 'radacini', pe cind altii nu au asemenea capacitate, ca noi sintem ‘vechi, domnilor’ (vorba lui nea Iancu), ca noi, si  numai noi marcam primordialitatea lumii…Tentativele la ‘originarea’ datelor care fac, anthropologic, poporul roman, sunt adesea condamnate la asmenea reductionism. NU doar greseala ci si o incredibila strategie se afla, insa, in asemenea ‘condamnari’. Iata cum stau lucrurile: ceea ce la unele popoare 'discardabile', neinsemnate pe harta lumii, se trece cu vederea, se oblitereaza cu buna stiinta, este tocmai constiinta vie prin care aceste entitati vitregite la masa ‘resurselor’ lumii, popoarele  in ceea ce are mai ‘clasic’ acest concept, nu duc lipsa de istorie, si nici de o prezenta impresionanta in lumea adinca si verticala a timpului istoric.

    Popoarele sunt astazi o specie pe cale de disparitie; entitati condamnate la autismul cras, prinse cum sunt in malaxorul globalismului. ‘Lichidarea unui popor' – ce imagine atroce, ce peisaj singeros in care infanti si mame se zbat tragic sub sabia celui ce a venit sa taie in doua, ludic, lumea noastra: infantul nu cu mama sa va sta, ci cu o alta, surogat, vitrega si amara in falsa imbratisare a instrainarii; iar mama, despletita si imbujorata de lupta suprema, aceea in care ‘instinctul matern’ e tot ce mai gaseste sa puna la bataie, atunci cind cel scos din carnea si singele ei ii este acum re-negat, locul lui luindu-l pruncul strain al limbilor incrucisate babilonic.                          

    Dar daca descarcam de politic aceasta imagine? Vom vedea atunci stralucirea infinita a ‘aceleasi’ matrici, cea opusa acelei Matrix segregationista si criminala. Lucrurile se vor integra in teorii arhetipale care au o matematica vie, caci sint stiinta vie, ca si ADN-ul,

    Facinant ar fi acum o aplicare a arhetipurilor la nivel socio-cultural, nu ca sa creem 'diferente' si  hegemonie, dar si pentu a testa nivelul de apertura, de deshidere a constiintei la acest ‘fond al popoarelor’ care tine lumea in insasi adevarul si culoarea sa orbitoare. Mai mult, orice discutie, orice 'pozitionare' si calificare pe care am dobândi-o în disputa istorica, deci in aceea a hegemoniilor 'in timp' (eu am fost 'acolo', si am fost 'inaintea' ta, etc), se invalideaza in fata faptului ca istoria este marca 'narativa' a TOT, toti avem si am facut istoria…ceea ce ne separa, insă, este constiinta fata de aceasta, si aici, abia, incepe cultura, dar si aici nu este nevoie de biciul raporturilor de valori (mai  'bun', mai 'rau'), ci doar de o demonstratie a felului, diferit, prin care anume configuratii psiho-sociale ale istoriei, numite popoare s-au pozitionat mai in proximitatea sau mai la periferia constiintei fata de asemenea arhetipalitate a lumii… Iar popoarele cotropitoare (faptul istoric e valid, doveditor) au intotdeauna o ridicol de mica apertura la asemenea chemare – aceea de a intelege ca sintem voci ale aceluiasi concert. Ce nua mai vad ele este si faptul ca 'diferentele', abia, intre tonalitati,  fac concertul posibil.

Aurelia Satcau

Melbourne 2006