Stătea în aşteptarea startului în poziţia aceea devenită pentru el aproape firească, cu un genunchi pe linia de start şi cu cele două palme alături pe aceeaşi linie. Şi ca întotdeauna îşi privea pantofii aceia speciali, gândiţi de alţii a fi numai buni pentru alergare, pentru a fi ocrotitorii picioarelor care trebuiau să doboare recorduri. Aveau nişte tălpi foarte subţiri, apoi pe deasupra erau tot felul de dungi şi de petice în culori de obicei vii şi clare, mai totdeauna trimiţând către firmele care sponsorizau jocurile sportive. Asta pentru că nimic nu se mai putea desfăşura fără bani şi sponsori, iar el acum se gândi ce bine ar fi fost să alerge desculţ, chiar pe pista de beton aspru. I se păru o idee bună şi se gândi să ridice mâna dreaptă în sus, aşa se vedea că el cere încă un moment de amânare a startului şi arbitrii trebuiau să ţină seama de el. Se duse pe marginea pistei şi se descălţă. I se păru imediat că e mult mai uşor, se întoarse şi privi pantofii aceia cu o curiozitate nouă, văzu culorile de pe fondul alb de piele fină şi uşoară şi îi veni în minte iar visul repetat de mai mult timp. Zâmbi şi confirmă că acum startul poate avea loc, se aşeză la locul lui pe un genunchi şi pe palme, se simţea privit de toţi şi ştia că dacă va învinge se putea ca arbitrii să îi conteste victoria din cauza vreunor prevederi de regulament neştiute de el. Dar dacă nu îi atrăseseră atenţia acum, el se considera apt de cursă şi o va alerga. O mie de metri, de zece ori câte o sută, de o sută de ori câte zece, de o mie de ori câte unul. Doar atât şi văzu iar pentru o clipă vaporul lui alb din vis. Acum, cu auzul atent, asta îl făcu să se gândească la o pădure şi nu putea să înţeleagă prea bine legătura dintre această pădure şi vaporul lui alb, visat de câtva timp noapte de noapte. Pădurea şi pământul, copacii şi frunzele, apa şi cerul, vaporul lui cu pânzele albe ca laptele, umflate în vântul blând. O plutire lină aşa cum presimţea că va fi aceasta cursă de o mie de metri.
Era finala cursei la acea olimpiadă şi chiar în ziua aceasta el împlinea douăzeci şi unu de ani. Îi vorbiseră toţi ceilalţi de semnificaţia aceasta, de acea stare de majorat care se acorda altădată la vârsta asta, de maturitate, de tinereţe, de multe altele. El asculta aşa cum ascultase de când avea şapte ani, atunci i se privise trupul la şcoală şi fusese comparat cu un cal slab. Apoi fusese dus să alerge şi pe la paisprezece ani simţise că devine cu adevărat un cal slab şi ştiu că va alerga. Nu avea importanţă unde şi cum, el va alerga. Îl călăuziră spre club, antrenorii îl adulmecară cu simţuri numai de ei cunoscute, lui nu-i păsa, va alerga şi atât. Mai pe urmă se trezi cum ascultă cu atenţie pe Bach şi arta fugii, ca un fel de ironie istorică a lui. Ştia că se poate alerga şi pe clapele pianului şi ale orgii, asta îl ajută şi mai mult şi observară şi antrenorii lui, aceia care credeau că ştiu totul. El râdea în sinea lui aşa cum poate râd numai caii tineri.
Pe măsură ce se apropiase de ziua asta aflase că cele trei cifre de şapte adunate de cei douăzecişiunu de ani ai lui aveau puteri nebănuite. Că poate chiar în clipa asta, auzind focul cel orb al pistolului de start, se realiza semnul acestor de trei ori şapte. Că poate acele puteri magice ale visului vor umfla pânzele albe ale vaporului lui, la fel de albe cu maioul lui, că poate alt cal aleargă odată cu el în alte lumi. Porni cu piciorul puţin dezechilibrat, se forţă să îndrepte, efortul lui se simţi, pe alături se vedeau trecând ceilalţi. Strânse din dinţi şi recuperă. I se păru un semn rău chiar de ziua asta numai a lui. Depăşi cu aerul în piept, sub presiune ca într-un cazan, ştia că alergarea asta cere oxigen cu o foame de neînchipuit, ştia şi că muşchii lui sunt la apogeul vârstei lui magice de trei ori şapte în această zi şi la această olimpiadă a lui. Auzi de alături suflul neritmic al celui care se apropia şi înţelese cât de greu alerga din cauza culorilor de pe trupul lui. Nu erau decât o sumă de reclame ţipătoare. Asta îl îngreuna şi atunci simţi ce bine e să ai pânzele albe ale corăbiei tale cu tine mereu, ce bine e să simţi bucuria vântului care îţi dăruie aerul atât de necesar în fuga asta destinată nu numai ţie, ci şi altora, dar poate fără acelaşi sens cu al tău. Culoarele, da, culoarele de alergare, culoarele sau culorile, un joc la care se gândi la prima sută de metri. Era primul.
La paisprezece ani se schimbase. Picioarele i se lungiră deodată, capul crescu şi el, iar dacă se privea în oglindă se strâmba ca atunci când era mic şi îşi scotea limba. Dar era altcineva şi se agita fără să ştie de ce trebuie să devină o maşină de alergat impecabilă, aşa cum i se spunea. Lui îi plăcea totuşi asta şi se vedea alergând ca pe o vale de munte cu gura larg deschisă, uneori chiuind de o bucurie fără margini, alteori gemând din adâncul pieptului cu o durere necunoscută. Simţea că creşte şi mai simţea cum cresc şi cerinţele de la el, noi limite, noi performanţe şi recorduri, mereu mai repede, mai iute, mereu alte secunde împuţinate, zecimi, miimi şi alte diviziuni ale acelui ceva cu care se lupta parcă toată lumea şi căruia ei îi spuneau timp. El de-abia începuse să viseze corabia sau vaporul lui alb.
Îşi simţea sudoarea curgând contra curentului de aer pe faţa lui şi ştia că e bine, asta reducea frecarea cu aerul şi sporea viteza. Ştia multe despre ceea ce trebuia să facă. Mecanica acestei alergări era în genunchii lui fini, dar puternici, în fibrele muşchilor supli şi în gleznele lui. Acum era desculţ şi alerga liber. Fără nimic altceva decât ceea ce era de folos acestei mecanici. Genunchii lui erau asemenea unor roţi de locomotivă, iar viteza doar el o doza cu măiestria celor mai buni mecanici. O mecanică biologică în care ceilalţi se grăbiseră să investească. Gândul acesta îl pătrunse acum cu tristeţe şi nu-şi mai dori decât să se simtă cu adevărat un cal cu suflet de om. Se bucurase mereu de trupul lui, suplu şi atletic, slab şi cu plămânii tari, cu oasele asemenea celor ale păsărilor, uşoare ca fulgul de parcă ar fi avut aer în loc de măduvă. Fusese comparat cu o pasăre după recordurile lui, iar odată a fost întrebat de un reporter cât de sus poate să mai zboare şi nu-şi mai amintea decât că la auzul întrebării timpul se oprise. El însă nu se putea opri, ajunse tot primul la două sute de metri. Zbura cu adevărat şi auzea mulţimea de pe acel stadion la fel cum auzea cântecul brizei mării.
Paşii lui se desfăşurau normal, deşi era desculţ. Clipele astea de oprire din gândurile lui supravegheau adrenalina şi ceilalţi hormoni. Oxigenul şi apa din muşchi, totul trebuia să-l asculte, acum la aproape trei sute de metri. Corabia lui se pregătea să atingă viteza maximă şi încălzirea se apropia de sfârşit.
Se apropie iar un altul, din partea dreaptă, cu un suflu care i se păru foarte regulat şi uniform încă la trei sute de metri. Dar acela nu-l depăşi, doar i se alătura şi simţi cum încearcă să-i dubleze ritmul picioarelor şi apoi pe acela al respiraţiei. Era mult mai mare ca el, mult mai greu şi simţea că nu-l va depăşi din cauza asta. Patru sute de metri.
Urma o cotitură a pistei şi văzu deodată chiar în lumina ochilor lui fulgerul blitz-ului de reporter scăpat probabil din vedere de oamenii de ordine. Lacomi de imagini şi de dureri vândute bine, reale şi transparente ca sudoarea, dar mereu sudoarea altora. Îi cunoştea bine, nu-l lăsaseră nici o clipă în pace. Acum auzi numai trosnetul sec al genunchiului drept spart de asfaltul pistei, doar acel sunet rupse totul în aşchii mici şi mai simţi curentul de aer al celor din urmă sărind peste trupul lui asemene unor cai. Calul nu calcă niciodată un om căzut pe pământ, asta o ştia bine şi el. Calul e o fiinţă nobilă din altă lume şi gândul ăsta îi alina durerile de parcă ar fi plutit pe corabia lui albă. Se mai gândi că la cinci sute de metri se oprise totul, dar că aceste cinci sute de metri fuseseră doar ale lui şi nu mai aveau nimic în comun cu cei trei de şapte ai zilei lui. Ceilalţi alergau, el nu.
Cel care câştigă cursa lui rupse panglica de la capăt cu pieptul. Arena vuia şi după aceea lui i se înfăşură genunchiul cu o altă panglică, tot albă, la fel şi coatele. Iar cursa lui abia acum începea. Cu tot felul de metale nobile purtate pentru tot restul vieţii în piciorul lui drept.
Nu-i nimic, pe vaporul lui alb va putea să ţină timona cu ambele lui braţe şi i se va părea că vântul îi duce corabia prin pădurile în care crescuse tocmai lemnul acelei corăbii. Şi va respira aerul bogat şi curat cu plămânii lui de alergător. Sub copacul cerului.
Abia atunci se va opri cu adevărat.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.