Dormi iubito, dormi!
Păşeşc desculţă, simt răcoarea şi asprimea pământului cărării, prin locurile neluate cu asalt de iarbă. Mai încolo, un smoc de iarbă îmi răcoreşte talpa îndemnându-mă: „Mergi alături de cărare, suratele mele sunt primitoare” . Îi urmez sfatul şi-mi rotesc privirea. Magnific e locul unde cerul se îngemănează cu pământul, unde munţii înalţă soarele dimineaţa: „Hopa sus!” şi-l învelesc la apus, să nu răcească.
Desigur, chiar aşa şi trebuie să arate locul! Merită văzut! Numai proastele alea au râs de mine: „ Auzi, merge la cer!” şi râdeau. Nişte umbre! Ce să le fi spus? Că-n Apuseni există Cer? Da, aşa se numeşte cătunul unde casele cresc din piatră, unde strigi de fericire, iar ea se întoarce cu ecoul, braţ la braţ. Aici “toate-s fără pereche!” şi-ţi urează, îmbrăţişându-te: „ Bine ai venit!”
Uite! şi bisericuţa, răsare somnoroasă la capătul cărării, şindrila o-nveleşte grijulie: „Vezi să nu răceşti, în dimineaţa asta e cam răcoare!”
Trec printre crucile din lemn, se pleacă una spre cealaltă, a Mariei spre a Ilenei, a lui Gheorghe spre a lui Ion, doar a lui Grigore se îndeasă îmbufnată:
– Nici somnul de veci nu-l am, cum apare careva… şo, şo, şo!, nu vă mai săturaţi de sporovăit.
– Taci şi dormi măi Grig, un adormit în cioareci ai fost toată viaţa, noroc de Dumitriţa că te-a cerut de bărbat, că altfel… tu nu vezi nici o femeie, uite şi frumoasa asta cum calcă, precum barza prin baltă, sigur e orăşeancă.
– Îhî, da-i… faaaină!
– No, no! Gheo!
– Ei şi tu Mărie, spuneam de pasăre, de barză.
– Hi! Hi! Hi! se aude glasul lui Ion, din fundul pământului, azi părintele are păsărele-musafiri.
Mă îndrept spre biserică, din interior se aude o voce baritonală:
„Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… “
Nu îndrăznesc să tulbur slujba, rămân printre cruci aşteptând, mă bucur de ceea ce mă înconjoară: soare, ciripitul păsărilor, liniştea mormintelor…
Pierdută-n visare nici n-am auzit paşii, o mâna pe umăr mă face să tresar:
– A! Bună ziua!
– Bună să-ţi fie inima! Bucuros de vedere! Gata slujba. Am ţinut-o fără enoriaşi, mai sunt în cătun doar şase, dar sunt bătrâni, iar alţii prea curând nici n-or să vină. Dacă-mi dă Bunul Dumnezeu zile, o să-i îngrop pe rând, în câte o zi a săptămânii, iar eu o să mor duminică. Atunci voi îmbrăţişa tot cimitirul ăsta, o să-i aduc în biserică şi am să le ţin cea mai frumoasă predică, ultima! Cu voia Lui ne vom odihni aici în Cer până la Judecata de Apoi.
– Am să vin şi eu atunci!
– Nu! Nu-i loc.
– Cum să nu fie? Biserica e pe deal, cimitirul în faţa ei, la intrare, se poate întinde până-n vale. Apropo, de ce este cimitirul în faţa bisericii?
– Ai timp?
– Sper! Dacă-mi mai dă El, răspund glumind.
– Atunci, poftim la mine acasă, stăm afară, punem masa sub un pom, azi o să fie cald, mâncăm, bem un păhărel ş-om povesti. Casa mea e colea! Primeşti să-mi fii musafir?
Nu spun nimic. El o ia agale pe cărare şi eu îl urmez.
Trecând pe lângă cruci, se opreşte, mai îndreaptă câte ceva şi vorbeşte în legea lui:
– Ei lele Varvara, vezi? Vroiai cavou. Ce, aşa simplu nu-i bine, nu-i comod? Bănuţii strânşi cred că i-ai dat celor tineri, după cum te-am sfătuit, să se bucure acum când au nevoie, că altfel cine ţi-ar fi pus lumânarea? Desigur nora, că Mirel cam fătălău, face cum zice muierea. Varvara, sper că nu faci glume, să-ţi fi pus în “copârşeu” lumânări şi să împingi de jos spre afară câte una, din când în când, la vedere pentru mine. Ia să ţi-o aprind pe asta, pare-se c-o stins-o vântul.
– Să-ţi fie ţărână uşoară, bade Visea, nici nu gândeai să “hodinești” lângă draga ta, Mărioara. Ce-i dacă ai ei n-au vrut s-o dea după tine şi-au dat-o după avere? Tot împreună sunteţi, asta a fost ultima ei dorinţă. Puteam eu să mă opun? Ce, eu sunt tăc’so?
– Gheo şi tu Ioane, tot sugubeţi sunteţi? Vă plăcea viaţa nu glumă, muierile şi pălinca. Ei, păi de asta v-am aşternut eu aici lângă cărare, mai trece una, alta. Să nu vă plictisiţi, mă!
Casa parohială se zăreşte printre pomi. Cred că şi ea m-a zărit, ridică a mirare un oblon. Urmasem omul ăsta fără un cuvânt, şi, după ce mă invitase la masă, nici el nu mai scosese vreun cuvânt să conversăm şi nici în urmă nu s-a uitat, să vadă de sunt sau nu. Mă uit temătoare după câini, ţipenie!, văd o masă sub pomul din faţa casei şi mă aşez pe bancă în timp ce dumnealui intră în casă. Abia acum aruncă o privire spre mine zâmbind.
Se întoarce cu braţele pline:
– E bine aici?
– Da! şi sar să-l ajut. Întind un ştergar pe masa din lemn geluit de curând, iar el aşează cu grijă: o “pită”, o bucată de “slană”, o ceapă roşie, două pahărele şi o sticlă mărgelată cu “palică”. Ia pâinea-n mâna stângă, o strânge între antebraţ şi piept, face semnul crucii asupra ei, mi se pare curios acest obicei de-a face cruce folosind cuţitul şi nu mâna, dar tac, şi, taie felie cu felie. Pâinea-i mare, făcută-n cuptor cu lemne, se vede pe ea puţină cenuşă rămasă şi nervurile verzei pe care a fost pusă coca, să n-o ardă prea tare cărbunii. Din slănină taie câteva felioare pe care le aşează pe-o farfurie. Ia o ceapă roşie, o curăţă, îi trage un pumn zdrobind-o de lemnul mesei şi-o aşează lângă slănină. Pune pălincă în cele două păhărele, priveşte atent cuprinzând întreaga masă, îşi freacă palmele mulţumit, ridică “ţoiul” plin, îndemnându-mă cu privirea să-i urmez gestul:
– Doamne-ajută!
Dă “pălinca peste cap”, sorbind dintr-o înghiţitură tot conţinutul. Rupe o bucăţică de pâine şi-o mestecă. Face semnul crucii şi se aşează.
Eu, novicea, încerc să-l urmez, pas cu pas. “Figura cu paharul” nu-mi iese, mă înec cu palinca şi încep să tuşesc, să-mi iasă ochii, nu alta.
– Uşurel cu tusea, ia pită! Şi-mi întinde binevoitor o bucată.
Mâncăm amandoi în tăcere. La final rosteşte cu vocea-i gravă:
– Mulţumescu-ţi Doamne, pentru pită, pentru sare! Amin.
– Amin, spun cam încet şi-l privesc direct.
E aşa cum mi l-am închipuit: ochi verzi (ca tot ce mă-nconjoară aici), părul şi barba albe, câteva riduri care se adună în zâmbetul larg, puţin ironic. Anii nu l-au împovărat, deşi sunt cam multicei, îi poartă pe grumazul lat şi umerii largi; un munte de om aşa cum se cade să fie în locul acesta, impunător prin mărime, simplitate şi puritate.
– Te rog, nu mă privi aşa, eşti prea curioasă, prea doritoare să-mi răscoleşti tainele sufletului, simt ce intuieşti…
Dormi, dormi… dormi iubito!
– Uite ce purceluşi dolofani am luat!
– Frumoşi, nu zic, ba!, dar cu ce-i creştem? salariul meu de popă ajunge să mâncăm noi, pământ nu avem, tu nu ai serviciu că nu se cade la coana preoteasă. Ei?
– Îi creştem cu pomenile primite de la oamenii din sat, de la slujbele ţinute la înmormantări, nunţi, botezuri, pomeniri… ei? M-am săturat să apar în sat ca ultima sărăntoacă. Învăţătoarea şi contabila de la primărie sunt mai învăţate? N-au ca şi mine, liceul? Şi atunci ele de ce să aibă şi eu ba?
– Pomenile sunt pentru pomenirea oamenilor, le dau doar celor care nu au decât sărăcie. Mâine, te rog să duci purceii înapoi. O să punem deoparte nişte bani şi o să-ţi iei tot ce doreşti.
– Iar tu când îţi iei? La “sfântu’ aşteaptă” nu? Aceleaşi haine negre. Parcă m-aş fi căsătorit cu moartea! zise coana preoteasă cu glas ridicat şi apoi scăzut: Doamne iartă-mă!
– Aşa m-ai cunoscut şi aşa o să mor. Moartea nu ţine cont de haine! Pricepe!
– Atunci să ţii cont şi să pricepi c-am vorbit cu dascălul, el e tânăr ca mine şi mă-nţelege. Ţi-am dat comandă de haine cu fir auriu. Când te văd oamenii, să fie sărbătoare, nu înmormântare… Te rog, să nu-mi dai replică !
– Lasă replica, ce haine? Cu fir? Râde şi apoi foarte grav: Să fie clar, dar clar… nu port aşa ceva!
– Hainele vor fi plătite de enoriaşi! Şi continua ea ţipând: De tuuurmă!… Am discutat cu clopotarul, că şi el e tânăr şi mă-nţelege!
– Te rog frumos, hai să continuăm discuţia în casă, ne-om înţelege, deja s-au adunat toţi la poartă.
Într-adevăr, auzind pe coana preoteasă ridicând tonul, curioasă “copilăraia” renunţase la “bătutul” mingii. Vreo doi, mai mititei, s-au rugat de cei mai răsăriţi să-i lase în faţă, că nu văd printre scândurile porţii, ceilalţi n-au cedat şi mărunţeii au plecat smoircăindu-se, fuga-fuga, să-i pârască mamelor. Fiind pe înserat bărbaţii erau acasă, aşa că, s-au adunat “ca la popă”, în faţa porţii, iar acum stau holbându-se. Toţi ochi şi urechi!
– N-am de gând să intru, vor spectacol, să vină să vadă! Preoteasa se întoarce spre lume : E gatis băăă!
El plecă privirea, vede cu colţul ochiului enoriaşii, intră grăbit în casă. Rămasă singură pe scenă, fără replică, “coana-codana” intră în casă, îndeasă în geamantane ce apucă la furie, iese pe poartă, oamenii se dau la o parte precum faldurile cortinei, numai că ea nu aşteaptă uralele… Bis! Bis! Direct la gară; îşi ia bilet dus!, iar soarele coboară cortina spre apus. Somn uşor!
Dormi, dormi, dormi iubito!
– Da! Ţi-am spus că-mi răscoleşti trecutul.
Sincer, nu mi-a fost uşor. Nu-mi căuta privirea aceea, umilinţa am lăsat-o acolo, în casa parohială. Doar cu plecăciunea, că sufletul-mi era golit, mână-n mână, am fost la mănăstire, să mă călugăresc. Nu mi-a aprobat cererea nici un stareţ şi, am ajuns în final la Înalt Preasfinţitul Părinte. Dumnealui, Mitropolitul, s-a uitat în ochii mei şi, vrând-nevrând, mi-am îndreptat atunci şi eu privirea:
– Ar fi păcat de tine, fiule, să te apuci iar de carte. Gata, ajunge! Ţi-ai îndesat mintea destul: Filologie, Drept, Teologie! şi nu ai prins firul vieţii. Am să te trimit la Cer! şi a ridicat degetul, iar eu nu pricepeam. Văzând uimirea mea, a continuat luându-mă părinteşte şi pe un ton glumeţ, că prea eram necăjit: “Te fac păstor de suflete acolo-n munţi şi când ţi-o veni să te dai cu fruntea de ceva, măcar să te dai de cer”
Aşa am ajuns aici şi am găsit Raiul!
Da, are dreptate, în ochii limpeziţi de frumuseţea locului se oglindeşte Raiul, acolo izvorăşte sufletul. Părinte, cred că ţi-ai găsit menirea!
– Ce să fac? M-am dat după graiul lor, simplu şi rar, aici doar cu gândul vorbim şi aşa “fain” grăieşte el, că uneori, uităm să dăm răspuns celui ce ne întreabă.
No, că m-am luat cu vorba şi n-am coborât în sat.
Strânge rapid ştergarul cu pâine şi slană, ia sticla cu pălincă sub braţ şi “tuleo” în casă. Până să se întoarcă sunt gata încălţată:
– Vreau să merg şi eu!
Nu-mi răspunde nici da, nici ba, aşa că urmez ritualul: el inainte, eu după!
– Bună ziua moş Petre!
– Zâua bună, no hai poftiţi! Atenţie să nu călcaţi bobocii! No, şedeţi unde vreţi, că laiţe sunt; cine să şadă pe ele, lipseşte! M-am obişnuit să şed acasă, dar cu un lucru nu! să nu-mi intre nim’nea-n curte.
– Lasă moşule că se rezolvă, mutăm uliţa prin curte şi trec toţi. Ha! Ha! Ha!
– Parcă pe uliţă trec mulţi? Utiu! tiu!tiu! Hai cu tata! Hai fricoaselor! Utiu!tiu!tiu!
Bine că mi-a dat vecina, lelea Varvara, bobocii. Din păstor de oi, am ajuns să pasc gâşte. Hî! Hî! Mai cu ele, mai cu fluierul, mai cu cioplitul trece vremea. No, să vă aduc nişte “udătură”, să cinstim.
– Mulţam’ fain, dar ne cam grăbim, azi eşti primul pe care-l vizităm, poate ne-om opri la întoarcere.
Ieşim la poartă. În urma noastră se aude strigând moş Petre:
– Părinte! Stai părinte! Nu iei tilifonul meu? Mi l-o trimăs băiatul, dar nu poci vorovi. Poate prinzi colo sus, la ţintirim, un semnal pentru mine de la “mândra”, că eu tot îi cânt dar ea pace să m-audă: “vino mândră de mă ie şi mă du la baba me”…
Stăm în drum aşteptând să vină să ne aducă “tilifonul”. Peste drum, dincolo de gard, se zăreşte o basma şi doi ochi curioşi. Sigur asta e vecina, lelea Varvara.
– Tulai părinte! Am fost gând în gând. Vroiam să urc la ‘mneata să-ţi arăt scrisoarea noră-mi. Stai o “ţâră” nu pleca! “Mintenaş” o aduc…
Dormi iubito?… Ai aţipit?… Trezeşte-te!… Au venit ai noştri...