Influenţa lui Kant şi Hegel în estetica românească

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Filosofi români reprezentativi: Tudor Vianu şi Mihai Ralea

 

REZUMAT: Îmi propun să abordez, în acest text, modul în care doi dintre cei mai importanţi filosofi ai lumii, Imm. Kant şi G. W. Fr. Hegel, au influenţat gândirea română, în ceea ce priveşte domeniul esteticii. Am avut în vedere, ca filosofi români reprezentativi, pe Tudor Vianu şi Mihai Ralea, investigând modul cum aceştia din urmă consideră şi clasifică frumosul, categoria estetică principală.

ABSTRACT:   I intend to broach, in this text, the way      two of the most important philosophers of the world, Imm. Kant and G. W. Fr. Hegel,  influenced Romanian thinking in terms of aesthetics field.  I consider representative, as Romanian philosophers, Tudor Vianu and Mihai Ralea. I shall also investigate how these two philosophers consider and classify beauty, the main aesthetical cathegory.

 

I. Introducere

Aceşti mari gânditori – Imm. Kant şi G. Fr. Hegel – au un aport important în istoria esteticii, primul prin analiza pe care o face referitor la judecăţile de gust (sau de valoare), iar cel de-al doilea pentru afirmaţia pe care o face, cum că obiectul esteticii e reprezentat de frumosul artistic. Ceea ce mi-a atras atenţia la gândirea lui Kant în ceea ce priveşte frumosul e acea definiţie a sa, conform căreia frumosul reprezintă o finalitte fără scop. Kant afirmă că frumosul nu este plăcere şi că poate fi perceput doar cu ajutorul imaginaţiei fiinţei umane. Hegel, pe de altă parte, identifică două tipuri de frumos, cel artistic şi cel natural, dar doar frumosul artistic este tobiect al esteticii, fiind văzut de hegel ca o manifestare a idealului. Acest lucru e deosebit de important, deoarece frumosul reprezintă o unire a transcendentalului cu lumea sublunară ce face posibil manifestarea spiritului.

La hegel, Frumosul e caracterizat prin calm, reprezentând, totodată, acord între formă şi concept. Estetica lui hegel este evaluare ştiinţifică a frumosului, această ştiinţă ocupându-se cu acea cugetare asupra frumosului. Astfel, estetica trebuie să devină, în opinia lui Hegel, o ştiinţă prin care omul trebuie să posede cunoştinţele în materie de artă. Spre deosebire de estetică, filosofia artei trebuie să dovedească necesitatea frumosului artistic, demonstrând că arta sau frumosul e un rezultat a ceva care duce cu necesitate ştiinţifică la conceptul artelor frumoase.

Kant identifică în Frumos caractere precum:

 

Frumosul este considerat de kant ca având realitate distinctă, independentă de domeniul adevărului şi binelui. La baza frumosului, kant va aşeza sentimentul: frumosul e opera sentimentului, fiind valabil doar în raport cu condiţiile noastre afective. Kant constată că, pentru a stabilil dacă ceva e sau nu frumos, trebuie să reportăm reprezentarea prin imaginaţie la subiect şi la sentimentul de plăcere şi neplăcere. Trebuie cultivat simţul fiecăruia pentru frumos, rezultând acea capacitate de a emite judecăţi de gust, adică de a face evaluări calitative comparate. Hegel afirmă că forma frumosului în natură e determinată (mărginită), însă conţine şi o raportare abstractă la sine. Acest lucru înseamnă că forma cuprinde regularitate (simetrie), legitate, armonie[1]:

Hegel afirmă, de asemenea, că viaţa animală nu înfăţişează infinitatea şi libertatea însăşi, găsindu-se pe sine condiţionată şi dependentă. Aceasta datorită conceptului finit. Viaţa naturală rămâne la stadiul sensibilului, ce nu poate pătrunde întreaga realitate, găsindu-se nemărginită, deoarece e determinată prin altceva.

  II. Tudor Vianu

În gândirea estetică românească, Tudor Vianu separă frumosul artistic de cel natural, afirmând, ca şi hegel, că estetica reprezintă o ştiinţă a frumosului artistic. Vianu priveşte arta ca fiind componentă a culturii, opera de artă fiind obiectul propriu-zis al esteticii. Opera de artă capătă o adâncime spirituală, reprezentând subsumarea mai multor valori estetice. Arta reprezintă o anumită perfecţiune, datorită perfecţiunii virtuţilor, prezente în fenomenul artistic. Frumosul artistic este, pentru Vianu, reprezentat de opera de artă[2]. Vianu face, ca şi Hegel, o distincţie între frumosul natural şi cel artistic, afirmând faptul că primul produce doar aparenţa, pe când ultimul tip de frumos, ca şi creaţie de artă, asociază valoarea cu cauza ce produce aparenţa[3]. Natura, spune Vianu, nu apare frumoasă pe baza unor motive estetice, ci datorită unor motive extraestetice, cum ar fi cel de plăcere, a puterii de a înviora sentimentele noastre. Natura poate fi privită ca fiind frumoasă, fie datorită unei linişti sau a optimismului degajat, fie datorită exuberanţei pe care o emană natura, fie datorită sentimentului religios care ne cuprinde în faţa naturii, aceasta fiind opera unei binefăcătoare divinităţi[4]. Natura poate inspira un sentiment estetic, însă acest lucru se petrece doar datorită asimilării acesteia cu arta. Acest lucru, spune Vianu, reprezintă un bun motiv pentru ca estetica să se limiteze la studiul frumuseţii artistice. Vianu defineşte frumosul artistic ca fiind o valoare-culturală. Un sistem de estetică, spune Vianu, are ca preocupare definirea valorii estetice, ce apare în interiorul culturii.

Frumosul, în viziunea lui Vianu, reprezintă o calitate sensibilă, frumuseţea fiind o însuşire superficială a lucrurilor[5] . Frumuseţea şi arta au fost mult timp considerate perfecte deoarec înglobau acel ideal suprem, reprezentând acel acord al lucrului cu idealul său. Arta reprezintă o imagine ordonată a lumii, depăşind acel haos de afecte ale conştiinţei umane, fiind o ordonare a lumii ca imagine, subliniind acestei lumi anumite dimensiuni, forme, etc., ducând, totodată, la o anumită idealizare. În timp ce natura este iraţională, arta vine ca o corectare a acesteia, reţinând numai esenţialul. Receptarea artei necesită atât intuiţiile, cât şi judecăţile de valoare. Primelor, Vianu nu le atribuie gustul, făcând posibilă transformarea impresiilor în judecăţi. Acestea din urmă sunt, în opinia lui Vianu, de două tipuri: judecăţi de valorizare şi judecăţi de caracterizare.

Frumosul, ca şi categoria estetică, este prezentat ca fiind atributul operei de artă autentice[6]. Doar frumosul artistic ţine de domeniul esteticii, iar nu frumosul natural, deoarece natura frumosului ţine, aşa cum am afirmat anterior, de spiritual. O trăsătură a frumuseţii, în opinia lui Vianu, este dată de existenţa în sine, frumuseţea unificând datele vieţii. Ca şi Hegel, Vianu afirmă că o operă frumoasă va împăca sau va învinge conflictele sau hoaosul, dezordinea. Vianu afirmă că frumosul aparţine unei lulmi distincte faţă de celelalte valori. Frumuseţea este regulatorul vieţii morale, putând duce la o transformare a oamenilor în ceea ce priveşte înfrângerea mediocrităţii[7].

  III Mihai Ralea

Mihai ralea vorbeşte, în opera sa, Prelegeri de estetică, despre o distincţie între frumosul natural şi cel artistic. Obiectelor naturale, afirmă Ralea, este imposibil de a le atribui valori estetice, deoarece, în natură totul este uniform. Valoarea estetică este atribuită obiectelor artificiale (artefactelor), deoarece acestea sunt creaţii ale omului, ca efect al muncii acestuia. De asemenea, Ralea vorbeşte despre o plăcere pe care arta o tezeşte în noi, de o emoţie estetică ce poartă omul în sfere serafice[8]. Astfel, plăcerea estetică nu impune niciun fel de acţiune, eul nostru neluând nicio atitudine, deoarece, spune ralea, artificialitatea ne dă o oarecare securitate, acest lucru datorită faptului că că artificialitatea este, în fond, o ficţiune. Totuşi, uneori ne purtăm faţă de artă ca şi cum aceasta ar fi reală, existând, astfel, oameni care se confundă cu acel conţinut emotiv al operei contemplate, uneori lipsiţi de sentimentul aflării în faţa unei iluzii provocate. Acest lucru se întâmplă în cazul oamenilor care nu au o educaţie estetică propriu-zisă şi care nu pot emite judecăţi estetice.

Atât frumosul natural, cât şi cel artistic, sunt produse alke anumitor momente culturale. În legătură cu primul tip de frumos amintit, acesta poate fi legat de ceea ce este sănătos, în natură, pe când în artă, o operă care prezintă aspecte mizere ale vieţii omeneşti poate fi una frumoasă, adică bine realizabilă. Estetica, afirmă Ralea, trebuie să se ocupe de frumosul artistic omenesc, deoarece nu se pot face consideraţii asupra naturii, aceasta nesupunându-se unor criterii estetice, datorită uniformităţii sale[9].

Ralea opune conceptul de frumos celui de caracteristic. Acest din urmă concept, în loc să prezinte o solidaritate a părţilor, prezintă o exagerare a uneia din părţi. Caracteristicul reprezintă definirea unei totalităţi printr-un atribut al acesteia[10]. Caracteristicul reprezintă, într-o mare măsură, o îmbinare între frumos şi urât, putând fi asociat tipicului, caracterizat prin generalitate, permanenţă, eternitate.

Mihai Ralea face o distincţie între estetica generală şi cea specială.Estetica generală cuprinde arta şi fenomenul estetic, iar estetica specială se ocupă de condiţionările operei de artă, fie că acestea sunt psihologice sau sociiologice. Estetic, afirmă Ralea, are rolul de ştiinţă a moravurilor, estetica trebuind să explice şi să judece. Ralea face o distincţie între estetic şi artistic, arta depăşind estetica. Referitor la valoarea estetică, ce reprezintă gradul total de săvârşire al unor premise artistice, filosoful român identifică trepte către desăvârşire, acestea fiind:

De asemenea, Ralea, va afirma faptul că omul încearcă să depăşească această lume, construind o lume nouă, artificială, prin aceasta constituindu-se ideea de umanism. Această noţiune defineşte aspiraţiile omului, atenţia acordată dezvoltării omului, atenţia acordată dezvoltării omului. Umanismul afirmă că omul se opune ordinii naturale, fiind liber să se exprime. Putem afirma că din această cauză frumosul artistic este superior celui natural, prin însăşi libertatea şi caracterul uman al acesteia. Pentru Ralea, artistul imprimă lucrurilor o fizionomie proprie, făcând apel la emoţiile-i proprii. Artistul lucrează pentru societate, pentru un public dat şi nu doar pentru el. Artistul dă dovadă de expresivitate şi comunicativitate, arta depinzând de societate.

  IV Concluzie

Am redat câteva dintre ideile estetice ale lui T. Vianu şi m. Ralea pentru a ilustra importanţa pe care le-au avut ideile lui Imm. Kant şi ale lui G. Hegel în estetica românească. Astfel, în estetica lui Vianu întâlnim ideea lui Kant, precum că natura este frumoasă datorită sentimentului liniştii care ne cuprinde. Vianu este de acord cu Kant referitor la faptul că frumosul artistic este limitat, iar natura este frumoasă, deoarece este nelimitată. Totuşi, deşi frumosul este limitat, acesta reprezintă obiectul esteticii.

Ca şi Hegel, Ralea face o distincţie între frumosul artistic şi cel natural, afirmând că valoarea se aplică doar frumuseţii artificiale. Argumentarea făcută de Ralea constă în faptul că arta, spre diferenţă de natură , care nu poate favoriza apariţia judecăţilor de valoare. De asemeena, Ralea afirmă, ca şi hegel, faptul că putem vorbi despre această categorie a frumosului doar datorită artei, care ne învaţă să-l recunoaştem. În gândirea lui Ralea întâlnim şi idei din gândirea lui Kant, precum cea conform căreia este valoros, sau are valoare, doar ceea ce produce o anumită plăcere. Această afirmaţie este argumentată de ralea prin excluderea originalităţii şi a intervenţiei artistului într-un mod ce depăşeşte puterea de judecare a a subiectului.

Atât Vianu, cât şi Ralea, recunosc importanţa frumosului artistic, datorită rolului propedeutic şi de culturalizare pe care îl prezintă. Datorită faptului că frumosul este o noţiune a cărei exemplificare se face cu ajutorul operelor de artă, natura nu se poate numi frumoasă, deoarece nu conţine în interiorul ei această noiţiune. Aşa cum afirma şi Ralea, mult timp (şi chiar în perioada modernă) majoritatea persoanelor văd în natură doar modalităţi de asigurare a hranei, fără a o putea contempla în mod dezinteresat.

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

Note

---

[1] G. W. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1966, p. 147.

[2] T. Vianu, Estetica, Editura Orizonturi, București, 1996, p.9.

[3] Ibidem, p.10.

[4] Ibidem, p.11.

[5] T. Vianu, Probleme filosofice ale esteticii, București, 1945, vol.7, pp.627; 628-629, apud T. Vianu, Gândirea estetică, Editura Minerva, București, 1986, pp.25-26.

[6] I. Pascadi, Estetica lui Tudor Vianu, Editura Științifică, București, 1968, p. 33.

[7] Ibidem, p.43.

[8] M. Ralea, Explicarea omului, Editura Minerva, București, 1996, p. 187.

[9] M. Ralea, Prelegeri de estetică, Editura Științifică, București, 1968, p.151.

[10] Ibidem, p.28