uneori, prea puţine pentru a defini o stare…
alteori, prea multe pentru a înfăptui o linişte…
Cuvinte…
uneori, prea puţine pentru a defini o stare…
alteori, prea multe pentru a înfăptui o linişte…
Soarele meu, a răsărit într-o primavară cu miros de iarbă crudă şi culoarea florilor de măr. Nici nu bănuiam câtă fericire îmi va aduce minunea de a face primii paşi la ţărm de mare. Aici, am învăţat să râd, să plâng, să iubesc, să-mi fie teamă, să fiu puternică, să fiu mamă, să mă îmbogaţesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simţit că sunt vie!
De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Şi tot curgea iubirea… curgea repede şi armonioasă; mi-am spus: „voi mai creşte şi va avea loc în mine”. Şi am crescut… dar, odată cu mine se înmulţea şi ea… şi atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a dăruit pentru îndrăzneală, cel mai bun şi frumos copil! Am mai primit, nenumărate bucurii pentru tot ce mă înconjoară. Şi pentru că sunt atât de multe de spus, mi-a mai lăsat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viaţă în adevăr şi frumuseţe.
De nu ar exista poezia, cum aş putea să pun culoare în răsărituri şi apusuri? şi cum aş mai putea să ascult valurile sparte de ţărm în şoapte de iubire? Fără vers, aş plânge apăsându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire şi Cuvânt!
Gabriela PETCU
martie 2009
Constanţa
*************************************
VIAŢA CA O SCEN A NEBUNUL ÎNŢELEPT
Motto:
„Dacă-ntre voi i se pare cuiva că-i înţelept în veacul acesta,
să se facă nebun ca să devină înţelept.”
(1 Corinteni 3: 18–19.)
Cu pieptul gol şi haina-n vânt
Şi-un băţ ce scormonea-n pamânt
Cu ochii tristi şi glasul stins
De lume, el era învins.
Şi-aşa tăcut şi ostenit
Părea un om îmbătrânit
Ce încerca să-şi facă rost
Din amăgirea ce a fost
Un câine, s-a oprit în loc
Şi mârâind, lătrând cu foc
Să-l muşte, parcă n-ar fi vrut
Şi-apoi, pe loc a dispărut
Ridică băţu-n urma lui
Şi strigă tare câinelui:
„Sunt încă viu! Tu nu mă vezi?
Probabil, ai fi vrut dovezi…”
Un om, văzându-l revoltat
Şi-atât de tare afectat
A zis ca e periculos
Şi-a tras de haină nemilos
Slăbit, el cade la pământ
Şi-acolo jos, cu băţul frânt,
El s-a trezit ca din senin
Cu-n şut uşor şi feminin
Buimac de tot ce s-a-ntâmplat
Uşor nebunu-a răsuflat:
„Iată că-s viu! Ei m-au vazut!
Eu, mort o clipă m-am crezut!”
VIAŢA CA O SCEN A DINCOACE DE IERI
Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soartă sunt strivită, mult mă doare!
Încerc să-adun în pumni tot ce-am avut…
Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
Aş vrea să uit ce-a fost… fară de preget!
Cu mâini însângerate fruntea îmi şterg,
Cad gândurile, şi durerea curge
Astept să-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, liniştită aş vrea să merg…
VIAŢA CA O SCEN A EXISTENŢA
Cortina se ridica, şi rând pe rând
Îşi fac intrarea actori cu măşti pe faţă.
Păşesc uşor, înaintând în ceaţă
Prin gesturi ample viaţa sugerând.
Unul se crede filozof, fără să fie.
Doctor se vrea a fi, dar fără leac!
Învăţător fără ştiinţă, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbrăcat… ce utopie!
(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)
Iată că masca le da închipuire
Discret şi numai ascunzând adevărul
Devine dual pe scenă actorul
Iar taina nu-i mincinoasă din fire!
Cortina se lasă şi rând pe rând
Privitorii tăcuţi se ridică şi pleacă
Spectacolul sfârşit, nu mai e joacă!
Măştile cad, actorii priviri evitând.
(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)
VIAŢA CA O SCEN A PRIMEJDIA
„cine privind, pofteşte o femeie,
a şi păcătuit cu ea…”
-Dar dacă n-o poftesc privind-o?
Ce dacă are ochii mari
Şi flori albastre în priviri?
Ce poţi mai mult ca să admiri?
Cu trupu-i zvelt şi sânii tari
Cu pielea albă ca de nea
Şi gura-i roşie ca focul
Să-mi facă numai mie jocul
Aşa, cuvântul ei ar vrea!
Ce dacă o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Şi n-o doresc, nici n-am visat!
– Mă faci să cred că nu îţi pasă
Şi tu nu arzi de acea dorinţă?
Cu joc ascuns ea te aţâtă
Cum iarba uscată focul lasă.
Şi spui că n-o pofteşti de fel?
Dar, întorcandu-te acasă
De ce nevasta este ştearsă?
De ce copiii sunt altfel?
Căminul greu, griji o mulţime!
Oricine îţi va fi povară
Şi viaţa îţi va fi amară
De ce te porţi cu aşa asprime?
(pricină)
Nu te-ai întors singur acasă…
În conştiinţă şi în cuget
Tu eşti cuprins fără de preget
De-acea femeie păcătoasă!
„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gură de Aur
VIAŢA CA O SCEN A EXTREME
căutare
Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rană în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seacă, revine mereu!
întrebare
Cine eşti tu, de-mi sluţeşti sufletul?
M-ai lovit rău, mi-ai rănit cugetul!
Cine eşti tu, de-mi striveşti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lăsat lacrima!
Cine eşti tu, trecut neiertător
Iluzie mută, cuvânt apăsător?
rânduială
A dat Dumnezeu omul să se nască
Mai înainte ca acesta să vrea!
Şi i-a mai dat Domnul dar, să iubească
Mare necaz şi încercare grea!
I-a dăruit apoi, multă putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseţi nedescrise el a primit
A vrut şi mai mult, veşnic nemulţumit!
Şi i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însă acesta nătâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dară, omul! Iată-l rătăcit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!
———————————————————————————–
*Gabriela PETCU, Poetă, prozatoare, esteticiană, născută la 12 aprilie 1960, la Constanţa. Scrie versuri cu mult talent şi dăruire, fiind înclinată spre poezia filosofică cu toate că abordează deseori şi o tematică sentimentală. Îşi grupează producţiile lirice în segmente bine determinate precum:
– Viaţa ca o scenă
– Emoţii
– Sentimente
– Rugăciuni
– Preţul fericirii
Iată cum se autodescrie talentata poetă:
„După cum am mai spus, sunt un om simplu şi nu ies cu nimic în evidenţă. Am doar o mare iubire pentru tot ce-i bun şi frumos. Viaţa mea, nu a fost deloc uşoră şi încă îmi mai aminteşte că nimic nu se obţine fară sacrificii. Poezia, mi-a fost alături de când mă ştiu… dar şi proza. Nu cunosc cât de bună sunt în extravertirea scrisă. Insă, am o plăcere deosebită să mă exprim…”
Citind versurile Gabrielei Petcu simţi în fiecare strofă complexitatea mesajului transmis către sufletul cititorului: tristeţea, iubirea, emoţia şi bucuria de a trăi în concordanţă cu natura, cu oamenii şi cu spiritualitatea.
George Roca
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.