30 de zile in Siberia: cu profesorul Mihai Iacobescu

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

            Anul acesta, Editura Junimea din Iaşi a publicat cartea "30 de zile în Siberia, căutând arhivele Bucovinei", o carte de cercetare a românilor sub ocupaţie din trecut, cât şi o incursiune a vieţii de zi cu zi a românilor din Cernăuţi.

            O să lăsăm autorul să comenteze mai jos folosindu-ne de citate din carte, datorită valorii operei sale de cercetare şi de reportaj gazetăresc într-o lume românească ocupată de Ucraina, de care suntem legaţi prin istorie, limbă, tradiţie, neam şi înaintaşi.

            Călătoria înspre Cernăuţi începe cam aşa: "După ce ajungem acolo (la frontiera de la Siret, n.r.), coborâm din maşină şi ne iau în primire doi grăniceri tineri şi cu priviri severe, iscoditoare. Sunt invitat mai întâi să trec printr-un fel de strungă metalică – tata avusese cândva stână şi, în vacanţe, mă punea să dau oile la strungă pentru muls. Însă strunga asta… e toată din metal şi în vreme ce păşeşti uşor prin ea, nişte ace metalice aşezate în fata unor cadrane numerotate, tremură şi ţiuie uşor ori de câte ori aparatul portabil al grănicerului depistează obiecte metalice, de la catarama de curea la pix". (p. 20)

            Odată trecută frontiera în spaţiul ocupat de grănicerii ucrainieni, autorul s-a văzut nevoit să plătească "taxa pentru drum, taxa de asigurare, taxa locală, taxa de dezinfecţie, taxa ecologică, taxa ‘nu mai ştiu care mama dracului’, taxa…" (p. 20), plus un bacşiş oficial de $10, ostentativ pentru un "defect la frâna de mână", care a venit ca retaliere autorului pentru că n-a vrut să plătească bacşişul neoficial, tot de $10". (p. 21)

Odată ajuns în Cernăuţi, autorul se vede pus în postura repetată de-a "mă înţelege cu ucrainienii prin semne şi în limba rusă – pe care am învăţat-o de frică vreme de 8 ani şi în care abia mai pot închega propoziţii simple" (p. 24), "inclusiv cu intelectuali ucrainieni care deşi ştiu, refuză să vorbească în limba română, fiindcă nu-i de circulaţie europeană". (p. 48)

            Eventual autorul descoperă şi intră, cu asistenta intelectualilor români din Cernăuţi, la Arhivele Bucovinei, unde descoperă paradigma imperialistă aplicată românilor din Bucovina, Transilvania şi Banat de către Austro-Ungari pentru 144 de ani (1774-1918), şi mai apoi continuată de către ruşi şi ucrainienii din prezent pentru peste 60 de ani (1940-?). Această politică enunţată oficial de către Adolf Fischoff, consilier al Casei de Hapsburg, sună aşa: "Îi văd pe aceştia ca pe-o armată mergândă de soldaţi, o armată şezândă de funcţionari, o armată în genunchi de popi, şi o armată târâietoare de denunţători". (p. 33)

            Pe măsură de autorul descoperă din arhivele încă rămase nedistruse de către austrieci, ruşi, ucrainieni şi timp, atrocităţile prin care au trecut românii din Bucovina, acesta reacţionează chiar în sala de arhive: "Îmi fac în taină, semnul crucii cu limba – nu din laşitate, nici din ruşine că m-ar vedea cineva, ci dintr-o anumită pudicitate, fiindcă atunci când te rogi şi faci dragoste cu aleasa inimii, nu poţi face din asta un spectacol public -, şi zic tot în gând, ‘Doamne Ajută’, ca în copilărie, când trebuia să trec noaptea prin întuneric prin fata cimitirului…". (p. 49)

            Documentele sunt greu de descifrat, chiar şi pentru un cercetător avizat ca şi autorul: "Încep să le răsfoiesc cu nerăbdare. Unele conţin file deteriorate. Altele sunt scrise într-o gotică indescifrabilă, scrise-n mare grabă, cu literele şi cuvintele azvârlite ca din furcă, parc-ar fi dat turcii nu alta… mă simt obligat să scot din mapă lupa, care ca şi raşpa pentru arheologi, îmi este de mare trebuinţă". (p. 49-50)

            În astfel de condiţii, autorul află din aceste documente îngălbenite de vreme, că în perioada 1884-1885, "89% din românii Bucovinei trăiau la sate" (p. 53), şi deşi erau cea mai mare populaţie din Bucovina, aveau cea mai mică rată de burse acordate: "… la Gura Humorului – de pildă – din cei 202 de elevi, 109 de elevi erau germani, 66 erau evrei, şi numai 27 erau români". (p. 59)

            Mai mult, pe lângă exploatarea pământului şi a muncii gospodarilor români, acest lucru a fost făcut în mod sistematic, hulpav şi brutal, autorul descoperind o reflecţie şi într-o doină românească din zonă: "… Noi trudim prin cele sate,/ Ei se-mbuibă prin palate,/ Şi când le cerem dreptate,/ Poliţaiul lor ne bate,/ Ca pe vite-njunghiate…". (p. 64)

            După lungile ore de cercetare la Arhivele Bucovinei din Cernăuţi, autorul se plimbă prin oraş şi realizează că-şi poate da seama, cum poate ghici prototipul românului, mai precis femininul românesc din Cernăuţi, fată de alogenii slavi. Iată descrierea pe care ne-o dă: "… o femeie abia la jumătatea vieţii, înaltă, frumoasă, meditativă, marcată de-o anumită tristeţe înconjurătoare, care i se citeşte în ochii mari, adânci, căprui, străjuiţi de sprâncene fine, subţiri, uşor rimelate". (p. 66)

            Când este interpelat de alogeni asupra necesităţii de a "scormoni" trecutul, acesta dă replica: "Cercetând şi neputând modifica trecutul Bucovinei, îi doresc să aibă vrerea, înţelepciunea şi puterea de a prospecta, înţelege şi modela mai cu seamă prezentul, în speranţa prosperării şi reunificării aceleaşi Bucovine, în viitor" (p. 67).

Autorul, într-una din incursiunile sale la Sala Arhivelor, intră într-un dialog grăitor cu o angajată a Bibliotecii Universităţii din Cernăuţi unde sunt ţinute arhivele:

– "Da dumitale mă rog cine eşti, că văd că te învârti de mai multă vreme pe aici, când la dreapta când la stânga… De unde eşti? De unde vii…?"

– "Din România"!

Femeia face ochii mari şi mă ia din scurt:

– "Şi mă rog, ce vânt te aduce pe la noi?"

– "Sunt cercetător istoric".

– "Şi mă rog, spune mătăluţă, dragă domnule, România asta ce mai vrea să ştie despre Bucovina, dacă a dat-o ucrainienilor, aşa de pomană, printr-un tratat ruşinos, fără măcar să ne întrebe şi pe noi, compatrioţi cu dumneavoastră, cam cum am vrea şi noi să ne hotărâm soarta? Dumneata vii şi te duci acasă cu istoria dumitale, dar noi tot sub ucrainieni rămânem. Eu sunt femeie ca oricare alta. Şi n-am învăţat decât un biet liceu, şi-acela la ruşi. Dar istoria mea, eu o ştiu din sat de la mine, din Mahala, de unde a fost şi lelea Aniţa Nandris-Cudla, care a fost deportată în Siberia 30 de ani de zile şi care a scris o carte despre care şi Televiziunea Română a arătat. Şi noi aici tot într-o Siberie suntem. Ce comandă ucrainienii asta facem. Pământul e al nostru, noi îl lucrăm, dar roadele trebuie să le împărţim cu dânşii. Şi-atunci ne lasă cât vor ei. Şcolile-s ale lor. Parlamentul îi al lor. Guvernul, Biserica, Armata, toate-s a lor. Nu-ti fie cu supărare, eu îs numai portăreasă aici, şi nu ştiu ce m-am trezit aşa să-ti spun, dar să nu spui la aistea că eu ti-am zis, că mă dau afară. Du-te cu Dumnezeu în pază!" (p. 70-71). De aici derivă şi titlul cărţii.

            Revenind la politica ocupaţiei austriece (replicată după cum am menţionat şi de către ocupanţii ruşi şi ucrainieni de mai târziu), autorul nu se retine în a condamna aroganta unui parlamentar austriac, Otto Von Habsburg, care în zilele noastre, în loc ca să condamne şi să îşi ceară scuze în numele tării şi a familiei lui, pentru crimele şi exploatarea comise de către austrieci în Bucovina, de-a lungul anilor, declara senin că "Bucovina reprezintă o piesă ‘model’ al conceptului supranaţional" şi că "experienţa austriacă (a ocupării şi exploatării Bucovinei – n. red.) merită valorificată în interesul Europei". (p. 79)

            Ce fel de piesă "model" este Bucovina? Conform datelor austriece însăşi, "modelul" a constat din a ocupa pământul, în a închiria la preturi derizorii acest pământ de la boierii autohtoni şi/sau de la Biserică (sau de a-l face "dispărut" pe proprietarul român şi închide bisericile dacă aceştia refuzau) şi de-a folosi pe sistem feudal de iobagism munca gospodarilor români. Un asemenea caz este un anume Cavallar, care, "în 1783, a arendat la un preţ derizoriu păşunile şi braniştile din Munţii Stirbu, Găina şi Lucina, moşia Horait (com. Grăniceşti), precum şi alte terenuri agricole de la boierul Iordache Russet, Cavallar stabilindu-şi sediul pe domeniile acestuia la Văscăuti, pe Ceremus". (p. 90)

            Acest "model" pentru Europa – conform parlamentarului austriac şi propus cu tupeu Comunităţii Europene – a adus un număr enorm de exploatatori colonişti aristocraţi puşi pe îmbogăţire, cât şi a slugilor lor, de fapt a unor întregi infrastructuri de exploatare a românilor şi a pământurilor Bucovinei, iar profiturile aduse Vienei au fost aşa de mari încât însuşi împăratul Ferdinand I a făcut o vizită la Rădăuţi în 1817, pentru a felicita pe coloniştii ocupanţi.

            Nu este nevoie de menţionat că pe măsură ce intermediarii curţii imperiale şi împăratul se îmbogăţeau, localnicii români din Bucovina au ajuns la exploatare maximă şi disperare. (p. 98)

            În 1865, de exemplu, gimnaziul din Cernăuţi avea un total de 611 elevi, din care doar la 162 de români (provenind din populaţia majoritară) li se permisese înscrierea.

În industria lemnului, una din cele mai mari industrii a Bucovinei, din cei 7 (şapte) proprietari autohtoni, care încercaseră să-şi menţină făbricuţele de lemn în acţiune, la 1908 nu mai rămăsese nici unul. Trusturile austriece de prelucrarea lemnului, ori i-au ameninţat pe aceşti proprietari şi tormentat până ce aceştia au trebuit să vândă făbricuţele la un preţ de nimic, ori au dat faliment din lipsă de contracte pe care nu le primeau pentru că "erau indigeni". (p. 108)

            În perioada 1896-1903, cercurile imperiale au trecut la represalii contra românilor, într-un efort de a le şterge identitatea, pe acelaşi calapod folosit de maghiari în Transilvania. Paradoxul este că motivele pentru care nenumăraţi români erau trimişi la puşcărie, li se confisca proprietăţile şi erau chiar asasinaţi, erau lipsite de criminalitate cu privire la orice altă etnie din Bucovina. Astfel şcolile, bisericile, presa, partidele, comunităţile, numele oamenilor şi a locurilor şi indivizii erau supuşi la constante presiuni de înstrăinare. (p. 116)

            În acelaşi timp, un anume A. Nazimov, consul al Rusiei la Cernăuţi, facilita sub privirea îngăduitoare a austriecilor acordarea de bani, cărţi literare şi politice, învăţători şi preoţi ruşi pentru minoritatea rusă şi ucrainiană, cât şi pentru scopuri "misionare" de rusificare a românilor. (p. 116)

            Pe de altă parte, pe lângă germanizarea regiunii, austriecii au construit edificii impunătoare de biserici catolice, chiar acolo unde erau foarte putini catolici, încă de la 1787, în astfel de localităţi ca: Cernăuţi, Boian, Gura Humorului, Tibeni, Câmpulung Moldovenesc, Sadagura, Siret, Suceava, Frătăuţi, Văscăuţi ş.a. Împreună cu fiecare biserică catolică, a venit şi infrastructura bisericilor catolice, de la şcolile catolice la germanizarea localităţilor ca "limbă de stat".

            Reîntorcându-se la prezent, autorul comentează cum de pe frontispiciul Catedralei Ortodoxe Româneşti din Cernăuţi ucrainienii şterseseră binecuvântarea: "Unul În Trei Ipostazuri, Dumnezeu", pentru vina că au fost dăltuite în româneşte (p. 129), sau cum Palatul Mitropolitan aparţinând României în perioada 1918-1940 a fost transformat actual în universitatea "Yuri Fedkovici" (?!). Populaţia de studenţi români din universitate (când până şi acum românii/moldovenii constituie a treia populaţie din Ucraina, după ucrainieni şi ruşi): 1%.

            Autorul conclude observaţiile din carte menţionând deportările românilor din Bucovina, urmate de refugiul acestora în Canada încă din 1897, asasinarea românilor promiţători unionişti, chiar prin internaţionala serviciilor secrete ruseşti (vezi cazul bucovineanului Cristinel Coltun asasinat la Chişinău de către un comando ruso-ucrainian în anii "Podului de Flori" şi ai doborârii statuii lui Lenin de la Chişinău şi îngropat lângă fratele bunicului său Grigore Colţun, care venise după 23 de ani de deportare în Siberia ca să moară şi să fie îngropat acasă). ( p. 166)

            În ciuda acestor represiuni crunte de la două imperii şi un invadator, autorul comentează că, la ora actuală, sunt sute de organizaţii, zeci de publicaţii periodice şi că, conştiinţa românească este vie şi auto-regenerantă în teritoriile de sub ocupaţie ucrainiană.

            Autorul termină cartea menţionând două episoade. Primul descrie cum redactorul-sef de la o publicaţie românească cernăuteană i-a înmânat un stilou ca şi cadou şi i-a urat: "Să scrii ce crezi. Să crezi ce ştii!". În al doilea episod, autorul descrie titlul de pe prima pagină a altei publicaţii de limbă română cernăuteană, care descriind întâlnirea dintre Kuchima şi Iliescu (care reînnoiseră ruşinosul "tratat" al lui Emil Constantinescu, după realegerea lui Iliescu a treia – sic! – oară), spunea: "Vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi rămânem tot ca prostii…".

            Această călătorie în lumea de sârmă ghimpată a românilor din Bucovina ocupată va da reacţii diferite cititorilor. Însă – cu excepţia Presedenţiei României actuale care perpetuează injustiţiile românilor din Ucraina fără ca să-i apere în mod competent – cu siguranţă că nu ne va lăsa indiferenţi.