am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun şi vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări la care ezit să răspund ori, dimpotrivă, mă enervez, gesticulez cu mâini de manifestant, ridic tonul de parcă aş vrea să spun ceva unei mulţimi care cuprinde globul, îmi şterg sudoarea dinspre o tâmplă spre cealaltă cu batista colorată ca un steag, sângele mi se urcă la cap în timp ce urmăresc oamenii cum trec apatici, şterşi până la dispariţie. unii par ei înşişi nişte cabine înţepenite, fiare cu ochi de sticlă prin care transpare, densă, răceala. înăuntrul lor, singurătatea se ascultă ca europa liberă, se aude bâzâizul unui post de radio pe frecvenţe înalte, multe voci spun ceva nelămurit, se amestecă, se suprapun, se estompează unele pe celelalte, se gâtuiesc, se pierd, revin, se ciocnesc, se sparg în timpane şi tot aşa, numai că, în afară, nu se aude absolut nimic. şi trecătorii, alţii, privesc în gol, ca şi cum nu am exista. cel puţin mă consolez cu gândul că, oricum, nimeni nu ar înţelege nimic.
câteodată, mă surprind tăcând, atât de mult încât aud toate nemulţumirile lăuntrice. cum se mai revoltă, cum îşi strigă, cum se iau la harţă. o adevărată răzmeriţă se dezlănţuie în mine şi mă pomenesc cu geamurile sparte, cu telefonul smuls din perete şi, pe firele terfelite, un ultim impuls metalic ruginit alo alo e cineva acolo?
octombrie.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.