Zboara! Ingerul meu drag! Zboara!

Mă simţeam ca un înger plouat. Aveam penele umezite, iar acolo unde erau prinse de scheletul de sârmă, se prelingea rugina peste albul îngălbenit de timp. Cine ştie de când avea Aba acest costum! Părul bălai al perucii intrase la apă şi arăta ca după un duş fierbinte. Aura mea alunecase într-o parte, i se strâmbase inelul, iar ledurile gălbui luminau cu intermitenţe. Făcuseră bateriile un scurt-circuit. Eram îmbrăcat cu un halat alb din pânză groasă de in bătucit, ca un sac găurit la fund şi azvârlit peste mine, din care ieşea măreţ capul meu. Stăteam liniştit pe banca din spatele blocului, puţin ghemuit, cu capul sprijinit într-o mână şi cu o baghetă fermecată în cealaltă. Eram cu adevărat plouat… Un înger plouat.

Ploaia se terminase de ceva timp, însă eu rămăsesem nemişcat în locul meu, parcă aşteptând ceva de undeva de sus. Fredonam ultima melodie ascultată şi legănam bagheta magică cu steluţă în vârf.

– Aş vrea să fiu un înger adevărat. 

De sus, de la etajul trei, încă se mai auzea muzică. Decibelii însă dădeau semne de oboseală la ora aceea târzie. În boxele de ultimă generaţie ale unei balene ucigaşe, pe care toţi o strigam „Free Willy”, au început să se audă piese blues. Era totuşi în jur de ora unu. Vecinii Abei erau majoritatea trecuţi de prima tinereţe, veneau târziu de la muncă, iar noaptea era singurul lor refugiu pentru odihnă. Puţin respect din partea noastră pentru clasa muncitoare cred că fi fost singurul gest filantropic dincolo de masca pe care o afişăm mereu.

Erau mulţi invitaţi sus la Aba. Vrăjitori, zmei, prinţese, paji, regine şi animale care mai de care mai feroce au invadat cele două camere ale apartamentului 13. O bucătărie transformată în bar, plină de pipăcioşi, o baie îngustă, în care se intra doar cu cartelă şi cheie, un balcon strâmt al îndrăgostiţilor şi o debara plină ochi de pantofi, ghete şi papuci de casă, aducându-mi aminte de o ispravă a străbunicului meu, care văzând la intrarea în casă ce fel de pantofi sunt, cu sau fără toc, i-a numărat şi apoi i-a spus tatălui meu: 

– Mă!… La tine sunt cinci femei şi patru bărbaţi. O femeie e singurică!… Mă primiţi şi pe mine?

Din toată jungla de la numărul treisprezece lipsea Dumnezeu. Nimeni nu se costumase în Dumnezeu. Oare de ce oamenilor le place să se costumeze în bestii şi fiare ale pădurii mai mult decât în îngeri şi divinităţi?!… Nu ştiu nici eu. Dar mi-aş dori să aflu! 

Am acceptat costumul acesta pentru că Abei îi plăcea foarte mult. I-am făcut pe plac… Ea alesese să fie o măgăriţă. Mă întreb! Oare de ce măgăriţă şi nu prinţesă?… Prietena ei din copilărie, Bela, se costumase în zână. Frumuşică nu prea este, are un zâmbet prea strâmb şi o figură destul de colţuroasă. Dincolo de toate coşurile încă adolescentine de pe faţă, era o zână. Mă rog! Aşa zicea ea. 

Totuşi cineva trebuia să fie Dumnezeu. Aşa că şi-a luat această responsabilitate DJ-ul. Când venise marmota la petrecere, fusese întrebată dacă nu cumva a uitat CD-urile acasă. Zâmbind pe sub blana sa, a început să se învârtă într-un picior şi să urle cât o ţinea glasul:

– În noaptea asta dansaţi după cum vă cântă CD-urile mele.

Dumnezeu era DJ. Toată lumea dansa după muzica lui. Mă mir cum de nu ne-a pus să ascultăm predici şi slujbe religioase. Atunci a fost prima data când m-am întristat. Eu ştiam că marmota nu este nici DJ, nici Dumnezeu, ştiam că era un personaj din reclamele la ciocolată Milka, un animal simpatic care învelea ciocolata în staniol. Dar, na! Acum jucăm dacă ea cântă. 

Aba se distra de minune. Dansa, chiuia şi fuma ca o măgăriţă. Era ziua ei de naştere şi împlinea 24 de ani. Din când în când mă ruga să o transform cu bagheta mea magică în femeia pe care o cunoşteam eu, cu chipul unei copile blajine, dar zâmbitoare şi mereu plină de viaţă. Câteodată ardea de nerăbdare să mă sărute. Simţeam asta. Prindeam sentimentul acesta numai din privirile ei de măgăriţă.

– Ştiai că eşti îngerul meu păzitor? Aşa mă alinta ea din când în când. Un înger pe care îl iubesc mult, mult de tot. Un înger cu aripioare de plastic şi coroniţă de leduri, dar care este numai şi numai al meu. Şi apoi mă îmbrăţişa.

De cele mai multe ori lumina era stinsă. Era o atmosferă feerică, în care nu mai distingeai balaurii de prinţese. Cu toate acestea, pe măgăriţa mea o găseam cu uşurinţă. Urechiuşele ei poznaşe şi copitele-i pătrăţoase de carton, nu erau greu de identificat. 

– Totuşi, i-am spus Abei la un moment dat, nu era mai bine să organizăm o petrecere în pijama? Cred că era mult mai distractiv. Puteam să îi deosebesc pe toţi. Ştiam şi eu care e Gopo. Poate era unica şansă să o văd pe Lorenne în pijama. Sunt sigur că pijamaua ei este de culoare roz şi din două piese. Punem pariu?…

Balconul prinsese puţină agitaţie, deşi acolo totul era discret. În schimb la bucătărie se organizase seminarul de bancuri recente. The One Man Show nu putea fi nimeni altul decât însuşi Împăratul Verde. Prinţesa lui îşi petrecea mai tot timpul pufăind dintr-un trabuc fin cumpărat de la non-stopul de la parterul blocului. Când se plictisea de el, îl stingea în tabla tabacherei de şmecheră, inscripţionată cu iniţialele numelui ei. O primise de la împăratul inimii ei. Simpatic dar! De departe cel mai distractiv personaj era un vrăjitor obscur, pe care recunosc că nu îl cunoşteam. Bănuiam însă că era un coleg de facultate al Abei.

A doua oară mă întristasem văzându-l pe un bun prieten al Abei. Pe Denis îl prindea foarte bine costumul de Paj. Deşi logodnica sa îl părăsise după trei ani de convieţuire sub acelaşi acoperiş, a venit foarte bine dispus şi plin de energie, ca şi cum ar fi trecut uşor peste şocul destrămării unei relaţii frumoase. Chiar mă entuziasma bună-dispoziţia sa debordantă. Băuse mult, poate prea mult. După ultima bere, îl văzusem undeva pe o canapea numărându-şi clopoţeii de la căciulă. Ciudat! L-am lăsat în pace. Ce să-i mai faci. Mai târziu căutase cartela şi cheia de la baie, apoi îl pierdusem. 

Mă simţeam un înger trist în seara aceea. Trebuia să mă bucur. Zâmbeam. Dansam. Dar nu era zâmbetul meu şi dansam parcă teleghidat. Trebuia să-i dau Abei motive de fericire, nu să o întristez cu proasta mea dispoziţie. La un moment dat simţeam că mă înfund, că nu mai pot să respir. Nu mai aveam resurse pentru nici un zâmbet forţat şi nici un dans de formă. În minte îmi încolţeau tristeţi. Îmi spuneam mereu că sunt un înger trist, cu toate că pentru Aba trebuia să fiu îngerul vieţii ei. La ce folos un înger care se preface!… Da! La ce folos!

– Eu ies puţin afară la aer, simt că mă înec de la atâta fum şi vapori de alcool… Balconul e plin de îndrăgostiţi. Nu am loc printre ei… Mai sunt şi pipăcioşi acolo.

Ce era să spun atunci, în acele momente, când până şi mintea refuza să-mi mai furnizeze argumente pentru ceea ce simţeam. Aba nu putea să iasă. Erau prea mulţi invitaţi pentru a-şi permite luxul de a-i lăsa singuri. 

Încuiaţi în acel apartament, cu muzica noastră zgomotoasă, fără acces la balconul sechestrat de îndrăgostiţi, de unde aveam să ştiu că afară începuse să picure? M-am aşezat pe băncuţa încă uscată şi m-am ghemuit cuprins de răcoare privind în sus.

– Aş vrea să fiu un înger adevărat.

După câteva ecouri interioare a început să plouă tomnatic, încet, cu picuri mărunţi, din ce în ce mai deşi. Deşi prima reacţie ar fi trebuit să fie aceea de a fugi înapoi la grădina zoologică, pe ale cărei alei dansau la o zi de naştere prinţese, împăraţi şi zmei, am ales să rămân pe bancă. Am ieşit în papuci de casă albi cu puf. Cred că erau ai Abei. Mă simţeam ca un înger plouat în papuci de casă.

– Aş vrea să fiu un înger adevărat. Un înger adevărat care nu se teme de ploaie, nu stă în papuci de casă albi cu puf şi nu are niciodată motive să fie trist. Steluţele mele depind de o simplă baterie. Am totuşi pene… Am totuşi aripi…

– Dragul meu! Dar eşti cel mai sincer înger. Iar aripile tale de plastic şi pătate de rugină îmi plac aşa cum sunt. Cu sau fără leduri licărind, eu tot te iubesc. Eşti cel mai bun înger dintre toţi cei pe care Dumnezeu îi putea trimite la mine. Căci cine-ar iubi aşa o măgăriţă ca mine? Cine ar iubi-o pe Aba aşa de mult, dacă nu un înger adevărat?