Femeia cu care se culcase în noaptea aceea Constantin Cernat, o bruntetă superbă, de trei ori mai tânără decât dânsul, urma să plece pe la miezul nopţii, aşa cum se înţeleseseră iniţial, numai că aceasta hotărâse să mai rămână până a doua zi, cel puţin, copleşită de un semntiment pe care nu-l mai încercase până atunci.
– Eşti al doilea bărbat din viaţa mea, îi mărturisise femeia într-un târziu, şi am recurs la treaba asta, cum s-o numi ea, pentru bani. Soţul meu a fost concediat luna trecută, iar mie mi-a expirat ajutorul de şomaj de două săptămâni. El mai munceşte cu ziua, ca electrician, dar bea tot ce câştigă, trăind din ceea ce mai aduc eu de la părinţi sau de la magazinul unde lucrez cu jumătate de normă. Abia ieri am aflat despre tine, de la o prietenă, care te mai vizitează din când în când, şi mi-am luat inima-n dinţi, ca o începătoare, sperând ca totul să se desfăşoare repede şi fără complicaţii.
Şezând pe o parte, cu faţa la dânsa, Cernat îi ţinea capul pe o mână, iar cu cealată îi mângâia sânii rotunzi şi fermi ori îi cuprindea între buze sfârcurile maronii, întărite, umezindu-le cu limba.
– Ce fel de complicaţii, dragostea mea ?
– Ştiu şi eu ! Sunt atâţia perverşi pe lumea aceasta ! Auzisem despre sadici, despre dereglaţi sexual sau mintal ! Îţi trebuie ceva experienţă ca să te învârţi printre asemenea indivizi, adesea violenţi şi imprevizibili, iar eu, până acum câteva ore, nu aveam decât experienţa trăită alături de soţul meu, care s-a dovedit precară.
– În raport cu cea trăită acum ?
– Nu ştiu ce să zic, iubitule, însă în seara aceasta m-am simţit pentru prima dată altfel. Am avut sentimentul că sunt altceva decât un obiect de unică folosinţă, pe care-l utilizezi involuntar, la repezeală, şi de care te debrasezi imediat după întrebuinţare. M-am simţit pentru prima dată înmugurind, îmbobocind şi izbucnind în mii de petale de floare, apoi tremurând şi agonizând într-o mare de linişte şi nemăsurată bucurie.
Cernat îi întoarse capul spre dânsul, o sărută îndelung şi apăsat, până când îi simţi saliva în colţul gurii şi privirea topită, scrutând dincolo de fereastra deschisă.
– Vezi fluturii aceia cum zboară şi se lovesc de sticla fierbinte ? o întrebă el în şoaptă. Te-ai întrebat vreodată ce-i împinge cu atâta forţă şi inconştienţă spre moarte ?
– Nu, iubitule, murmură ea deschizându-se şi încolăcindu-se cu mâinile de gâtul lui ca o şopârlă, fiindcă şi noi suntem fluturi şi zburăm orbiţi de lumina copleşitoare a pasiunii, fiindcă şi noi ne-am învins spaimele ca şi fluturii şi sfidăm moartea de pe marginea acestei clipe firave, sub care se deschide prăpastia timpului…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.