În spatele casei în pădurea de salcâmi,
este singurul loc unde pot atârna eul în crengi,
aici arde neiertarea,
cenuşiul
poate lua forma unei frunze, sau
a unei veveriţe imitând neastâmpărul,
să treacă prin mine
tremurul unei încolţiri.
Mă-nfior…
Orele ocolesc pădurea,
timpul iese din timp,
face pact cu anotimpurile
ca şi cum m-ar inventa,
ca pe o mână care-şi strânge-n pun migdala.
Aştern covor de muguri şi lăstari
dacă nu apucă să înflorească se transformă în luceferi.
De aceea pădurea mea era plină de luminiţe,
e ca şi cum aş fi de tine doar atinsă
sunt rece…
Ar trebui să ştiu că aceasta nu e încă vremea,
sau poate este clipa care nu mai are început?
Aştept în tăceri
ca timpul să se facă libelulă
când voi prinde rădăcini
în umbra luciului de piatră.
*
Te port în braţe
aproape de focuri
cu valsul zborului de libelulă
lipit de frunte.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.