Sfârşitul singurătăţii; Norii suri; Interpelare; Craiasa zapezilor
Sfârşitul singurătăţii
Trezitu-m-am în plină noapte
în al singurătăţii hohotit,
cum că-i bolnavă de tăcerea-mi lungă,
drept care la plecare s-a gândit.
“Dar cum voi fi eu fără tine?”
am dat să strig, iar ea m-a repezit:
“Nu mie-mpreunarea să mi-o ceri,
când tu neliniştii i-ai fost menit;
fii cel ce eşti – un visător
pierdut în astă lume a cârtirii,
unde visarea-şi are rostul ei
de condiment al vieţii şi al firii”.
Norii suri
Norii suri cu frunţi imense
lenea tot mai jos şi-o lasă
şi cu plânsul lor ciclopic
prind pământul ca-ntr-o plasă.
Aş putea pe-a ploii funii
să mă urc până la stele,
de-aş avea încredinţarea
c-am scăpat de-a lumii rele.
Dar cum omul lut se cheamă
şi cum moartea-n lut se-ndeasă,
ce să caut eu aiurea
când pământu-mi este casă?
Mai bine moartea printre-ai tăi
decât o viaţă-nstrăinată
pe un tărâm fără hotar
unde lumina-i degerată.
Căci moartea nu-i punctul final
de viaţa-i cu folos trăită,
smulgând o clipă cât vecia
din fericirea irosită.
Iar fericirea dar s-o faci
celor ce sunt şi vor mai fi –
dovadă vie că-i bogat
doar cel ce ştie-a dărui.
Interpelare
Doamne,
de la aleşi am învăţat
cum poţi primi răspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept că ele nu ajută
o viaţă-atâta de coruptă
încât apare ca sucită,
dar orişicât avem dovada
că plugul şi-a pornit lucrarea
în minţi, deprinderi şi-obiceiuri,
să are democratic ţara
cu zelul din agricultură,
unde ţăranii reciclaţi
muncesc cu spor la-nfulecat
de când au document la mână
că sunt şomeri calificaţi.
*
Te-ntreb atunci ceresc Părinte,
cum l-ai făcut pe om de-i şui
şi unde este mintea lui
când rosturile şi le uită
împins de forţa egoismului?
C-o mână doar ai dăruit,
altfel cum naiba se explică
că omul pare-un zăpăcit:
ba şoricel flămând de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunză smulsă de păcate
din pomul vieţii fără moarte,
ce de furtuni e-nvârtejită
şi-apoi în tină azvârlită…
Crăiasa zăpezilor
Mai alb ca neaua şi lumina
e al crăiesei trup divin,
înveşmântat în văluri dalbe
şi-n toate aducând a crin.
Miros de crini ea răspândeşte
la fiecare gest regal –
zeiţă e, dar şi femeie
cu părul lung şi-obrazul pal.
Stă singură-n al ei palat
durat din gheaţă şi din nea
şi un suspin i se strecoară
din pieptul palpitând abea…
De gheaţă fu până mai ieri,
când la hotarul dinspre sud
văzu sărind din floare-n floare
zeul Amor gingaş şi nud.
De-atunci îl vede şi-l tot vede
cum tumbe face-n văi şi lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca şi pân-atunci.
Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeaţă şi căldură,
de dragoste mistuitoare
cu-aromă dulce de-aventură,
încât scârbită ea se simte
de tron şi-a sa împărăţie;
ar vrea ca totu-n schimb să dea
numai iubita lui să fie.
Dar cum să schimbi ce ţi-i sortit
de Cel ce-n mâna Lui închide
destine şi atâtea morţi
ba exemplare, ba mai hâde?!
De-aceea stă îndurerată
gândindu-se că nemurirea
o fi ea bună-n linii mari,
dar are şi o parte rea:
Când nemuriţii nu au voie
să facă ce fac muritorii,
e semn că-n veşnicii e-o hibă
cu piesa şi cu toţi actorii!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.