Ce înseamnă a fi actual ?
„Therefore, even the lover of myth
is in a sens a philosopher;
for myth is composed of wonders.”
CE ÎNSEAMNĂ A FI ACTUAL?
Dacă a fi actual înseamnă a mai stârni controverse, a mai oferi un spaţiu din care cultura sub diversele ei forme se poate nutri, din care mereu idei răsar proaspete, sau pot fi văzute că proaspete, atunci cu siguranţă că opera lui Mircea Eliade mai poate fi considerată de actualitate. Dacă este însă să considerăm moda culturală, atunci lucrurile stau altfel. Oricum, cărţile lui se afla încă în rafturile librăriilor şi nu pentru că nu s-ar vinde.
DISCUTAREA OPEREI LUI ELIADE – CRITICA SI INTERPRETARE
Un semn clar al faptului că opera lui Eliade poate fi încă considerată de actualitate este faptul că ea mai stirneşte controverse. După cum este şi firesc, tabăra pro se selectează din rândul celor ce mai cred că sacrul, religiosul sunt încă dimensiunii vii ale omului, posedând încă resurse de revigorare pantru societate şi individ, pe când criticii se recrutează din cei care încă mai au nostalgia metodei, sunt încă animaţi de spiritul deconstrucţiei, ce-şi doresc o lume complet reinventată de om, cerând în numele libertăţii exilarea spiritului, demiterea ontologicului. Pentru aceştia toate nenorocirile secolului sunt generate de iraţionalul religiosului, al mitologicului, de toate activităţile omului care au centrul exterior lui, lumii sale (ptolomeiste), coordonatelor acestora mereu noi, mereu pe cale de a fi reinventate.
Iată seria cărţilor apărute în vremea de curând tratând problema Eliade, problemă pe care o vom trata şi noi, aici, cu modestie:*
· The Magic Mirror: Myth’s Abiding Power– Elizabeth M. Baeten
· Mircea Eliade’s Vision for a New Humanism – David Cave si John David Cave
· Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion – Bryan S. Rennie
· Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective – David Carrasco
· Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907‑1945 – Mac Linscott Ricketts
· Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred – Thomas J. Altizer
· Reading and Responding to Mircea Eliade’s History of Religious Ideas: The Lure of the Late Eliade – John R. Mason
· Religion and Reductionism: Essays on Eliade, Segal, and the Challenge of the Social Sciences for the Study of Religion – T.A. Indinopulos (Editor)
· Structure & Creativity in Religion – Douglas Allen
· Imagination and Meaning- Girardot and Ricketts
· Mircea Eliade: An Annotated Bibliography – Douglas Allen, Dennis Doeing
· The phenomenology of religion as a philosophical problem: an analysis of the theoretical background of the phenomenology of religion, in general, and of M. Eliade’s phenomenological approach, in particular – Antonio Barbosa da Silva
· Religion on Trial: Mircea Eliade and His Critics – Guilford Dudley
· The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Centre – Carl Olson
PRO SI CONTRA – COMENTARII LA MIRCEA ELIADE
Mircea Eliade’s Vision for a New Humanism – David Cave
Cave propune o descriere structurală a ceea ce „noul umanism” ar fi însemnat în viziunea lui Eliade, şi ce semnificaţii ar avea o astfel de viziune transformată în paradigmă, pentru cultura modernă. El întreprinde pentru aceasta o exegeză a vieţii şi operei lui Eliade, începând cu anii din România şi până la timpul din urmă al profesoratului său la Universitatea din Chicago. Considerând afinităţile şi legăturile politice şi culturale, teoriile sale asupra simbolului şi mitului, hermeneutica sa comparativă, literatura sa fantastică şi intrepretările sale privitoare la „homo religiousus”, opiniile sale privitoare la pierderea înţelesului (meaning) în conştiinţa modernă, şi vederile sale legate de spiritualitatea cosmică a omului arhaic, Cave reaşează structural aceste teme în cadrul operei lui Eliade şi le evaluează din perspectiva unui „nou umanism”,organizând şi evaluând astfel, întregul operei eliadeşti în jurul unui principiu călăuzitor, fără a trăda intenţiile iniţiale ale autorului. În a argumenta nevoia şi principiile unui “nou umanism”, David Cave face – utilizând teme şi date din istoria religiilor- incursiuni în filosofie, antropologie, psihologie, ştiiţele moderne şi critică şi teorie literară. El conclude că viziunea radical pluralistă a lui Eliade oferă o cheie spre revitalizare a actualei culturi, golită de ontologie, demitologizată şi materială, propunând ca studiile viitoare asupra acestuia să se facă din această perspectivă a „noului umanism”.
The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Centre – Carl Olson
Carl Olsen întreprinde un studiu comparatistic al operei şi gândirii lui Eliade, fără a face abstracţie de viaţa să. Olsen la rândul său caută o cheie de înţelegere a operei savantului român şi presupune a o fi găsit în nostalgie. El pretinde că modul în care Eliade abordează Creştinismul Cosmic este expresia clară a acestui fapt. Pe parcursul studiului sunt cercetate metodologia hermeneutică a lui Eliade, concepţiile sale teologice, raportul său cu ideea de putere, ontologia sa, concepţia sa asupra timpului. Rând pe rând ideile, atitudinile sale sunt verificate prin opunerea lor cu elemente de epistemologie modernă, de filosofia ştiinţei, la hermeneutica lui Derida – pentru cazul metodologiei hermeneutice, cu teologia lui Taylor şi ceea a olandezului Gerardus wan der Leaw, istoric al religiilor el însuşi, cu perspectiva istorică postmodernă a lui M.Fouchoult, în controversata atitudine a lui Eliade asupra puterii. Concepţia sa despre timp este verificată prin comparaţie cu cele ale lui Augustin, Hegel şi Foucoult, iar ontologia sa este comparată cu atitudinile antiontologice postmoderne şi cu viziunile tribal-religioase, ale unor populaţii cosiderate într-o vastă distribuţie teritorială.
Reconstructing Eliade, Making Sens of Religion, Brian S. Rennie
Una dintre cele mai interesante, profunde şi bine instrumentate cărţi asupra lui Eliade este aceea a lui Bryan Rennie, Reconstructing Eliade – Making Sens of Religion. Înarmat cu solide cunoştinţe în varii domenii ca, filosofia ştiinţei, lingvistică, matematici (aspectele filosofice ale acesteia), epistemologie, B. Rennie se plimbă cu dezinvoltură în demersurile sale de critică recuperatorie prin opera lui Eliade făcând vizibile structurile de forţă ale acesteia, unitatea ei fundamentală, valabilitatea ei. Bine ancorat atât în filosofie (antică, modernă şi postmodernă) cât şi în istoria religiilor (studii aprofundate în religiile Indiei şi în creştinism) autorul întreprinde atât o critică a gândirii şi operei lui Eliade cât şi a criticii care a solicitat opera acestuia. Cu deplină acurateţe, el luminează părţi ale operei savantului roman , considerate obscure, indică slăbiciunile şi neajunsurile unora dintre perspectivele critice. Demersul sau se ocupă de toate categoriile importante cu care operează Eliade: hierofania, sacrul şi dialectica sacru-profan, coincidentia oppositorium, homo-religiosus, simbolul, mitul, istoria şi istorismul, illud tempus şi modernitate. Într-un demers care cu greu poate fi povestit pe scurt, B. Rennie arată că opera lui Eliade nu numai că nu poate fi expediată că inactuală sau că fiind un „magnific şi inestimabil eşec” dar pune temelia pentru o nouă perspectivă asupra religiosului, oferă noi căi de cercetare ale acestuia.
Pluralismul pe care Dr. Rennie îl descoperă şi îl argumentează că fiind intrinsec gândirii eliadeşti, dă o notă nouă receptării acesteia: aceea a revoltei împotriva istorismului, a viziunii unice – tiranice, a modernităţii de care Eliade se detaşează intr-o atitudine pe care o putem numi postmodernă. Experienţa religioasă este calea care deschide acces egal la realitate indivizilor, realitate cu care suntem mai degrabă în relaţie de credinţă decât de cunoaştere certă.**
Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson
Cartea, desfăşurată pe patru părţi, se preocupă în fiecare din secţiunile sale de câte un subiect, după cum urmează: Dumezil, apoi Levi-Strauss, Eliade în partea a treia şi în cele din urmă, în partea a patra se face o „critică a gândirii mitice”. Autorul desfăşoară în demersul sau o metodologie nouă pe care o întitulează „epistemologie comparativa”. Această metodă este un mecanism în patru timpi: faza istorică – primul pas în desfăşurarea noii metodologii – este menită să aducă la cunoştinţa cititorului detalii biografice, urmărind aspectele psihologice şi filosofice mai importante care se desprind din trecutul autorului aflat în discuţie.
Faza a doua, fază analitică, este ceea care identifică schema cosmologică a unei opere în speţă, considerată ca univers verbal.Urmează apoi faza critică, în care analizindu-se textul ca un sistem conceptual, se dicern limitaţiile lui şi ale epocii din care provine, şi în sfârşit ultima fază, după cum era de aşteptat, este faza sintetică, în care se identifică zonele cele mai puternice de la care se revendică o realitate sau în cazul de faţă un mit. Folosind acest demers (descris mai sus destul de aproximativ) Dubuisson identifică ceea ce el consideră a fi carenţele fundamentale ale operei lui Eliade şi ale gândirii sale. Potrivit deci comparatistului, Eliade ar fi arbitrar în selectarea faptelor, ar ignora probe istorice şi etnografice relevante, generalizările sale ar fi exagerări, explicaţiile sale discutabile, iar metodologia sa, nimic altceva decât o „subiectivă şi iraţională estetică a sentimentului religios”.
În opinia criticului, Eliade s-ar mai face vinovat de a coborâ ontologicul într-un spaţiu al naturalismului păgân, de a poza în profet, de a echivala sacrul, ontologicul, religiosul şi primitivul. Cunoscător direct al spiritualităţii indiene, Dubuisson respinge viziunea asupra yoga pe care o propune Eliade. Nu lipsesc din acuze antisemitismul, lipsa de aderenţă reală la creştinism că religie, atitudinea critică faţa de istorie şi lipsa de respect faţă de constituentele cele mai de seamă ale civilizatiei occidentale: gândirea, raţionalul şi virtutea. Neopăgânismul lui homo religiosus nu este nimic mai mult decât năzuinţa de a restaura domnia forţelor întunericului.
RAŢIONAL ŞI IRAŢIONAL
Chiar dacă există definiţii de dicţionar al acestor concepte complementare, este cert că există interpretării şi accepţiuni diferite în folosirea lor. Poate în aceste diferenţieri se poate vedea cel mai bine locul în care apare sciziunea în perspectivele culturale asupra lumii şi omului. Dacă viziunea ontologică propune un principiu ordonator exterior lumii şi omului, raţionalismul modern presupune că raţiunea se afla doar în om şi în manifestariile sale, eventual în natură înconjurătoare din care omul face parte şi pe care o înţelege cu ajutorul ştiiţei, care a găsit numitorul comun între raţiunea omului şi ceea a lumii. Bineînţeles că această prezentare pa care o facem atitudinilor filosofice este grosieră şi reducţionistă, dar ne folosim de ea, pentru a arăta căile pe care Eliade doreşte să le transceandă. Observând atitudinea omului arhaic în raportul sau cu cosmosul, cu natura, Eliade descoperă o viziune unificatoare a acestuia, o înţelegere armonică a unui întreg, şi o atitudine implicită acestei viziuni.
Operând cu mitul, imaginea şi simbolul ca instrumente de cunoaştere, omul arhaic, omul religios încearcă şi nu de puţine ori reuşeşte să reprezinte intuiţia sa asupra unităţii cosmosului şi omului purtând deopotivă marca divinului, a ordinii şi înţelesului. Dacă reducţionismul modern a făcut un bine cunoşterii, acela este pregătirea criticii post-moderne, care atacând toate unghiurile, pune în lumină faptul că perspectiva modernă însăşi se năruie atunci când este supusă unei critici sistematice ale propriilor constituente.
Dârâmând autoritatea, ca vestigiu al unei lumi patriarhale (religiosul fiind cunstituentă a acestei lumi), ştiinţa însăşi şi discursurile purtând marca ei se uniformizează, se nivelează. În numele ştiinţei se ridică retorici care nu au nimis în comun cu ştiinţificul (decât limbajul poate), care în fapt confirmă poziţia taberei opuse şi la care oameni de ştiiţă redutabili roşesc de jenă. Pe de altă parte avem atitudini ca cea a fizicianului David Bohm care afirmă că este timpul ca în ecuaţia cunoaşterii să fie adus Dumnezeu. Vedem deci că raţiunea, concepută ca un instrument precis, capabil a limpezii lucrurile îşi pierde din credibilitate, căzând ea însăşi sub semnul faptului de a fi „înrobitoare”, „oprimantă”, ca mai altă dată raţiunea derivind din divin. Revoluţiile de emancipare socială, sexuală sau religioasă, efecte ale coborârii ştiinţei în stradă, („descătuşată” deci de propriile rigori) modifică spactaculos morfologia socială a dinamicii universitare, care împreună cu mijloacele media, prinse şi ele în acelaşi curent, sunt determinantele cele mai importante ale noilor atitudini faţă de lume.
Discursul politic, critica socială, emanciparea sexuală, dialectică puterii şi a criticii puterii se amestecă, generând situaţii în care cu greu se mai poate vorbii despre o raţiune a omului, despre societate ca şi cadru ontologic. Argumentele propagandistice actuale ale discursului ştiinţific aşa cum navigheză el în vâltoarea socialului şi în dialectica încleştărilor generate în lupta pentru supremaţia asupra codurilor puterii, sunt mai degrabă tehnologice şi utilitariste. Societatea şi statul, care trebuia să fie răspunzător pentru bunul ei mers, se transformă ele însele spectaculos. Retorica modernităţii dârâmase puterea bisericii, separând-o întâi de stat şi compromiţând-o apoi total prin oglindirea neputinţei acestei instituţii de răspunde nevoilor omului modern. Argumentaţiile desfăşurate împotriva bisericii vor fi folosite adeseori că argumente în demiterea religiosului. Omul modern deacum, obişnuit ca o instituţie să se ocupe cu fiecare problemă a sa, aştepta că problemele sale profunde să fie rezolvate în aceaşi manieră că şi cea a drumurilor desfundate, sau a iluminării stradale.
Într-o lume în care trebuie să se descopună şi să se recompună, asemenea unei maşini, pentru fiecare dintre activitale sale – străine între ele – omul modern devine o entitate cu componente interşanjabile, nevoită să exercite din ce în ce mai des acestă caracteristică a sa, până la pierderea complecta a diferenţelor calitative ale aspectelor diverse ale existenţei sale. Generaţii întregi de studenţi şi elevi devin atei, nu ca rezultat al raţionalismului ştiinţific, ci ca moştenitorii ai atitudinilor ateiste sau antiteiste ale părinţilor şi profesorilor. Atitudinea lor secularizată şi secularizantă nu este rezultatul unui demers propriu raţional, a unei opţiuni care să implice puternice fundamente ştiinţifice, ci este efectul unui dat istoric, al unor puternice presiuni sociale şi nu de puţine ori economice.
Astăzi supravieţuiesc o mulţime de discursuri moderne având pretenţia de a fi la zii, printr-o metodologie care s-ar presupune savantă, fie prin inerţia instituţiilor culturale care le mai conferă autoritate, ignorate, contestate şi desuete în aceiaşi măsură că şi cele pe care ele însele le consideră desute, în raport cu valul cultural post-modern, val stârnind un enorm vacarm din care cu mare greutate se poate distinge o voce clară. (Un alt fenomen interesant al modernităţii, ca efect al revoluţiilor şi contestaţiilor de tot felul este estabileshment-ul de generaţie şi de conjunctură, atât de puternic astăzi. Contestând establisment-urile mainstreim-urilor culturale şi pretinzând drepturi egale la exprimare, diverse grupuri de vârstă, orientare sexuală, minorităţi de diverse tipuri, tind să ocupe total scena expresiei şi instituţiile care administrează resursele care o fac posibilă.)
MITUL, IMAGINEA ŞI SIMBOLUL CA INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE
MIRCEA ELIADE IN APARAREA ACESTORA
Mitul este capabil să coaguleze realitatea în structuri comprehensibile. Chiar în ziua de azi, la anumite nivele, vechile mituri cârpesc existenţă omului acolo unde încă nu s-a ţesut un petec nou, ajustat la noile mitologii ale zilei sau nu s-a abandonat totul melancoliei nepăsătoare ce se transformă zilnic, tot mai mult, într-o plictiseală entuziastă. Mircea Eliade consideră că este datoria acestei ştiinţe, sau măcar în putinţele ei ca „elucidind conţinutul teoretic al simbolurilor şi al arhetipurilor, dând transparenţă şi coerenţă la ceea ce este aluziv, criptic şi fragmentar”, istoria religiilor ar proceda la o nouă maeutica. Acţionând asupra minţii obstetric, ar aduce la iveală un om nou, mai autentic şi mai complet. Această nouă maeutică l-ar salva pe omul modern de provincialismul sau cultural, de relativismul său istoric şi existenţial. (Images and Symbols pg. 35).
În continua sa polemică cu sistemul freudian, Eliade arată că inconştientul nu este populat doar de monştrii ci acolo locuiesc deasemenea zeiţele, zeii, eroi şi zâne. Cât despre monştrii, ei sunt acolo pentru a ajuta la împlinirea inţierii. (p. 14-15) (Pshihianliza de mai târziu va arăta că subconştientul schizofrenului va participa la un parcurs eroic, intiatic, autoimpus în tentativa de a se vindeca.) Este de cea mai mare importanţă, spunea Eliade, pentru omul modern să redescopere o întreagă mitologie, dacă nu chiar o teologie încifrată în cele mai obişnuite gesturi ale omului contemporan.(p.18)
La acelaşi lucru se referă si J. Campbell, o altă personalitate contradictorie, care acţionând diferit de Eliade se preocupă de fapt de acelaşi lucru. El arată că omul nu poate trai fără o mitologie care să cuprindă modelele sale, referenţialii unei existenţe comune, idealurile sale. Campbell spune că poate faptul că această mitologie întârzie să apară se datorează situaţiei în care omul se află prins în radicala translaţie de paradigmă care cu uşurinţă se poate observă. O astfel de tentativă de creere a unei noi mitologii poate fi văzută în ciclul cinematografic Războiul Stelelor ( Lukas şi Spielberg), sub semnul căruia au crescut noile generaţii aderând în mai mică sau mai mare măsură la imaginile-arhetip propuse de acesta. Fiecare temă, fiecare aspect, fiecare categorie a religiousului este analizată şi solicitată din perspectivă tuturor problematicilor, a unghiurilor de vedere, a subiectelor urmând a fi cercetate.
Cu fiecare demers critic, cu fiecare analiză, edeficiul viziunii lui Eliade s-a conturat mai bine, s-a poziţionat mai bine în câmpul problematicii antropologice şi religioase, perspectiva sa teoretică străbătând tot mai mult din distanţa dintre posibil şi real, şi chiar dacă nu a reuşit să pună personal piatra din vârful unghiului, edificiul a rămas acolo ca un spaţiu util – chiar dacă cu utilitate diferită de ceea preconizată de autor – ca un templu ridicat omului, culturii şi spiritului viu. Chiar dacă propunerea lui Eliade nu oferă în final calea ultima, calea adevărată – aşa cum ar mai aştepta cei încă încrezători în adevărurile omului că fiind adevăruri ultime – formaţi la şcoală superstiilor pozitiviste – el oferă imaginea unui univers imaginar şi a unor capacităţi analitice şi hermeneutice excepţionale. Poate că gândirea sa se face vinovată de unele din acuzele care i se aduc ( nu suntem noi chemaţi aici a da verdictul ultim), poate că creştinismul său cosmic este până la urmă o îndepărtare de la doctrină creştină autentică, poate că într-adevăr cantitatea operei sale, multitudinea întreprinderilor sale, a stat în calea unor concluzii finale sau poate Eliade s-a gândit că odată enunţate ar fi definitive şi cunoscând trend-ul cultural în flux s-a temut că va „compromite” întreaga să operă.
Oricum perspectiva sa hermeneutică ramâne ca una din alternativele serioase la critica deconstructivă, la toate formele de reducţionism. Vorbind despre piatra din vârful unghiului, e poate bine să ne amintim de parabola biblică până la capăt: ea zace în praful drumului, aparent fără nici un rost în absenţa arhitectului. Templul nu poate fi încheiat fără ea, iar cei ce ridică templul nu o văd căci logica ei tine de modelul celest al templului.
La întrebarea lui Einstein „Este cosmosul un loc prietenos?” Eliade răspunde: da, este, căci omul primitiv a trăit integral în cosmos, în care a găsit peste tot prezenţa divină. Eliade dă acest răspuns de pe poziţia omului de ştiinţă arătând că acest fapt nu este local, că el se regăseşte în atitudinea generală a omului primitiv, a omului societăţilor tradiţionale. Că nu teama este cea care-l face să considere universul viu, ci faptul că acest univers rezonează la prezenţa divină şi ia parte la legăturile omului cu divinul. Apologia adusă de Mircea Eliade atitudinii arhaice nu este un îndemn la întoarcerea în acele zone de conştiinţă şi atitudine, ci la revalorizarea acelor atitudini şi ontologii.
Preocupându-se încăodată de înţelegerea omului arhaic, omul de astăzi are posibilitatea de a-şi revaloriza şi reconsidera poziţia sa actuală, alterările sale, câştigurile sale. Întorcându-se cu privirea spre zonele originilor, omul acestui sfârşit de mileniu va putea reconsidera atitudinile sale generate de o viziune evoluţionistă lipsită de nuanţe, în care omul primitiv este considerat în general că fiind atât de aproape de animalitate încât actele sale nu pot fi considerate altfel decât prin prisma instinctelor primare. Se ştie foarte bine că atitudinea modernă a omului a generat situaţia planetară actuală : iminenţa unui dezastru ecologic ireparabil ale cărui semne se văd în teribilele tulburări de ecosistem, în greu de imaginatele consecinţe ale împărţirii lumii în zone de supra abundenţă şi zone de teribilă sărăcie şi mizerie. Acestea sunt preţuri de loc mici pentru câştigul de a se fi ajuns la omul considerat şi existând că individualitate, ivit în renaştere şi ajuns la plinătate în timpurile moderne.
Omul modern nu este un punct în evoluţia omului de care trebuie sau se poate fugi, ci este o poziţie care trebuie recâştigată, o poziţie de pe care omul are posibilitatea de a-şi reconsidera existenţa. Evoluţia sa pe dimensiunea culturală îi da acum posibilitatea de a reconsidera întreagul său parcurs cunoscut sau presupus, de a recompune din puralitatea de imagini asupra trecutului o imagine nouă, multidimensională, bogată şi misteriosa, mereu deschisă înţelegerii,dezvăluind astfel perspectiva plurală care i se oferă sau pe care şi-o oferă în viitor. Dacă bogăţia exterioară pe care în mai mică sau mai mare măsură o are nu va fi simetrizată de o bogăţie exterioară omul va deveni ceea ce Mashall McLuhan prevestea: organul de reproducere al maşinii, ipostază de care omul dezontologizat de astăzi este tentat. Aceasta este echivalent cu pierderea libertăţii, cu pierderea a chiar stătutului de care astăzi omul se mândreşte: acela de fiinţă liberă şi conştiientă. Astfel, pe om îl paşte o cădere în timp, intrarea într-un nou ev mediu: un ev mediu digitalizat.
Este deci inevitabil în opinia noastră a considera că opera lui Mircea Eliade este de actualitate, şi este de presupus că ar trebui să ne reîntoarcem la ea mereu aşa cum ne întoarcem la toate marile opere şi texte chiar dacă noi sau el nu am fi români. Existenţa lui în peisajul cultural al lumii nu este o scuză pentru lipsa de opera sau atitudine. Personalităţi de acest gen nu sunt pentru noi garanţii ale apartenenţei la un cerc select şi excepţional la care ne calificăm imediat prin a fi români, ci este o invitaţie, o provocare la fi excepţionali şi nu doar individuali, iar prin aceasta nu numai să se sporească valoarea unui neam ci valoarea însăşi a omului, fiinţă despre care în textele sfinte ni se spune că este invidiată de chiar îngerii.
* Articolul a fost scris in 1999.
** ”We are forced to accept, however, that our relationship to the real is one of belief rather than one of certain knowledge.” Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson
Virgil UNTILĂ
Kitchener, Canada
UNTILĂ Virgil, scriitor şi publicist canadian de origine română. Încercând să aflăm câteva date despre viaţa şi activitatea Domniei Sale, acesta ne-a trimis câteva rânduri, sub titlul „pseudobiografie” în care se descrie într-un mod foarte original şi plastic: „Mi s-a solicitat o autobiografie, iar cei care mă cunosc ştiu că nu este nimic mai străin de mine decât pozele şi biografiile despre sine/mine. Vă asigur că nu sunt vre-un fost. Cred că ceea ce merită ştiut este că am condus revista de cultură „Voci” (revistă de care sunt absolut mândru, a carei apariţii grafice – atât pe internet cât şi în formă tipărită – se datorează lui Nedi Gavriliu). În rest, ultimii ani i-am petrecut luptănd cu o afecţiune cardiacă. Poate că ceea ce aş mai putea spune este că am cincizeci şi unu de ani…”
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.