Fragment din romanul PRIVEGHIUL de ION IONESCU-BUCOVU
De la Bucureşti, nevasta lui Ionel al lui Duran primea veşti din ce în ce mai triste : Am făcut rău, femeie, că am venit aici, nici nu ştii tu ce iad este în acest oraş, am sărit din lac în puţ, venii din război să mor aici ! Vin ale dracului blestematele alea de avioane anglo-americane şi ne pisează ca pe iepuri. Eu ca eu, c-am trecut prin viaţă, dar ce fac cu fata asta pe care-am rupt-o de acasă s-o aduc aici la şcoală. De bine de rău am înscris-o la Gimnaziul Unic Filipescu, dar trebuie s-o ţin mai mult acasă , mi-e frică s-o las să se ducă singură la şcoală tocmai din Militari, să trverseze Bucureştul cu tramvaiul. A venit eri un bombardament de a întors Bucureştul cu susul în jos, mi-a venit să şi râd când striga un ţigan din Ferentari :,, mooo, american, mai acana cu bombardeaua că mi-ai stricat şandramaua !” şi cum s-a nimerit că tocmai pe casa lui a căzut bomba şi i-a făcut-o praf. Stau blocurile dărâmate cu gurile căscate spre cer şi liniile tramvaielor făcute armonică, ruine peste tot şi oameni înnebuniţi de frică şi maşini şi trăsuri aruncate peste clădiri şi crucea roşie nu mai pridideşte cu căratul la morgă; mor oamenii asfixiaţi în adăposturi, mor pe stradă, mor pe sub dărâmături, mor şi în tramvaie, aici târfa de moarte e peste tot. N-am hârtie să pot să-ţi povestesc ce este aici, noaptea asta sunt în post la Primăria capitalei că m-a mutat de la Patru- verde, şi-am să-ţi scriu mai mult şi să-ţi povestesc şi ţie una: alaltăeri eram în post la primărie şi pe la nimiezi era o căldură de curgea năduşala de pe om, ăştia marii şi-au luat valea cu bombardamentele astea. Bucureştiul a rămas pustiu şi eu stam pe scaun, mă gândeam şi eu aşa ca prostu cam ce zi este, se apropia leafa şi promisesem şi eu că vă trimit prin Păsărică ceva parale, nişte zahăr şi alimente. Că zicea Păsărică să vină acasă să vadă ce face cu pământul ăla, îl mai ia sau nu-l mai ia că i-a dat vorbă cocoana Câmpineanca să vină că mai lasă din preţ. Era zi întâi, leafa cam acu venea…şi cum stam eu aşa şi mă gândeam, mă pomenesc cu unu Praporică din Dudeşti: ,,Să trăiţi dom’ sergent!”, ,,Să trăieşti Praporică!”, zic eu şi tocmai mă întrbam de ce dracului n-o fi stând ăsta acasă pe zăpuşala asta.
Și-i zic:,,Încotro Praporică pe vipia asta?” ,,Păi nu ştii dumneata, dom’ sergent, că pe ţigan nu-l găseşte moartea niciodată acasă?”-zice el. ,,Să nu furi Praporică din casele oamenilor că e păcat ,băă, e păcat de la Dumnezeu şi legea e lege, dai de dracu!” ,, Eu, dom’ sergent? Să fur eu ? Neam de neamul meu n-a avut obiceiul ăsta !”. şi cum termină el vorba, se-auzi din senin, întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare urletul sirenelor. ,,Iar fac ăştia exerciţii de alarmă !”- îşi dădu cu părerea Praporică. Mie parcă mi s-a înfipt un cuţit în inimă…şi mă întreabă Praporică :,, da’ ce dom’ sergent ţi-e frică de moarte ?” ,,Mi-e frică, Praporică, eu am mai trecut prin prăpădul ăsta!” ,,şi dacă vin,ce, dom’ sergent, o moarte are omu şi-o gaură-n c…”N-a trecut mult şi-au început să claxoneze maşinile, tramvaiele, trăsurile pline ciopor de oameni, goneau toate spre marginea oraşului, era o învălmăşală de nedescris. ,,Noi ce facem dom’ sergent ?” Eu n-aveam voie să-mi părăsesc postul, aveam un adăpost la subsol şi în caz de urgenţă mă băgam acolo. ,,Păi ce să facem ? tu poţi să pleci, dar eu…” Praporică ăsta era un hoţ, după ce plecau toţi din oraş, el da iama prin locuinţele oamenilor şi le lua tot ce găsea şi le vindea în tancioc.
Nu trecu mult după învălmăşala asta că începură avioanele să urle, un urlet greu de oţel, ieşit parcă din fundul pământului. În tăcerea acelei zile de vară care se aşternuse peste tot, urletul lor era însăşi moartea strecurată în sufletul fiecăruia. Și Praporică trist cu capul în jos : ,,Astăzi s-or duce spre Ploieşti, dom’ sergent ! ne-or ierta dom’ sergent”, -repeta el cu capul pe cer .,, Să te audă Dumnezeu !”- zisesem eu cu gândul acasă la voi şi la fata aia pe care o lăsasem acasă la cumnatu-meu…
Și-ncepură primele salve de artilerie pe centură, scurte, înfundate, trăgând parcă în baloţi de vată, fluierau, piuiau ,urlau şi se spărgeau undeva pe cer. Apoi au început să cadă bombele, la Căţelu’ , la Spitalul militar, la Scoala superioară de război, pe Panduri…Praporică ieşise în stradă, jucând şi cântând : ,,La Căţelu, la Căţelu/ S-a-mbătat aseară Mielu…” Juca şi cânta cum fac ţiganii de mahala în mijlocul străzii pustii şi eu priveam la el din uşa Primăriei şi-l strigam : ,,Praporicăăă ! Măiii Praporicăăă !” Îmi venea să mai şi râd de el cu moartea în spinare. Că-mi povestise cum se-mbătase el de bucurie că-şi găsise iubita, pe Jeni Marmeladă, cică fusese arestată în Piaţa Matache pentru furt de la negustori, o cunoşteam şi eu, era o ţigancă durdulie, frumoasă, ocheşică, plină de aur din cap până-n picioare.,, Îmi dam viaţa pentru ea dom’ sergent !”-îmi povestea el. Mielu Praporică fugise la ea, o luase în braţe şi-o întrebase : ,,Ai scăpat ?” şi când Mielu Praporic cânta refrenul în mijlocul străzii a venit o bombă aşa din senin şi a căzut lângă el ; în clipa aceea eu am închis ochii şi-am tras uşa, mă năpădise praful, şi când i-am deschis, am văzut capul lui Praporică şi cu o mână agăţate de gardul Cişmigiului, rânja, rămăsese cu acel refren pe limbă şi rânja…Treba asta s-a petrecut aşa într-o fracţiune de secundă pentru că imediat a trecut o maşină în fugă prin faţa Primăriei şi-am văzut cu ochii mei cum a căzut o valiză din porbagaj drept în mijlocul străzii. Eu am coborât repede scările şi-am luat valiza, pierzând pe Praporică din vedere. Am pus valiza jos lângă mine şi ascultam urletul bombelor care acum trebuie să fi căzut pe Gara de Nord. După ce se mai potoli prigoria ce zic eu: ,,ia să dechid eu valiza să văd ce e în ea… -Și ce credeţi, fraţilor că era?- îi întreba el pe prieteni când se întâlneau la Carul cu bere.
-Ce dracu putea să fie ?- îi lua Leu vorba din gură.
-Bani, băăă, era plină cu lire italiene !- le spunea el încet, conspirativ. Lire italiene, da,da, era tixită cu lire italiene…şi aruncai puşca, fraţilor, cât colo, pusei chipiul pe masă, scosei batista din buzunar să mă şterg de sudoare că transpirasem tot. Mă luase aşa un tremurat la gândul că tot bănetul ăla o să fie al meu. Ia , uite, Doamne, cum iese norocul în faţa omului,mă guduram eu pe lângă valiză, şi mă gândeam ca prostul ce să fac eu cu atâta bănet. Prima dată mi-a venit în minte să iau casa lui Traian Pisică, casă mare cu şase camere, apoi pădurea cocoanei Câmpineanca şi cu pământul…o sută, două sute de hectare, nu mai conta câte…De acum voi fi şi eu cineva acolo în sat, nu voi mai fi Ionel al lui Duran, voi fi domnu’Ionel, voi sta şi eu la rând cu Câmpineanca, cu Dinu, cu Ilie învăţătoru’,cu Ghică Popescu, cu Nae Sterescu… Apoi ce-mi vine mie : să-l dau dracu de sat căci neam de neamul nostru tot cu râtul în pământ a stat, nimeni nu s-a îmbogăţit de pe urma pământului, boierii de ce-l vând ? simt ei ceva, nu se poate, că ei sunt oameni deştepţi,mă găsii eu mai cu moţ să cumpăr pământ… Cu banii ăştia aş putea să mă duc în lumea mare, unde nu sunt nici războaie, nici lume rea…Auzise şi el de America, să se ducă-n America, nu pleacă toţi în America şi acolo se fac oameni ? Ce, el cu acest geamantan de bani nu s-ar face om? şi se văzu cu nevasta şi cu cei trei copii pe un transoceanic, alunecând pe ape, spre ţara fericirii. Toţi erau îmbrăcaţi în alb, nevasta lui, ţăranca lui de acolo din sat, într-o rochie de crep-saten, foşnind uşor în bătaia vântului, cu decolteurile largi ca demoazelele din lumea mare, şi copiii-ăştia cu băşti bleomaren şi uniforme albe de marinari, şi el la fel, într-un costum alb de camgăr englezesc, cum se putra Câmpineanu , când era flăcău ; să umble chelnerii sau picolii pe lângă ei şi să le aducă fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi lapte de cuc acolo în compartimentul lor…şi-apoi să vadă ţări şi oraşe şi lumea largă, mări şi oceane, California, sau Copa Cabana… Fulgerător îi trecu şi o idee năstruşnică prin minte : să se ducă şi el o dată la Crucea de piatră, Leu, al dracului, cu leafa mai mică ca a lui şi se dusese ; frati-său, Ioviţă, la fel. El mai prost i-o ducea toată Gigei, na , femeie, banii,uite-i… Se opri câteva clipe din gândurile lui. Bombele nu mai cădeau, nici avioanele nu se mai auzeau, o luaseră spre Ploieşti sau se descărcaseră şi-o şterpeliseră la casele lor. Tremura şi-i curgea întruna năduşala de pe el, i se făcuse frică de atâta linişte…Privi pe uşă, capul lui Praporică era parcă o sperietoare de ciori pusă pe gard, mâna-i căzuse jos pe caldarâm şi era plină de moloz, restul corpului parcă intrase în pământ, se amestecase probabil cu pereţii dărâmaţi şi se făcuse chisăliţă. Apoi îşi reluă iar gândurile lui frumoase… Auzise de Coasta de Azur, îi povestse şi lui nevasta unui inginer care fusese acolo, se va duce şi el acolo să vadă şi să vină să le povestească ăstura, lui Leu, lui Ioviţă, lui Radu şi cu cine s-o mai întâlni el, ce minuni, să vadă şi ăştia că e om umblat, nu e un prost aşa cum îl cred ei.
Iar privi pe stradă, din pământ şi din moloz ieşau nori de praf prin razele soarelui. Se auzi un sunet care-l trezi definitiv din gândurile lui. Era alarma, anunţa că s-a terminat bombardamentul pe ziua aceea. Apoi forfota de dinainte, în sens invers, căruţe, maşini , trăsuri, tramvaie se înghesuiau printre dărâmături să-şi facă loc, oamenii, ciorchini pe ele, înjurau, blestemau, plângeau, ambulanţele cărau la morţi, claxonând înnebunite printre mulţime… După acestă alarmă trebuia să apară şi ţiganu-ăla de Praporică, dar nu va mai apărea, capul lui va rânji ce va mai rânji sus acolo pe gard şi adio lume, oare Jeni Marmeladă o fi auzit ? o fi ştiind ea unde este el acum ? O s-o întâlnească el şi-o să-i povestească toată păţania…Mulţumi lui Dumnezeu că scăpă şi de data asta de nenorocire şi-l întreba pe Praporică: ,,mâine cine-ţi va mai lua locul, domnule Praporică? Azi trec cioclii, te buzunăresc şi te duc la morga, te-amestecă cu toţi morţii şi te fac cenuşă, praf şi pulbere…” O lacrimă, apoi alta, căzură, lunecară pe obrajii lui încinşi, după care îl apucă un tremurat, ce era cu el, îl trăsese curentul, privi spre Cişmigiu şi îşi aminti de pădurea lui de acasă, cumpărată proaspăt de la Eliza Câmpineanu, ce bine ar fi fost acolo în răcoarea ei, pentru ea dăduse mahmudelele rămase de la bătrână-său, Duran, şi loturile de pământ din Tudoria…Scoase batista şi-şi şterse faţa…Ce căuta el aici în Bucureşti, în brambureala asta ? De ce dracului nu rămăsese el acolo în satul lui să stea cu nevasta şi copiii ?
Cineva îl apucă de mâneca vestonului şi-l trezi din visurile lui : ,,dom’sergent !, dom’ sergent !” Se uită în dreapta lui şi văzu un om aproape nebun cu faţa desfigurată, părul vâlvoi şi ochii scoşi din orbite, hainele erau făcute praf pe el şi plângea şi se văicărea. ,,Ce-ai, omule, -îl întrebă el restit, crezând că e vreun nebun scăpat de la spitalul nouă- ce ai ?” ,,Monsenioreee !- striga ăla cu ochii bulbucaţi- una valiza degli ambasada italiana, lire ,monseniore, leafa la ambasada italiana…” La început nu pricepu ce vrea străinul , dar când auzi de valiză, se schimbă la faţă ; deodată i se spulberaseră toate visurile lui… Ia, uite, domne, ce prost fusese, nu putea s-o pitească şi el undeva?… Se ferise de aşa ceva că era pericol dacă te prindea cu lucruri dosite, legea era clară, îl mânca puşcăria, asistase la două astfel de procese la Tribunal când doi gardieni fuseseră condamnaţi pe viaţă… Sergentul îşi schimă trist privirea de pe acel om pe valiză şi tăcu. Necunoscutul, văzând valiza, a sărit ca un nebun pe ea, îl îmbrăţişă pe sergent, îngenunchease în faţa lui şi plângea în hohote de bucurie. ,,La puşcărie, la mine dacă nu găsit- repeta el- la puşcărie, monseniore…eu secretarul la ambasada italiana…” ,,…Tu-vă mumele voastre de secretari, înjură sergentul, de data aceasta scos din pepeni, …tu-vă mumele voastre de căscaţi, de ce n-aveţi, mă, grijă de bani ? Aruncaţi banii pe străzi şi-apoi umblaţi după ei cu gura căscată ! Lăsaţi amărâţi de ăştia ca mine să viseze, le daţi speranţe, iluzii, şi-apoi vii tu cu ambasada ta Italiană…” ,,Graţia… graţia …”- repeat străinul… ,,Nici-o graţiere, eu n-am nevoie de graţierile tele, ia-ţi valiza şi du-te dracului unde vei vedea cu ochii…” Străinul desfăcu valiza, se repezi într-un teanc de bancnote şi-i întinse sergentului ca drept mulţumire o mână de bani. ,,Nu-mi trebuie nici-un ban !- sări sergentul ofensat- ia-o şi du-te, pleacă să nu te mai văd ! N-am nevoie de lirele tale, striga el cât îl ţinea gura, lasă-mă sărac şi curat, dă-i drumul de lângă mine mai repede, ai înţeles ?” şi luă teancul de bani şi i-l aruncă în valiză. ,,Graţia, graţia…” -repeta străinul cu valiza în mână, coborând scările primăriei. Sergentul puse capul în jos urmărind pe străin cum coboară şi tăcu minute în şir, închinându-se la Dumnezeu că-şi spălase sufletul de toate necurăţeniile pe care i le adusese acei bani, de toate gândurile rele şi de visele prin care trecuse. Când ridică ochii, Praporică tot acolo era, nu-l luase nimeni, sta pe gard agăţat ca o brezoaie pusă să sperie ciorile, rânjind la trecătorii grăbiţi…
Sergentul se aşeză pe scaun obosit, îşi scoase bastista din buzunar, se şterse de năduşală şi rămase buimac clipe întregi. Rămăsese aşa ca o stană de piatră privind spre Cişmigiul înnegrit care de-abia se zărea de praful ridicat în slăvi de bombele căzute peste clădirile din apropiere. Capul lui Praporică stătea ca un trofeu al ignoranţei şi-al absurdului înfipt în grilajul gardului cu ochii spânzuraţi pe cerul cenuşiu. Se făcuse linişte, parcă tot oraşul intrase în pământ…Ce căuta el aici? Să fie Leu al dracului că el îl pusese la cale să vină în Bucureşti! El , ţăranul care-şi muncea pământul liniştit, alături de nevastă şi de copii, să vină la Bucureşti să se pricopsească! şi dacă nu venea acum poate că lupta prin Tatra lângă rus până la victoria finală…Să fie al dracului şi Hitler când se sculă el să facă războiul ăsta! Că dacă nu era Hitler poate că trăia şi el fericit cu nevasta şi cu copii la casa lui… -Să trăiţi, dom’ sergent!- îl trezi un om din visele lui.
-Să trăieşti şi dumneata! Ce doreşti de la mine?
-Daţi-mi voie să dau un telefon de la Primărie că am nevasta moartă lângă Caru cu Bere…A atins-o suflul unei bombe şi-a dat-o cu capul de zid…! A murit săraca…Omul plângea. I se scurgeau lacrimile pe obraji şI tremura tot.
-şi cui să-i dai telefon?
-Are un frate prin Ferentari, să vină s-o ia cu vreun car mortuar…Eu nu pot s-o părăsesc!
–Dă, măi, omule, vaide capul tău…Vaide capul nostru…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.