Deschizând ochii la primul cântat al cocoşilor, bărbatul observă o femeie alături de dânsul, in pat, pe care n-o mai văzuse sau cunoscuse vreodată. Dormea cu faţa in jos, dezvelită, pe braţul lui stâng. Era atât de delicată şi de fragilă încât i se vedeau venele albăstrui de sub epiderma transparentă, alb strălucitoare, cu reflexe de porţelan. Avea părul violet, tuns scurt, băieţeşte, şi gâtul subţire, alungit nefiresc, ca de lebădă. Cum şedea întinsă pe burtă, cu picioarele uşor depărtate şi cu toată toată greutatea corpului sprijinită pe sânul dinspre el, care îşi păstra în mod curios fermitatea, femeia lăsa impresia unei soţii odihnindu-se lângă soţul ei, nicidecum a unei necunoscute. Chiar şi el, la un moment dat, cochetase în subconştient cu senzaţia aceasta, dar se debarasase repede de ea, amintindu-şi că nu mai fusese căsătorit niciodată şi că nu mai văzuse până atunci o femeie dormind despuiată. De aceea, probabil, nici nu-şi putu reprima curiozitatea de a o privi pe ascuns, golăneşte, imaginându-şi tot felul de lucruri scârboase, libidinoase, cum văzuse pe casete sau auzise de la alţii.
Şi în acest timp acele ceasornicului de pe noptieră se apropiau ţăcânind sacadat de cifra fatidică, şapte, oră la care dânsul era îmbrăcat şi coborât în faţa blocului, unde-l aşteptau colegii de muncă într-un Ford rablagit. Faptul că nu-şi putea trage braţul de sub capul necunoscutei fără s-o trezească, deşi aceasta era singura soluţie posibilă, îi crea o stare de nelinişte şi de cupiditate, un fel de plăcere perversă, care, curios, nu-i displăcea deloc. Abia când claxonul maşinii se auzi mugind sub fereastră, prefăcând liniştea dimineţii în ţăndări, intră în panică, dar nu pentru mult timp întrucât femeia se întoarse pe neaşteptate cu spatele la dânsul, eliberându-l. Îşi trase chiloţii şi blugii la repezeală, apoi se repezi pe scări şi urcă din mersul maşinii. Unul dintre colegi, mai hâtru de fel, îi întinse paharul de plastic cu zoaie de cafea, cumpărat de la fata din colţ, şi îl bătu camaradereşte pe umăr.
– Ăştia trei au pariat pe „blondă”, dar eu cred că-i roşcată !
Bărbatul bău din pahar cu noduri, vizibil îngreţoşat de gustul cafelei.
– E violetă, zise, numai că habar n-am cine este ! M-am trezit, pur şi simplu, cu ea în pat !
– Adică ai dormit lângă ea toată noaptea fără să…
– Nu-mi amintesc nimic, ca să fiu sincer. Dorm neântrerupt de ieri după-amiază ! De când m-am despărţit de voi !
Tinerii rămaseră perplecşi.
– Sigur n-ai dus la ureche înainte să te culci ? întrebă altul. Mie mi s-a întâmplat odată să mă trezesc lângă o babă !
– Asta n-are nici douăzeci de ani ! E drept că n-am văzut-o decât din spate, dar…
Şoferul Ford-ului se zgâi la el prin oglinda retrovizoare.
– Dădea cu marche arrier-ul ?
– Nu dădea cu nimic, frate, dormea, pur şi simplu, pe burtă ! Ca un îngeraş !
Maşina opri în dreptul unei rampe alături de care staţiona un TIR încărcat cu cărămidă şi o femeie cam de aceleaşi dimensiuni cu tractorul.
– Mişcaţi-vă dracului fundurile încoace! îi luă ea în primire, ca de obicei, înfingându-şi mîinile în şolduri. Bag seamă că v-aţi jucat iar cu puţulicile toată noaptea, blestemaţilor, da’ las’ că scot eu untu’ din voi !
Băieţii se obişnuiseră demult cu vocabularul colorat al „Mamaiei” şi cum erau prea amorţiţi ca să-i amintească de ultima ei cucerire, se apucară de treabă. Făcură un fel de „poştă” de la camion până la locul de depozitare, aruncându-şi unul altuia cărămizile într-un ritm alert. Bărbatul era ultima verigă a lanţului, locul de care se fereau cu toţii, trebuind să prindă şi să aşeze cărămizile în acelaşi timp. Azi venise şi rândul lui la primire, adică la „ţambal”, iar coechiperii, care-l suspectau de îngânfare şi se înţeleseră pe ascuns să-i aplice o corecţie, nu-l lăsară nici măcar să răsufle. În jurul amezii simţi că se sufocă şi nu mult după aceea leşină. Ultima imagine pe care o mai văzuse era o cărămidă uriaşă, cât un munte, care se îndrepta spre el ca o cometă.
* * *
După o zi infernală petrecută la servici, casa este singurul loc în care poţi să-ţi aşezi capul pe o perină şi să te abandonezi necondiţionat somnului binefăcător. Acest lucru i se întâmplase şi Ottiliei, distinsa doamna de la Agenţia de pariuri Trident, puţin după miezul nopţii, când ajunsese acasă şi se trântise direct în pat, fără să mai aprindă lumina. Se pare că adormise instantaneu pentru că a doua zi, dimineaţa, se trezi cu un picior şi un braţ de bărbat peste dânsa. Fusese atât de uimită şi de consternată încât nici nu putuse ţipa, deşi îşi dorea din toate puterile s-o facă. Bărbatul era gol puşcă, ca şi ea de altfel, iar mâna lui dreaptă se afla chiar pe sânul ei stâng. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, era neras şi semăna izbitor cu vecinul de palier, Pavelescu, fapt care o mai linişti întrucâtva. Îndoiala i se risipi când auzi claxonul Ford-ului, cu care acesta pleca în fiecare dimineaţă, apoi scrâşnitul roţilor şi păcănitul motorului îndepărtându-se fără el. Încercă o mişcare discretă de eliberare, însă rezultatul fu contrar celui aşteptat, pentru că bărbatul îşi repoziţionă genunchiul, instinctiv, împingându-l spre zona ei pubiană. Atingerea aceea involuntară, absolut întâmplătoare, o înfioră plăcut, insidios, deşteptând în ea dorinţe pe care le credea stinse demult, îngrămădite undeva într-o cămară a minţii ca nişte vechituri, şi se trezi mângâindu-i cu dosul palmei fruntea caldă, sprijinită în umărul ei. Aproape imediat bărbatul se întoarse gemând cu faţa în sus, fără să se trezească, iar ea, speriată, se scurse ca o felină din pat şi se repezi spre cuier unde îşi abandonase hainele decuseară. Recuperă chiloţii şi sutienul de pe jos, îşi puse rochia şi pantofii, apoi ieşi trăgând încet uşa după dânsa.
– Iar ai întârziat! o tutui Minodora, şefa de agenţie, care cobora câte două trepte deodată. Putem să ne luăm de mână!
Ottilia aprobă din cap.
– Îmbătrînim, draga mea! O să ne trezim într-o bună zi pe drumuri!
– Sper să nu se întâmple asta niciodată, râse şefa, fluturând cheiile de la maşină, fiindcă atunci ar trebui să devenim purtătoare! A propos! Ţi-am găsit violetul tău preferat!
– Minunat.
Urcă în maşina şefei şi îşi asprinse o ţigară. Minodora ceru şi ea una.
– Ai auzit de Pavelescu, dragă?
– Care Pavelescu? întrebă prosteşte, simţind un fior brăzdându-i şira spinării. Nu cred că…
– Vecinul tău,dragă, nu-l ştii! L-au adus ieri cu Salvarea. Cică a leşinat de epuizare!
– Bietul om!
– Da, dragă, ca să vezi! Mai rău e că nu are pe nimeni care să-l îngrijească! Chiar mă gândeam adineauri să trec pe la dânsul să văd ce face! Poate are nevoie de ceva!
– Sper să nu se supere! îşi dădu cu părerea Ottilia în timp ce cobora în dreptul agenţiei. E mai bine să nu te bagi!
Şefa ridică din umeri, luând o mină de fetiţă pusă pe şotii.
– Şi dacă nu se supără?
* * *
Ţârâitul telefonului îl sperie atât de tare încât sări din pat drept în mijlocul camerei. Pesemne că cineva formase numărul greşit deoarece telefonul amuţi la fel de neaşteptat pe cât de violent începuse. Nu-şi reveni încă din buimăcială când descoperi că locul acela nu semăna câtuşi de puţin cu garsoniera sa igrasioasă şi că prezenţa lui acolo era cel puţin inexplicabilă. La fel de inexplicabil i se păru şi faptul că hainele sale se aflau într-o pungă din plastic, pe scaunul din dreptul ferestrei, fără să-şi poată explica de ce se aflau acolo şi nu pe dânsul. Însă pe măsură ce restabilea contactul cu realitatea şi întrezărea primejdia de a fi surprins de propietarul apartamentului într-un loc şi într-o postură aproape imposibil de justificat, se grăbi să se îmbrace mai repede decât o făcuse vreodată până atunci şi să asculte cu urechea lipită de uşă eventuale zgomote de paşi sau voci. Cum totul părea să fie în regulă, cel puţin la nivelul auzului, împinse uşa, ieşi pe hol şi dădu să coboare scările când realiză cu uimire că se afla chiar în blocul său, în faţa apartamentului 6, care era, de fapt, un 9 întors din cauza unui cui căzut, la numai câţiva paşi de adevăratul număr 6, garsoniera sa, unde intră fără să mai stea pe gânduri. „Ce naiba căutam în casa vecinului? se întrebă el în gând în timp ce se lăsa vlăguit pe marginea patului. La ora asta trebuia să fiu la servici! La o bere cu prietenii, poate, dar în niciun caz alături! Ce se întâmplă cu mine?”
Un ciocănit discret în uşă îl făcu să tresară. Ar fi preferat să nu răspundă, să se refugieze undeva, cât mai departe, unde să nu-l găsească nimeni, însă văzu uşa crăpându-se uşor şi o voce caldă de femeie răzbâtând înăuntru ca o rază de lumină.
– Pot să intru, vă rog?
– Da, zise în disperare de cauză, holbându-se la femeia aceea tânără, frumoasă şi elegantă, care se precipita spre el cu un platou în mâini. Cred că este…
– Nu-i nicio greşeală, domnule Pavelescu, îl întrerupase ea râzând. Sunt vecina dvs. de deasupra, Minodora, dacă vă mai amintiţi!
– Nu ştiam de unde…
Femeia aşeză platoul pe scaunul de lângă capătul patului.
– Mi-au povestit vecinii cum v-a adus Salvarea acasă ieri după-amiază şi m-am gândit că o ciorbiţă fierbine…
– Desigur, dar…
– Probabil că nu vă amintiţi, îl ajută ea ridicând prosopul aşezat deasupra vaselor de pe platou, şi e firesc să nu vă amintiţi după leşinul de ieri, datorat, se pare, epuizării. Acum trebuie să vă odihniţi şi să vă alimentaţi serios!
Mirosul ciorbei, cartofilor şi puiului prăjit îl învăluiră ameţitor.
– Nici nu ştiu cum să vă…
Femeia râse zglobiu, cu o naturaleţe dezarmantă, mângâindu-l în treacăt cu palma peste frunte.
– Trec mai târziu să iau vasele!
– ?!
– Sau, mai bine, se rîzgândi ea din prag, adu-mi-le d-ta, pe la 8, când mă întorc de la muncă !
* * *
Lui Pavelescu îi trebuiră minute bune până când termină de savurat bunătăţile aduse de încântătoarea doamnă Minodora. Mâncase şi el o dată ca oamenii, iar lucru acesta îl puse, surprinzător, pe picioare. Îi dispăruse chiar şi senzaţia aceea de slăbiciune şi de ameţeală, cu care se confruntase tot mai des în ultima vreme. Văzu pe masă pachetul de ţigări şi se gândi că ar merge o ţigară după un asemenea festin. Ieşi afară, pe balcon, unde se afla un balansoar, pe care-l găsise de când se mutase, şi îşi aprinse prima ţigară din ziua accea. Probabil că ar fi rămas toată noaptea acolo, cu tot frigul care se lăsase, fumând sau rememorându-şi viaţa de unul singur, dacă pe balconul vecin nu şi-ar fi făcut apariţia femeia cu părul vopsit violet, pe care o găsise acum câteva zile dormind lângă dânsul.
– Bună seara, domnule Pavelescu!
Glasul ei răsună ascuţit, ca un clinchet de clopoţel.
– ?!…
– Nici nu vă închipuiţi cât mă bucur să vă revăd sănătos! continuă ea apropiindu-se de grilajul despărţitor. Vorbisem cu Minodora, vecina de la 10, să trecem pe la dvs…
– Doamna Minodora a trecut, articulă el afişând un zâbet tâmp. A fost foarte drăguţă!
– A şi trecut?
– Se întorsese de la servici…
– Nu-i nimic, zise, pe mine mă cheamă Ottilia. Vreţi să vă aduc o cafea? E cam rece afară, dar…
– Pentru mine…
– Eu v-aş invita şi înăuntru, dar trebuie să săriţi grilajul!
Pavelescu se ridică din balansoar ca atras de un magnet şi se trezi sărind dincolo de grilaj, ca o pisică, urmând-o apoi în încăperea din care plecase nu demult. Cu excepţia patului, acoperit cu un cearşaf alb, de mătase, şi o măsuţă cu rotile, pe care se aflau un ibric şi două ceşti de cafea, totul părea neschimbat.
– Sigur nu vă deranjez? întrebă el tot mai încurcat. Văd că vă pregăteaţi de…
– Nu mă culc niciodată atât de devreme, râse femeia făcându-i semn să se aşeze pe pat, lângă dânsa, pentru că arareori mi se întâmplă să ajung mai devreme de miezul nopţii acasă! Cazinoul ăsta mi-a răpit cei mai frumoşi ani ai vieţii! Parcă am mai discutat cândva despre…
În mintea bărbatului se făcu brusc lumină. Era fata de la cazino, Otty, pe care o cunoscuse în duminica dinaintea accidentului, atunci când îşi pariase nebuneşte propria-i viaţă, adică ceea ce-i mai rămăsese după ce pierduse totul. Otty îi evaluase viaţa la o sută de mii de dolari.
– Îmi amintesc discuţia, zise el, însă nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea! Mi s-a rupt filmul!
– Aţi pierdut, domnule Pavelescu.
– Vreţi să spuneţi că mi-am pierdut viaţa?
– Exact. Aţi mizat pe ea şi aţi pierdut.
– E o glumă,desigur! Nu mă simt deloc un om fără viaţă!
– Sunteţi doar purtătorul ei, domnule Pavelescu, ca şi mine de altfel, un fel de custode, care o are în grijă şi o administrează după dorinţa cumpărătorului.
Bărbatul căzu pe gânduri.
– O prostie mai mare ca asta n-am mai auzit de când sunt! spuse într-un târziu. Cum să-ţi cumpere cineva viaţa şi să dispună de ea?
– Aşa cum aţi făcut şi dvs. Aţi semnat un angajament de plată în contul propriei dvs. vieţi! Agenţia v-a plătit echivalentul în jetoane, iar dvs. aţi jucat cu ele până când le-aţi pierdut pe toate, rămânând, în final, dator cu ce aţi garantat!
– Bine, dar cum poate Agenţia dispune de-o viaţă de om?
– Prin cip-uri. Eşti supus unei operaţii de implant, cum aţi fost supus şi dvs. alaltăieri, după care devii marioneta cumpărătorului, un robot, dacă vreţi, care acţionează la comandă. Nu ştii niciodată ce urmează să faci, nu poţi să te opui sau să acţionezi altfel decât eşti programat. Azi dimineaţă, de pildă, m-am trezit lângă dvs. fără să-mi amintesc nimic!
– Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru ieri dimineaţă! şopti bărbatul înspăimântat. Crezusem că fusese …
Femia îi înăbuşi vorbele cu un sărut înflăcărat, pasional, trăgându-l peste ea, desfăcându-se şi primindu-l înăuntru-i.
* * *
Nu-şi aminti cum făcuse drumul înapoi, spre garsoniera sa, nici cum ajunse la uşa apartamentului 10, de la etaj, unde se trezi apăsând pe butonul soneriei. Avea într-o mână platoul cu vase, iar în cealaltă un buchet de flori.
– Intră ! se auzi dinăuntru glasul doamnei Minodora. Uşa e deschisă!
N-o văzu nicăieri şi rămase încurcat în mijlocul holului.
– Am adus vasele.
– Lasă-le în bucătărie, o auzi el din nou, e chiar în faţa ta! Şi adă-mi prosopul din dormitor!
Aşeză platoul şi florile pe masa din bucătărie, luă prosopul din camera vecină, de pe un fotoliu ciudat, parcă de sticlă, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii de la baie.
– Unde doriţi să las prosopul?
– Doresc să mi-l aduci înăuntru! râse ea înveselită de întrebarea bărbatului. Intră, omule!
Şedea întinsă pe spate într-o mare de spumă şi de clăbuci transparenţi.
– Vreţi să vă mai aduc ceva?
– Deocamdată nu vreau decât să te dezbraci şi să vii lângă mine!
– Sper că nu glumiţi!
– Ţi se pare că glumesc?
– ?!
Se dezbrăcă din câteva mişcări şi se strecură în partea opusă a căzii, unde femeia îşi trase mai întîi picioarele, după care i le aşeză pe umeri.
– Ia spune-mi, iubiţel, cum a fost cu Ottilia?
– Minunat.
– Din păcate, continuă femeia jucându-se cu tălpile pe obrajii lui, trebuie să te mulţumeşti cu atât pentru că rolul ei de iniţiatoare s-a încheiat. De acum înainte eu sunt îndrumătoarea ta. Vei face tot ceea ce doresc eu şi te vei supune fără crâcnire!
– E adevărat că mi-am pierdut viaţa, aşa cum zicea Ottilia?
– Da, dragule, ai devenit un simplu purtător de viaţă.
– Asta e de bine sau de rău?
– Eu cred că-i de bine. În primul rând, nu mai eşti responsabil de-o viaţă, pe care, oricum, n-o poţi controla, ceea ce nu-i un lucru rău. În al doilea rând, ca purtător de viaţă nu mai ai grija zilei de mâine, trebuind doar să dai ascultare unui impuls, căruia, oricum, nu i te poţi împotrivi.
– De ce?
– Pentru că ţi-ar provoca durere, şopti ea îmbrăţişându-l, multă, multă durere!!!
O simţi în clipa următoare acuplându-se violent, intrând în convulsii, zbătându-se, apoi, la fel de violent, desprinzându-se de dânsul şi ieşind din cadă cu totul altă fiinţă, o arătare cu capul mare şi ochii migdalaţi, fără pupile, de un negru strălucitor, cu mâinile lungi şi subţiri, atârnând până la genunchi, cu pielea vierzuie şi solzoasă, ca de şopârlă….
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.