Ce ştim ? Ce ne învaţă ?
1.Ce ştim despre David?
Adevărul este că ştim foarte puţine lucruri sigure despre viaţa acestui neoplatonic târziu. Ba mai mult, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Gabriel Liiceanu, traducătorul şi comentatorul tratatului davidic intitulat “Introducere în filosofie”, ”sursele sunt anecdotice şi nerelevante, părerile cercetătorilor sunt împărţite, adesea contradictorii, făcând imposibilă existenţa unei imagini pozitive unitare”. Ori, dacă luăm aminte la “Bibliografia selectivă” în care sunt incluşi nemţi, francezi, ruşi şi armeni, cu toţii valoroşi davidologi, avem astfel dovada vie că opinia lui Gabriel Liiceanu este aceea a unui cercetător pe cît de avizat prin sursele la care apelează, pe atât de dornic de a aduce un spor de lumină în această chestiune. Iar el, vizibil incomodat de părerile contradictorii ale davidologilor citaţi, optează pentru un model expozitiv, “care, renunţând la pretenţia concluziilor ferme, se va mulţumi cu prezentarea datelor oferite de surse şi a ipotezelor formulate de cercetarea modernă, punând în locul unei imagini unitare, dimensiunea unei probleme”.
Dar, se vor întreba pesemne unii, de unde până unde prezenţa unor armeni aşa ca Missak Khostikian, V.K.Čalojan sau I. Manandian în suita davidologilor de prim rang? De acolo că vechi surse armene, precum “Istoria universală” a armeanului Stefan Asoghik, mort în primul deceniu al secolului al XI-lea, sau “Cartea esenţelor”, cu autor necunoscut şi datare aproximativă la sfârşitul secolului al VI-lea ori poate la începutul celui de-al VII-lea (celebra scriere care a creat legenda în jurul lui David), la fel ca lucrarea autorului creştin Gregor, mort în anul 1221, respectiv ca Arakel Süneţi, un comentator armean al faimoasei scrieri filosofice “Definiţiile filosofiei” (varianta armeană a lucrării “Introducere în filosofie”), toate aceste surse au acreditat imaginea unui David atât de înzestrat şi plin de înţelepciune în scopul ce şi l-a asumat alături de alţi tineri armeni de a învăţa limba greacă pentru traducerea Bibliei şi a altor opere din literatura elină în limba armeană, încât – ni se spune cu multă satisfacţie – nu doar David, ci ei toţi dovediră atâta sârguinţă şi pricepere, “de îi întrecură până şi pe greci”!
Existenţa unei serii paralele din scrierile filosofice ale lui David, anume în greacă şi armeană, nu a avut darul de-a aduce un plus de certitudine în această problemă de exegeză. Căci nu se stinsese bine ecoul observaţiilor făcute în anul 1892 de ilustrul davidolog Adolf Busse, cum că “în literatura greacă, despre filosoful David nu există informaţii care să confere temeiuri sigure pentru comentarea vieţii şi activităţii sale”, prin urmare el propunea să se aştepte un studiu critic temeinic care să aibă în vedere nu doar sursele armene, ci şi analiza comparată a textelor greceşti şi armene, nu trecuse, deci, mult timp de când distinsul cercetător îşi făcuse cunoscute observaţiile şi rezervele în această chestiune, când o serie de orientalişti şi bizantinologi în frunte cu C.F.Neumann, reuşea să creeze un portret al lui David, preluând ceea ce era general în diversele relatări privitoare la filosof şi eliminând pe cât posibil contradicţiile scoase la iveală de surse.
Respectiva imagine, preluată de marile enciclopedii şi istorii ale filosofiei, face din David un filosof neoplatonic creştin, originar din provincia Hark, care a trăit în secolul al V-lea sau al VI-lea, a învăţat şi predat filosofia la Atena, apoi a scris cărţi filosofice (“Introducere în filosofie”, “Comentariu la <Isagoga> lui Porfir”, “Comentariu la <Categoriile> lui Aristotel) şi cărţi teologice (ca, de exemplu, discursul antinestorian “Despre cruce”), cărţi redactate parte în limba armeană, parte în limba greacă, parte în ambele limbi.
Nici vorbă ca apele exegezei să se liniştească după această precizare cărturărească, dacă avem în vedere fie luptele teologice de la acea vreme de început a creştinismului dintre monofizitismul bisericii armene şi tendinţele hegemonice ale bisericii greceşti, fie faptul că în viaţa culturală a Armeniei din secolele V-VII figurează nici mai mult nici mai puţin de şapte nume David, fiecare cu cognomenul sau supranumele său, graţie căruia ei pot fi mai lesne identificaţi: David Invincibilul, David Gramaticul, David Ipat etc.
Şi iată că taman atunci îşi fac intrarea pe scena disputelor cercetătorii armeni, îndeosebi Missak Khostikian, care nu ezită să dinamiteze şubreda construcţie a confraţilor săi prin afirmaţii tranşante de genul: “Nu suntem în posesia nici unei relatări autentice de încredere despre filosoful David, şi acelea de care ne-am ocupat până acum sunt de origine târzie, anume din secolele X-XIII”!
Iar M. Khostakian, cu coerenţa ideilor sale, după cum opinează G.Liiceanu, purcede în continuare la examinarea scrierilor ce poartă numele lui David. Astfel, printr-o atentă comparare a conţinutului scrierilor atribuite diferiţilor Davizi, Khostakian ajunge la concluzia că lucrările teologice, precum şi scrierea “Întrebări filosofice” atribuită lui David din Hark, nu îi aparţin filosofului David Invincibilul. Ceea ce înseamnă că David filosoful şi David teologul din Hark nu reprezintă una şi aceeaşi persoană. Mai mult, David filosoful, autorul celor trei lucrări: “Introducere în filosofie”, “Comentariu la <Isagoga> lui Porfir” şi “Comentariu la <Categoriile> lui Aristotel”, care – aşa cum spuneam – există atât în limba greacă cît şi în armeană, nu este un autor armean, ci un neoplatonic grec păgân, elev al lui Olimpiodor cel tânăr (în filosofia greacă sunt cunoscuţi încă doi filosofi cu numele de Olimpiodor), ale cărui lucrări elaborate iniţial în limba greacă, au fost ulterior traduse în armeană!
Cât îl priveşte pe David din Hark, autorul vizat de sursele armene, acesta de fapt era un teolog monofizit, care a trăit şi a scris în prima jumătate a secolului al VI-lea. În paranteză fie spus, monofizitismul n-a reprezentat doar o dispută aprigă, încheiată în primele veacuri de statornicire a creştinismului, căci – după cum se ştie – această erezie ce crede şi susţine numai natura divină a lui Hristos, s-a perpetuat până în zilele noastre sub chipul celor trei biserici recunoscute: biserica armeană, biserica iacobită şi cea coptă…
Revenind la dezbaterea noastră, să notăm justeţea diferenţelor observate de cercetătorii care au avut sub ochi atât “Introducere în filosofie” cât şi “Întrebările filosofiei”, lucrare atribuită de tradiţie tot lui David Invincibilul. Se constată, ne încredinţează Liiceanu, nu doar orientarea de ansamblu diferită a celor două cărţi, ci şi concepţia diferită în probleme identice. Astfel, dacă în toate cele 41 de întrebări şi răspunsuri care alcătuiesc lucrarea “Întrebările filosofiei” se simte prezenţa unui apologet înflăcărat al creştinismului, nu acelaşi lucru se poate spune despre autorul tratatului “Introducere în filosofie”, unde apare doar formularea stereotipă: “Cu voia Domnului am încheiat şi capitolul de faţă”, propoziţie cu care se încheie câteva dintre cele 24 de capitole ale cărţii şi care are menirea nu doar de-a sfârşi ceva, ci şi de-a face legătura cu pasajele următoare.
Apoi modul în care cei doi definesc omul este atât de diferit, încât subscriem la părerea lui G. Liiceanu cum că “unul şi acelaşi autor nu putea renunţa de la o lucrare la alta la o definiţie pe care în ambele azuri o reia de zeci de ori”. Căci dacă pentru David teologul, definiţia omului în calitate de imagine a lui Dumnezeu este mai mult o descriere bazată în egală măsură pe presupunere şi năzuinţă, adică “suflet unit cu trupul prin intermediul respiraţiei şi ţinut ca unul singur prin ea”, definiţia dată de David filosoful are darul de-a fi simplă, clară şi precisă, prin urmare mereu actuală, tocmai pentru că reuşeşte să închidă în ea esenţa a ceea ce defineşte: “Omul este o fiinţă raţională, muritoare, capabilă de cugetare şi cunoaştere”.
Multe ar mai fi de spus înainte de-a sfârşi acest capitol, însă o problemă se impune în mod deosebit. Anume cea privitoare la apartenenţa lui David la vechea religie păgână. Căci dacă substanţa scrierilor sale urmează linia spiritualităţii elenistice, cum se explică următoarele: a)Numele său biblic de David; b)Menţiunea din titlul manuscrisului grec: “După glasul filosofului celui prea iubitor de Dumnezeu”; c)Prezenţa expresiei “Cu voia Domnului” din formula cu care el îşi încheie unele dintre capitolele cărţii?
Din nou G. Liiceanu îl citează pe M. Khostakian cu cele două interesante conjecturi ale sale: 1) Scrierile lui David au cunoscut interpolări ulterioare din partea unei persoane ori a unui grup de persoane animate de interese teologice, ceea ce pare cu atât mai plauzibil cu cât şi în alte multe cazuri s-a constatat intervenţia nu întotdeauna subtilă a copiştilor; 2) Este posibil ca filosoful să se fi convertit către sfârşitul vieţii la creştinism, luându-şi numele de David. Nu aşa procedase şi contemporanul său, comentatorul Elias, la rândul lui elev al lui Olimpiodor cel tânăr?
Chiar admiţând presupunerea din urmă, totuşi părerea lui Missak Khostakian este că “scrierile lui David sunt cu totul străine de religia creştină; ele aparţin acelui tip de lucrări care s-au păstrat în număr mare în şcoala neoplatonică ateniană şi alexandrină în secolele al V-lea şi al VI-lea”.
Ţinând seama de această avalanşă de argumente, iată că în minte ni se conturează imaginea unui David nearmean, care a trăit şi creat la Bizanţ, pe timpul domniei lui Justinian I (527-565), adică într-o epocă de apogeu a culturii şi civilizaţiei acestui imperiu şi de decădere a Europei occidentale.
2.Ce ne învaţă filosofia lui David ?
Cu toate că viaţa lui David este atât de zgârcită cu informaţiile necontradictorii, avem totuşi una asupra căreia toţi cercetătorii cu mic cu mare au căzut de acord ca fiind mai presus de orice îndoială, anume aceea că filosoful este un neoplatonic târziu. Ne amintim că Porphyrios, elevul preferat al lui Plotin şi autorul scrierii “Viaţa lui Plotin”, s-a născut în anul 232 sau 233 undeva în Siria. Paradoxal este faptul că deşi s-a născut cu circa 300 de ani mai tîrziu, despre David există la ora actuală mai puţine date certe ca despre primii neoplatonicieni grupaţi în jurul maestrului Plotin.
În definitiv n-are prea multă relevanţă dacă David a fost armean ori grec, păgân sau creştin, respectiv dacă a trăit la Atena, Constantinopol ori aiurea. Important este că a scris ceea ce a scris şi că ceea ce a scris a ajuns până la noi. Şi cum spiritul scrierii se constituie într-o elocventă probă pentru concepţia epocii în care ea a fost plămădită, respectiv într-un fir călăuzitor prin acele hăţişuri greu de străbătut în anumite zone ale cunoaşterii, iată de ce cercetătorii recurg la această metodă eficace ca la un îndreptar al căutărilor pe calea cea bună. În primul capitol am văzut că aşa a procedat M. Khostikian, ceea ce i-a permis să emită păreri îndrăzneţe vizavi de viaţa şi opera lui David.
La rîndul nostru, urmărind linia platoniciană în cartea lui David, ne dăm seama că el îl cunoştea bine pe Platon. Nici nu era cu putinţă altminteri, atâta timp cât Olimpiodor cel tânăr, profesorul său din Alexandria, era autorul mai multor comentarii despre dialogurile platoniciene.
Iar acum, după aceste preparative, este cazul să ne întrebăm cam care este locul lui David în istoria filosofiei şi ce rol revine scrierii sale “Introducere în filosofie” în algebra cunoaşterii umane?
Deoarece vremea marilor şcoli filosofice (pitagoreică, platoniciană, peripatetică, stoică) trecuse, Gabriel Liiceanu opinează că tratatul lui David este una din puţinele cărţi “din care ne putem da seama de trecere de la spiritul unei culturi la litera ei”. Spiritul devenind tot mai comod şi mai indolent pe măsură ce ne îndepărtăm de apogeul excelenţei filisofice atins în vremea lui Platon şi pe măsură ce urcăm pe scara istoriei înspre vremurile moderne, iată că asistăm la trecerea de la demersul euristic către principiul comentariului din vremea neoplatonicienilor şi de mai târziu. Căci, aşa cum cu îndreptăţire subliniază G. Liiceanu, dacă în dialogul platonician se discută spre a găsi căutând, “dialogul comentariului este un demers exegetic şi hermeneutic (subl. mea, G.P.)”, cu o evidentă supleţe şi cu neîndoielnice abilităţi explicative şi interpretative din partea comentatorului.
Cu toate că David nu-şi dovedeşte nicicât originalitatea în acest “inventar al definiţiilor filosofiei corecte din punct de vedere tehnic” (G. Liiceanu), şi asta deoarece cu mult timp înainte istoria filosofiei marcase trecerea de la problematizări la probleme, totuşi, filosoful român apreciază tratatul “armeanului” ca pe “o mică summa philosophica (subl. mea, G.P.), un compendiu care pune în lumină ceea ce făcuse posteritatea din filosofia antichităţii”, mai exact un manual, din care se poate prea bine înţelege “ce devenise filosofia din secolul al VI-lea”.
Dar cu toate că în tratat nu se întrezăresc nici măcar urme din frământările, căutările şi spectaculoasele izbânzi ale filosofilor antichităţii, îndeosebi din cele ale triadei de aur: Pitagora – Platon – Aristotel, la a căror incontestabilă autoritate David se raportează necontenit, totuşi “Introducere în filosofie” se vădeşte o carte deosebit de captivantă şi instructivă prin modul tranşant cum autorul pune în discuţie noţiuni considerate deja ştiute (definiţia, diviziunea, filosofia etc.), prin rigoarea deducţiilor, chiar şi atunci când logica este vizibil îngreunată de povara misticii pitagoreice a numerelor extrase dintr-un veritabil folclor aritmetic, şi nu în ultimul rând prin frumuseţea, simplitatea şi claritatea demonstraţiilor ce-i atestă autorului calitatea de filosof, dacă este să ne conducem după una din definiţiile sale extrinseci: “Filosofia este mama demonstraţiilor”.
Aşa cum îi stă bine unui dascăl, al cărui manual se conduce în mod evident după un scenariu didactic prestabilit, David avansează metodic şi cu grijă, pornind atacul împotriva adversarilor filosofiei chiar de la noţiunile fundamentale: “Filosofia este mama a tot ce există”, “Filosofia nu se ocupă cu particularul, ci cu universalul”, “Cel care mişcă cerul este unul, acorporal, infinit şi nepieritor”, respectiv de la definirea definiţiei ca “un enunţ concis” şi de la evidenţierea însuşirilor necesare filosofului desăvârşit: virtute, capacitate de cunoaştere şi capacitate de acţiune.
Apoi, după ce stabileşte că “definiţia corespunde unităţii, iar diviziunea multiplului” şi după ce precizează că definiţia este anterioară diviziunii, aşa cum unitatea este anterioară multiplului, David ajunge la cele şase faimoase definiţii ale filosofiei, care în cuceritoarea lor dezvoltare şi înlănţuire, formează însăşi esenţa acestui tratat.
De ce taman şase definiţii, când ştiut este că Platon ne-o oferă şi pe cea de-a şaptea, cu nimic mai prejos decât celelalte: “Filosofia este elanul către înţelepciunea divină”? “Deoarece”, ne asigură David, “primul număr perfect este şase (până la el nu există altul perfect), tot şase sunt şi definiţiile filosofiei”.
Cu toate că încă de la primele capitole ale cărţii el punctează că o definiţie corectă are nevoie de gen şi diferenţă specifică, totuşi, cele şase definiţii ale filosofiei le cercetează şi ierahizează plecând de la obiect, scop, excelenţă şi etimologie. Între timp, David are grijă să evite capcanele pe care singur şi le-ar putea întinde, precizând la locul şi la timpul potrivit ba că noţiunile comune de tipul: “Divinitatea este iubitoare de oameni”, nu au nevoie de oameni, ba că cele enunţate laolaltă în mod absolut nu sunt enunţate şi în mod specific, ba că viaţa este posesiune, în vreme ce moartea este privaţiune.
Dar iată ordinea stabilită de David pentru cele şase definiţii ale filosofiei:
1)”Filosofia este cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt”;
2)”Filosofia este cunoaşterea celor divine şi omeneşti”;
3)”Filosofia este pregătirea pentru moarte”;
4)”Filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă”;
5)”Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”;
6)”Filosofia este dragostea de înţelepciune”.
Primele două definiţii pleacă de la obiect şi, după spusele pitagoreicilor, ele au fost enunţate de Pitagora, căci se ştie că maestrul, aidoma lui Socrate, nu a lăsat în urma sa cărţi scrise. Tot lui Pitagora îi revine şi cea de-a şasea definiţie, cea după etimologie, despre care David avea să afirme că “este bună deoarece este a lui Pitagora”! Merită amintită aici precizarea făcută de David în legătură cu primele două definiţii, şi anume că cea dintâi o domină pe a doua prin rigoare, în schimb a doua o domină pe prima prin claritate.
Definiţiile a treia şi a patra pleacă de la scop (a treia de la scopul apropiat, a patra de la scopul îndepărtat) şi ele au fost formulate de Platon. În legătură cu definiţia: “Filosofia este pregătirea pentru moarte”, se cuvine să amintim pledoaria lui David în sensul exact al spuselor lui Platon, adică să ne pregătim pentru moarte, dat fiind că omul are trupul pieritor şi sufletul nepieritor, însă să nu ne punem capăt zilelor nici cu temei, nici fără temei. Prin urmare, trebuie să procedăm ca un veritabil filosof, căci acesta este asemenea divinităţii. Ori punctul de vedere al lui David în această chestiune este cât se poate de ferm: “Cel asemenea divinităţii nu-şi ia singur viaţa”!
Fireşte, această îndumnezeire a filosofului trebuie înţeleasă în sensul amendamentului formulat de Liiceanu: “Nu pentru că ar imita-o făcând, ci pentru că o imită ştiind”. Deşi n-o spune explicit, pesemne că David nu-i considera pe stoici filosofi desăvârşiţi, întrucât aceştia au priceput din definiţia lui Platon că se cuvine să-şi ia viaţa, fie că aceasta este excelentă, fie că este obişnuită, fie că este mizerabilă.
Definiţia a patra se raportează în exclusivitate la asemănarea cu divinitatea, de unde concluzia lui David că divinitatea se caracterizează prin cele trei însuşiri care-l caracterizează şi pe filosoful desăvârşit: virtute, capacitate de cunoaştere şi capacitate de acţiune. Se subînţelege că însuşirile omului şi ale divinităţii nu sunt identice, de unde obligativitatea adaosului “pe cât îi stă omului în putinţă” din definiţia platoniciană.
Căci ce înseamnă, de pildă, virtute la divinitate şi la om? Dacă natura divinităţii este bunătatea, întrucât ea este incapabilă de rău, omul posedă doar virtutea de moderaţie, “fapt pentru care şi este el capabil de rău”, aşa cum inspirat dezvăluie David coexistenţa binelui şi răului din om. Cu aceeaşi simplitate şi măiestrie în demonstraţie, suntem apoi convinşi de autor în legătură cu diferenţa dintre capacitatea de cunoaştere a divinităţii şi cea a omului. Căci dacă “divinitatea le cunoaşte pe toate oricând şi dintr-o dată”, omul, în schimb, nici nu cunoaşte toate lucrurile oricând (nou născutul, de exemplu, nu cunoaşte efectiv, ci doar virtual), nici nu le cunoaşte pe toate dintr-o dată, ci numai pe rând.
Cât priveşte capacitatea de acţiune, David a găsit o formulare uluitor de simplă şi sugestivă prin care redă măreţia şi atotputernicia divinităţii: “Pentru divinitate, termenii sunt convertibili: câte vrea, atâtea îi şi stau în putinţă, şi câte îi stau în putinţă, şi vrea”. Evident că pentru om termenii nu mai sunt convertibili, căci – ne asigură filosoful cu aceeaşi supleţe de invidiat în mânuirea termenilor, “câte îi stau în putinţă, atâtea şi vrea, nu însă ce vrea, îi şi stă în putinţă”. De pildă, ne spune autorul, dacă omul vrea să atingă cerul cu degetul, fireşte că nu poate…
Cea de-a cincea definiţie a filosofiei, cea care pleacă de la excelenţă, îi aparţine lui Aristotel. Raportul dintre artă şi ştiinţă este categoric înclinat de David în favoarea ştiinţei, căci nu numai că ştiinţa îi pune artei la dispoziţie principiile, dar – socoate filosoful nostru – ştiinţa se deosebeşte de artă în privinţa obiectului: “Arta se ocupă de cele instabile, de cele care nu sunt mereu la fel”, în timp ce ştiinţa, pe de o parte se foloseşte mereu de raţiune, iar pe da altă parte se ocupă de cele ce sunt mereu aceleaşi.
Vedem, aşadar, că patru sunt deosebirile dintre definiţiile filosofiei, deoarece – ne asigură David – tetrada era ţinută la mare preţ de pitagoreici (ei chiar jurau pe ea), fie pentru că patru erau elementele primordiale pe care filosofii antici le aşezau la temelia existentului – pământ, apă, aer, foc, fie pentru că tot patru sunt virtuţile cardinale ale sufletului – curaj, omenie, cumpătare, înţelepciune, fie pentru că numărul patru adunat cu cele dinaintea lui, dă numărul 10 (4+3+2+1=10). Iar numărul zece (dekás) era deosebit de preţuit de pitagoreici tocmai pentru faptul că el este capabil să primească şi să închidă în sine toate numerele care-l preced…
*
În secţiunea dedicată cunoaşterii filosofiei prin diviziune, David împarte filosofia în teoretică şi practică, şi asta deoarece , opinează el, “teoreticul şi practicul se întâlnesc laolaltă în noi”. În privinţa obiectului, partea teoretică domină partea practică (obiectul de cunoaştere al teoreticului îl formează toate cele ce sunt, al practicului doar sufletul omenesc), însă atunci când se are în vedere scopul, partea teoretică, ce are ca scop adevărul, este dominată de practic, întrucât acesta vizează binele. Ori când se pune problema raportului dintre bine şi adevăr, punctul de vedere al lui David ni-l dezvăluie pe neoplatonicul get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de Filosof în rândul arhetipurilor sale: “Iar binele este mai de preţ ca adevărul, ca fiind mai universal”…
Urmează subîmpărţirea părţii teoretice a filosofiei în fizică, matematică şi teologie, iar a matematicii în aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie. Apoi, după ce notează părerea lui Platon despre rolul şi importanţa matematicii: “Matematica este aceea prin care care trebuie să ajungem la lucrurile divine”, David ne oferă o nouă mostră de mistică a cifrelor, prin surprinzătoarele analogii dintre disciplinele înşirate mai sus şi numere: aritmetica este analogă lui unu (care pentru el nu este număr, ci început al numărului!), muzica lui doi (nici doi nu este număr, ci începutul numerelor pare), geometria lui trei (de-abia trei este număr), astronomia lui patru.
Tot la capitolul “Divizarea matematicii”, David ne pune la dispoziţie o listă mai mult decât discutabilă cu aşa-zişii inventatori ai acestor discipline: aritmetica au inventat-o fenicienii, căci ei erau negustori şi aveau nevoie de cifre pentru calcule; muzica au inventat-o tracii, deoarece Orfeu era din Tracia; geometria a fost inventată din întâmplare de egipteni, iar astronomia este invenţia caldeenilor.
David este cât se poate de categoric în ceea ce priveşte relaţia dintre practic şi teoretic: Practicul se naşte din teoretic!”, precum şi în legătură cu cele trei tipuri de diviziune: de la gen la specii, de la întreg la părţi şi de la un nume omonim la semnificaţii diferite.
Trece pe urmă la diviziunea părţii practice a filosofiei în manieră platoniciană şi aristotelică. După platonicieni, politica este echivalentă părţii practice a filosofiei, pe când aristotelicii divid partea practică în etică, economie şi politică. Iar după ce platonicienii identifică partea practică a filosofiei cu politica (ne amintim că Platon chiar visa la statul ideal Platonopolis condus de filosofi), ei o divid în partea legislativă şi partea judecătorească.
Tratatul lui David se încheie cu o întrebare: Pentru ce există filosofia? Şi tot autorul răspunde: “Pentru a pune în ordine sufletul oamenilor şi pentru a ridica sufletul de la viaţa materială obscură către cele divine”. Ori în acest răspuns îl recunoaştem deîndată pe Platon, care definea adevăratul filosof în următorii termeni: “Numesc filosof nu numai pe acela care ştie multe şi pe acela care este capabil să distingă multe, ci şi pe cel care are o viaţă nepătată şi nepângărită”. Şi iată cum înţeleptul, adică cel ce-şi stăpâneşte pasiunile, este inclus de Platon în rândul filosofilor, în vreme ce Aristotel tălmăcea înţelepciunea “ca o abilitate care s-a modificat în perspectiva unei virtuţi morale”.
Încă ceva pentru o mai bună înţelegere a acestui amplu expozeu. După parcurgerea tratatului, suntem nevoiţi să-i dăm dreptate lui G.Liiceanu cum că el (tratatul) “consemnează victoria lui Aristotel asupra lui Platon” şi că această caracteristică explică prestigiul său ulterior.
Iar acum, după ce am ajuns la finalul acestui excurs, să punctăm un fapt revelator pentru destinul unui autor şi al operei sale. Deşi David nu este o personalitate de prim rang în cultura universală, totuşi “Introducere în filosofie” a făcut o impresionantă carieră medievală în Răsărit şi în întreaga zonă mediteraneană, tratatul fiind introdus ca materie obligatorie de studiu în programa şcolilor din acele vremuri.
Ba mai mult, după cum ne încredinţează davidologii, neoaristotelismul didactic de mai târziu îi aduce lui David cinstire ca unui însemnat înaintaş, iar urme deloc neglijabile ale influenţei sale se întâlnesc nu doar la Ioan Damaschinul (sec. al VIII-lea), ci chiar mult mai târziu în exegezele lui Teophil Coridaleu (1574-1646), acest ultim mare comentator aristotelic.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.