Toma d’Aquino

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Problematica doctrinei sfinte

I. Introducere. Consideraţii asupra metafizicii tomiste

Discursul tomist în ceea ce priveşte metafizica se referă la fiinţare, la fiinţa ca fiinţă, cea care “are fiinţare”, participând, astfel, la fiinţare. În fiinţare, orice realitate îşi are rădăcina. Metafizica, astfel, va deveni cercetarea în jurul fiinţării fiinţei, fiinţarea ca izvor aş realităţii, dar şi ca loc unde aceasta se consumă[1].În cazul lui Dumnezeu, fiinţarea Lui este esenţa Sa însăşi, fiind Cel ce este. Mintea noastră, însă, nu poate percepe acest lucru. Încercând s-o facă, se îndepărtează de modul în care Dumnezeu este în sine.

Pot fi amintite două adevăruri ce se pot regăsi în discursul tomist[2]:

Astfel, se pot desprinde următoarele concluzii: a) fiinţarea este raţiunea de a fi a tuturor, însă nu a fost văzută sau contemplată; b)distanţa fiinţei faţă de fiinţare se datorează esenţei sale de “receptacul” limitat al fiinţării. În acest context, putem spune că essentia vine de la esse; un lucru care este va fi în măsura în care este. Dumnezeu, însă, va fi o excepţie, fiind propriul Său act de a exista[3]. Deoarece Dumnezeu este actul însuşi de a exista, propriu îi va fi producerea de acte de a exista, adică a crea; iar, deoarece Dumnezeu, prin esenţă, e actul de a exista, ceea ce va fi creat va fi efectul Său.

În cadrul metafizicii tomiste identificăm două mari teme: a quiddităţii (ce este ca întreg, esenţa ca întreg) şi a mecanismelor specificaţiei şi individuaţiei. Despre Dumnezeu, ca temă centrală a discursului tomist, se va spune că este putere şi act, adică Fiinţa Primă. Dumnezeu este factorul, creatorul materiei, creaţia provenind din intenţia proprie Sieşi. Metafizica, astfel, va fi “studiul” fiinţării fiinţei, fiinţarea ca locul din care izvorăsc şi în care se consumă orice realitate. În De potentia, Sfântul Toma va menţiona faptul că ce are fiinţare este existent în act; fiinţarea este, neputând să nu fie; fiinţarea e act prim şi ultim al oricărei fiinţe, stând la baza realităţii fiinţei şi susţine modalităţile şi formele sale[4]. Ca şi concluzie, se poate afirma faptul că fiinţa se formează datorită fiinţării, se mişcă în fiinţare, reîntorcându-se în fiinţare.

 

II. Sfântul Toma şi problematica doctrinei sfinte

Referitor la problematica doctrinei sfinte, Sfântul Toma va elabora, în cadrul Quaestio I, amintită mai sus, cinci capitole referitoare la:

În capitolul al şaptelea, Sfântul Toma se va întreba dacă Dumnezeu este subiectul acestei ştiinţe.

În rândurile ce urmează, voi încerca să prezint argumentarea Sfântului Toma în ceea ce priveşte problemele mai sus amintite[5]:

a) Referitor la primul punct, Sfântul Toma recunoaşte calitatea de ştiinţă a doctrinei sfinte, observând existenţa unei categorizări a ştiinţelor:

În acest ultim caz, doctrina sfântă ar fi ştiinţă, deoarece porneşte de la principii ce aparţin ştiinţei lui Dumnezeu. Ca şi concluzii la acest fapt, Sfântul Toma va menţiona existenţa unor principii ce pot aparţine ştiinţelor sau pot fi deduse din ştiinţele superioare. Iar principiile doctrinei sfinte sunt singulare, fiind introduse în ştiinţele morale.

b)  Sfântul Toma recunoaşte calitatea de ştiinţă unică a sfintei doctrine, fiind “unică întru putere şi infăţişare”. Acest lucru şi datorită faptului că există lucruri de revelaţie divină, unindu-se într-o “raţiune formală ca obiecte ale acelei ştiinţe”[6]. Această doctrină sfântă se referă în special la Dumnezeu şi la creaturi ca orientate spre Dumnezeu, Acesta fiind principiu sau scop. De asemenea, ştiinţa divină, unică şi simplă referitoare la orice, poate primi, sub un singur unghi, revelaţiile divine.

c) Doctrina sfântă e ştiinţă practică. Referitor la această chestiune, Sfântul Toma îl citează pe Aristotel, care, în Metafizica, observă faptul că scopul unei ştiinţe e operaţia practică. Având în vedere faptul că doctrina sfântă se ocupă de lege, ca ştiinţă morală, iar aceasta din urmă e o ştiinţă practică, am putea accepta faptul că doctrina sfântă e ştiinţă practică. Totuşi, ar fi mai mult speculativă, deoarece ştiinţele practice sunt făcute de oameni. Dar nu e doar speculativă, ci poate fi înţeleasă în ambele forme, deoarece şi Dumnezeu, prin aceeaşi ştiinţă, se cunoaşte pe Sine, dar şi pe cele create. E mai mult speculativă, datorită faptului că se ocupă mai mult de lucrurile divine, decât de faptele oamenilor.

d)  Referitor la superioritatea doctrinei sfinte faţă de celelalte ştiinţe, Toma d’Aquino afirmă că e o ştiinţă superioară, deoarece îşi are certitudinea în lumina ştiinţei divine, faţă de celelalte ştiinţe, care îşi au aceeaşi certitudine în lumina raţiunii umane, care poate greşi. De asemenea, e superioară, prin demnitatea materiei, dar şi prin scopul acesteia, care este fericirea eternă, la care se subordonează scopurile ştiinţelor practice. Principiile doctrinei sfinte vin direct de la Dumnezeu, prin revelaţie.

e)  Referitor la calitatea de înţelepciune a doctrinei sfinte, putem aminti un citat din Summa contra gentiles , în care Sfântul Toma atribuie calitatea de cunoaştere supremă teologiei[7]: “teologia este cunoaşterea supremă: ea este înţelepciunea printre ştiinţe”. Acest lucru datorită faptului că ea “produce” teoreticieni care “iau în considerare despre ţelul suprem, total, al universului”, adică acea “cauză supremă” a fiinţelor. Aceşti teoreticieni vor fi, în acest caz, “înţelepţi”, dar nu “relativ” la un anume obiect, aşa cum sunt cei ai arhitecturii, de exemplu, care ordonă lucrurile conform unui scop particular. Înţelepţii, în adevăratul sens al cuvântului (aşa cum îl înţelege Sfântul Toma), vor fi cei care “pun ordine în lucruri”, guvernându-le corespunzător ţelului ultim, care este Binele, Fericirea. Datorită faptului că Dumnezeu este binele, fericirea, iar doctrina sfântă are, aşa cum voi arăta mai târziu în lucrare, drept subiect pe Dumnezeu, putem spune că doctrina sfântă are o calitate de superioritate faţă de celelalte ştiinţe, dar şi una de înţelepciune. Sfântul Toma afirmă că această doctrină este, fără îndoială, Suprema Înţelepciune, datorită calităţii de Înţelepciune Supremă atribuită lui Dumnezeu. Şi, datorită faptului că doctrina sfântă se ocupă de Dumnezeu, putem accepta faptul că doctrina sfântă e Înţelepciune, Înţelepciunea Maximă, datorită comunicării, prin revelaţie, a ceea ce Dumnezeu vrea să ne facă să cunoaştem.

 

III. Sfântul Toma şi raportul dintre credinţă şi raţiune

Despre “doctrina sfântă” sau “doctrina spirituală”, Sfântul Toma va afirma că e nevoie de o “elevaţie a sufletului” şi că “toţi doctorii în Sfânta Scriptură trebuie să fie eminenţi în sfinţenie pentru a putea să predea cu folos…luminaţi, pentru a putea să predea, şi tot atât de puternici, pentru a combate erorile”[8]. Observăm, astfel, necesitatea unei raţiuni pentru a putea preda această doctrină, dar şi a unei “luminări” sau “sfinţenii”. Această îmbinare a raţiunii şi credinţei era necesară în cadrul “controverselor teologice” pe care Sfântul Toma le prezida, acestea constituindu-se în două părţi: cea adversă şi cea a apărării, “care, cu ajutorul argumentelor, încearcă să pună în valoare sau să contrazică o teză sau alta”[9]. Aceste controverse, pe care Sfântul Toma le prezidează, vor constitui colecţia De Veritate (Despre Adevăr).

În Quaestio I: Despre doctrina sfântă, în ce constă şi până unde se extinde ea, am identificat prezentarea, de către Sfântul Toma, a raportului dintre raţiune şi credinţă, în Capitolul I: Dacă e necesar ca pe lângă disciplinele filosofice să mai avem o altă doctrină[10]. Sfântul Toma afirmă faptul că omul e “făcut” de Dumnezeu pentru un scop anume, dar care transcende puterea de raţionare. Cu toate acestea, omul trebuie să cunoască acest scop, pentru a-şi orienta acţiunile şi atenţia către acesta. Poate lua cunoştinţă de acest scop doar cu ajutorul revelaţiei; aşadar, e nevoie de o anume pregătire, iubire, pentru a nu se ajunge la cunoaşterea scopului în mod greşit, eronat. În acest sens, spune Sfântul Toma, e nevoie ca alături de disciplinele filosofice să existe o altă doctrină, care să nu aparţină “disciplinelor întemeiate de raţiunea umană”. E nevoie de o cunoaştere “mai presus de cunoaşterea omului”, mai presus de raţiunea sa, pentru orientarea omului către scopul său.

Intelectul uman comite erori, greşeli, în actul de judecată; sfântul Toma va identifica  trei raţiuni ale acestui fapt[11]:

Astfel, raţiunea umană, în cazul adevărurilor înalte, precum şi adevărului referitor la existenţa lui Dumnezeu, întâlneşte numeroase dificultăţi, fiind nevoie de intervenirea lui Dumnezeu pentru a oferi o cunoaştere clară despre existenţa sa: prin Hristos.

Sfântul Toma va afirma, în capitolul al optulea al Quaestio I că “raţiunea naturală serveşte credinţa”, la fel cum “voinţa” se supune “carităţii”. Dar argumente “raţionale” aduse împotriva credinţei nu pot exista; nu se pot proba articolele credinţei prin raţiune, pentru a dovedi adevărul acesteia, deoarece “credinţa se bazează pe un adevăr infailibil”[12]. În acest sens, putem aminti un citat din Summa contra Gentiles, cartea I, cap. 2 şi 9[13]: “Pentru adevărurile raţionale putem convinge adversarul prin investigaţii raţionale; dar pentru ceea ce ţine de descoperirea lui dumnezeu, investigaţiile noastre depăşesc profesarea raţiunii”.

 

IV. Sfântul Toma şi Fiinţa Divină

În capitolul al şaptelea al Quaestio I, Sfântul Toma afirmă faptul că Dumnezeu e principiu şi scop. În cadrul doctrinei sfinte, orice lucru e tratat în raport cu Dumnezeu . Iar principiile acestei ştiinţe sunt articole de credinţă, deci referitoare la Dumnezeu. Un argument adus de Sfântul Toma în favoarea acestei afirmaţii e faptul că despre Dumnezeu nu putem şti ce este, iar în acest caz vorbim despre natură, graţie, efectul Lui, care poate avea diferite forme. Astfel, ceea ce se vorbeşte în Sfânta Scriptură trebuie înţeles ca vorbind despre Dumnezeu, chiar dacă există alte “nume”, orice lucru raportându-se, astfel, la Dumnezeu.

Propriu lui Dumnezeu este actul de a crea, scoţând, în acest sens, lucrurile din neant în existenţă; creaţia ar fi, astfel, actul care, plecând de la esse, ajunge nemijlocit la esse[14]. Ca efect al acestei acţiuni de creaţie, identificăm actul de a exista. Acest act de a exista al creaturii este primit, aşadar nu putem spune despre aceasta faptul că ar avea o existenţă fără esenţă. Acţionând conform actului primit a exista, care îi va conferi şi legimitatea esenţei, putem spune că, în cazul creaţiei, existenţa precede esenţa.

Dumnezeu dă fiinţă lucrurilor, prin liberul său arbitru. În acest sens, avem trei motive pentru a crede acest lucru[15]:

Referitor la evidenţa existenţei lui Dumnezeu, Sfântul Toma va elabora trei argumente[16]:

V. Concluzie

Trebuie afirmat că pentru sfântul Toma, metafizica are un caracter ontologic, metafizica fiind, în acest caz, cercetarea fiinţării. Modul în care teologia se ”întâlneşte” cu ontologia poate fi redată prin afirmaţia lui Toma, cum că trebuie admisă existenţa unui lucru care să fie ”propria fiinţă, prin care sunt toate celelalte care sunt ce nu sunt fiinţa lor, ci o au prin participare”[17]. Referitor la aceste chestiuni, întâlnim în Summa theologiae, Quaestio III, cap.4, vol.I, afirmaţia Sfântului Toma, cum că ceea ce se constată în orice fiinţă, alături de fiinţa sa, trebuie să aibă o cauză[18]. Despre existenţă, Sfântul Toma va afirma că ”este actualitatea oricărei forme sau naturi”. De asemenea, este făcută o deosebire între existenţa divină şi existenţa comună[19]:

Omul, prin raţiunea sa, se poate îndrepta spre lumea ”realităţilor supranaturale”: Dumnezeu, fiinţa ca fiinţă, binele. Cunoaşterea despre acestea va fi numită înţelepciune, iar raţiunea va fi raţiune superioară. Aceasta va dobândi virtutea înţelepciunii, caz în care raţiunea va şti adevărul înainte de a-l demonstra; opera unei raţiuni superioare e teologia, care, deşi se aseamănă cu cea a unui metafizician, e pătrunsă de viaţa spirituală. Putem aici aminti Înţelepciunea înnăscută (cum mai poate fi numită doctrina sfântă) care ”ne face să vedem în Dumnezeu principiile prime ale cunoaşterii”[20].

Concluzionând, metafizica tomistă se bazează pe faptul că fiinţarea este, neputând să nu fie,  fiinţarea fiind actualitatea tuturor lucrurilor; fără fiinţare, nu ar exista adevărul, bunătatea, etc. Noi avem experienţa lucrurilor, a fiinţelor, datorită fiinţării, care există şi subzistă în sine.

 

BIBLIOGRAFIE: