O întrebare banală şi un răspuns imposibil. În primul rând, noi nu ştim să definim geniul. Când înţelegem bine ce spune un autor, în mod obişnuit nu-l mai considerăm genial.
Când nu-l înţelegem deloc, fie îl respingem, fie îl considerăm un geniu pentru că întrece puterea noastră de înţelegere. Da, însă autorul poate că se doreşte ermetic şi atunci oricare escroc poate fi considerat geniu. Un caz aparte îl constituie Nae Ionescu, pe care unii, inclusiv Sebastian , au ajuns să-l bănuiască de cabotinism, alţii de plagiat, oricum a fost un filosof controversat, iar ca om politic ştim că a inspirat Legiunea, a fost chiar trimis în detenţie de regele Carol II. Să revenim la Nietzsche. În mod cu totul eronat el a fost şi unii îl mai consideră un precursor al ideologiei naziste. Teza este total greşită, filosoful era un schopenhauerean, depăşindu-şi maestrul, un adversar al clasicismului european, în favoarea civilizaţiei şi culturii eline, antice, un antidogmatic, ceea ce a contat mult pentru post-modernismul de astăzi. „Voinţa de putere”, sintagmă introdusă de Nietzsche a fost preluată de fascismul italian şi, apoi de nazism, dar propaganda nazistă nu a reţinut altceva din bogata operă a unuia dintre cei mai importanţi filosofi din istoria culturii. S-au mai preluat, în mod mecanic, elogiul „supraomului”, al sănătăţii fizice şi mentale ( deşi Nietzsche a murit nebun), critica iudeo-creştinismului ( desigur de pe poziţia admiratorului mitologiei antice, greco-romane).
Un rău imens pentru posteritatea sa l-a adus sora filosofului, care a fost o nazistă fanatică, desigur şi antisemită. Cei care s-au grăbit să-l pună la index pe Nietzsche au confundat opţiunile sorei cu ale filosofului. Nietzsche s-a născut în familia unui pastor protestant, în 1844 şi a murit în anul 1900, nu s-a manifestat niciodată ca antisemit, dimpotrivă a detestat antisemitismul fostului său prieten, Richard Wagner. Despre opera sa, au scris la noi C. Rădulescu-Motru, marxistul C. Ionescu-Gulian,ş.a., iar pe plan european, scriitorii Thomas Mann, Andre Gide, Hermann Hesse, savantul Sigmund Freud, filosoful Heidegger, apoi Emil Cioran, mulţi alţi oameni de prestigiu i-au fost adepţi în postumitate. Ceea ce este de mare importanţă în înţelegerea gândirii lui Nietzsche, care a fost şi un mare stilist, avea o exprimare clară şi , am spune, „luminoasă”, răspicată, a fost şi poet, a scris cicluri de poeme, se poate rezuma, în mod formal , la elogiul „liberului arbitru”. Am putea spune că Nietzsche a preluat ceva din esenţa protestantismului lui Martin Luther, desigur fără fanatismul religios care a urmat reformei provocate de acesta. Nu vom face o analiză exhaustivă a operei filosofice nietzscheene, este un demers pe care puţini ar îndrăzni să-l iniţieze, după o bibliografie uriaşă. Ne vom opri la „zicerile” filosofului, multe ajungând să fie aforisme … fără autor. Subtitlul la „Aşa grăit-a Zarathustra” este „O carte pentru toţi şi pentru nimeni”. Nietzsche era sceptic în privinţa receptării scrierilor sale. Astăzi situaţia este mult diferită. Titlurile capitolelor sunt incitante – „Despre dispreţuitorii trupului”, „Despre firavul ucigaş”, Undeva el spune – „Războinici, eu vă iubesc din toată inima”. Dacă amintim aici că prima criză de nebunie a filosofului a fost provocată în momentul când acesta a văzut la Torino cum un cal este bătut şi ucis, ne îndoim că sufletul celui care preamărea războiul era insensibil. Cam tot ce scrie el trebuie judecat din mai multe direcţii, privit cu suspiciune înţeleaptă, pentru că paradoxul a fost una dintre armele cele mai la îndemâna acestui autor, pe care, de ce nu, trebuie să-l socotim genial, nu din snobism. El şochează şi poate produce dezbateri furtunoase. În alt loc el spune – „Prea mulţi oameni se nasc pe lume. Statul a fost născocit pentru cei care sunt de prisos”. Putem fi de acord cu asemenea viziune … reacţionară? Este Nietzsche un anarhist? Este, într-o oarecare măsură. După un Hegel care iubea ordinea, după ce Prusia impusese ordinea în Germania, vine un filosof şi râde de stat. „Iubirea de aproapele este reaua iubire de voi înşivă”. este o mostră de nonconformism greu de acceptat. Dar aici există o explicaţie – un rău făcut cu sila este mai rău decât răul. Nietzsche atacă şi cultul personalităţii, ironizând pe cei care îşi aleg lăudătorii,pentru ca apoi să creadă în aceste laude.
Superficialitatea şi formalismul sunt duşmanii constanţi ai filosofului. Este adevărat că el, uneori, se arată misogin, aceasta se explică şi prin drama provocată de refuzul unei femei remarcabile, Lou von Salome, de a-l accepta ca soţ. Unii au încercat să caute un antisemitism trezit de această dezamăgire, nimic nu îndreptăţeşte ipoteza. Deşi fiu de preot, Nietzsche a fost un adversar al practicii prin rugăciune, fără a nega rolul credinţei, dar el a dorit cu ardoare eliberarea de oricare prejudecăţi, el a văzut în om pe Dumnezeul însuşi. Era un paranoic? Da şi nu. Ca şi Dali care se declara genial, Nietzsche se expunea ridicolului, fără a fi ridicol. El dorea ca toţi oamenii să aibă conştiinţa propiei identităţi, propriei puteri de a crea ceva. Fără a etala această chemare, era un post-renascentist, desigur şi un mare post-romantic, deşi se dorea cinic.”Nu sunt deloc o sperietoare, un monstru al moralei”, declară el în „Ecce homo”…. „Omul cunoaşterii trebuie să-şi iubească duşmanii şi să-şi urască prietenii”, scrie Nietzsche în detrimentul unui elementar „common sense”. De altfel, în Talmud, pe care, poate că Nietzsche l-a cunoscut, scrie că „erou este cel care îşi face din duşman un prieten”. O lucrare extrem de pilduitoare este „ Ştiinţa veselă”, în care ia în derâdere o serie de postulate, demonstrând strălucit fragilitatea cunoştinţelor noastre. Dar el nu era un agnostic. El cerea omului să gândească permanent, să gândească numai critic, să pătrundă în orice chestiune de filosofie a existenţei cu o întrebare, nu cu o prejudecată. „Amurgul idolilor” conţine aforisme de mare frumuseţe şi profunzime, nu spunem acest lucru ca o închinare în faţa unui monument al gândirii, merită citită şi recitită această carte care nu are mai mult de 70 de pagini. „Morala ca manifestare contra naturii” , poate duce pe unii în eroare, poate crea confuzii, filosoful singur spune că aerul tare al înălţimilor pe care el ne invită nu este pentru firile slabe. Oricare aforism poate produce o ridicare a sprincenelor, chiar şi celor mai şcoliţi cititori – „Inteligenţa poate pune stavilă cunoaşterii”, de pildă. Poate fi de acord un savant care şi-a dedicat viaţa studiului într-un anumit domeniu? Dar aici nu savantul este atacat, ci tendinţa noastră de a şti totul şi nimic. Nietzsche s-a considerat un om de o cinste exemplară şi a fost. ”E greu să trăieşti între oameni, pentru că este greu să taci”…”Suntem judecaţi pentru virtuţi, nu pentru păcate” …”Singurul care crează este copilul din noi, dacă el mai există” …” A spune mereu DA ştie şi măgarul”…”Rolul pedepsei este de a-l face mai bun pe pedepsitor” ( discutabil, dar ce nu este discutabil la acest geniu?)…”Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” ( aforism extrem de răspândit)…”Orice convingere este o închisoare”…”Cea mai obişnuită minciună este aceea pe care ne-o spunem nouă înşine” …”Răul nu vine de la cel puternic, el vine de la cel slab”. ş.a. Dacă ar fi trăit într-o ţară şi într-un secol în care Inchiziţia împărţea pedepse şi cârmuia, Nietzsche ar fi ajuns primul pe rug. Nici astăzi nu sunt mulţi care îl acceptă, de fapt nici nu-l citesc mulţi. De aceea nu ştim niciodată cu exactitate ce este un geniu
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.