Chipul bătrânei părea a fi liniştit şi somnul ei nu avea nici un semn de agitaţie adusă de vreun vis. Ochii ei se presimţeau prin pielea subţire a pleoapelor coborâte şi nu se mişcau de loc, ca un semn că bătrâna nu visa. Stătea culcată pe partea dreaptă şi cu mâna dreaptă sub tâmplă. Părul ei era cenuşiu şi strâns la ceafă, dar câteva şuviţe se aşezaseră pe perna albă ca şi cum ar fi scăpat din strânsoarea agrafelor. Avea cealaltă mână lăsată în lungul trupului şi fata nu putea spune dacă mama ei dormea sau se dusese deja de pe lumea asta. Nici măcar nu părea să respire şi atunci fata avu o strângere de inimă, dar apoi, privind cu atenţia deja încordată, văzu cum vinişoara aceea albăstrui deschis de pe tâmplă se zbătea uşor sub piele, o piele care părea aproape transparentă, subţire şi netedă, iar fata se gândi că mama ei ar fi putut foarte bine să aibă sânge albastru, de regină sau de alt neam ales, dar ştia sigur că sângele care circula prin arterele bătrânei era roşu aşa cum numai sângele poate fi.
Privi mâna care se odihnea pe şold şi parcă o vedea pentru prima oară, nu-şi mai aminti cu care din cele două mâini o pălmuise mama cândva, de foarte mult timp, acum simţea doar căldura aceea de atunci pe obrazul ei cel stâng şi se mira cum de nu uitase nici acum. Era copil atunci, singur copil al mamei şi al tatălui ei, nu ştia cum este să te doară şi acum înţelese că palma aceea primită atunci fusese doar prima ei durere. Fusese prima ei mare frică, pentru că atunci tatăl căzuse de pe scara pe care de obicei o urca în felul lui liniştit şi calm, dar se speriase foarte tare când trupul tatălui se afla la picioarele ei cu o expresie îngrozitoare pe chip, cu dinţii şi ochii strânşi şi gemând adânc, cu un glas care ei i se păruse atunci a fi neomenesc, asta o făcuse să ţipe aşa ca şi cum ar fi vrut să alunge toate astea undeva, departe, dar chiar atunci se ivise şi mama şi palma ei, probabil cea stângă, o şocase atât de tare încât se oprise brusc, cu ochii închişi şi cu vuietul acela cumplit în cap.
I se părea ciudat că trupul mamei nu se schimbase prea mult acum şi se gândi că unii bătrâni rămân la un nivel de îmbătrânire când nu mai poţi şti dacă au şaptezeci sau nouăzeci şi cinci de ani, parcă s-ar opri deodată din îmbătrânirea aceea vizibilă de la începutul vârstei a treia, că parcă s-ar fi împăcat cu aşteptarea trecerii, a subţierii definitive, poate şi cerinţele trupului scad cu abandonarea mişcării, cine ştie, poate că aşa trebuie să fie, voi afla…
Nu-şi mai văzuse mama de trei ani, iar ultima dată se certaseră aşa cum se certau ele două de obicei, cu regretele gata pregătite la vedere şi acuzând mereu că fiecăreia îi va părea rău după aceea. Aşa şi era. De fapt nu se certau, voiau să aibă fiecare din ele dreptate, atâta tot, şi era între ele parcă o regulă nescrisă, copiii trebuie să dea mereu dreptate părinţilor care le ştiu pe toate. Şi totuşi câte mii de lucruri noi şi cu nimic mai puţin reale aflase ea de la alţii, atunci când plecase din locul acela numit casă, de acasă fără a se simţi acasă…
Aflase cu adevărat ceea ce era viaţa şi dragostea atunci când Paul o luase de soţie şi o dusese de acolo, aflase durerea de a-l pierde apoi, aşa cum îşi pierduse tatăl, dar nu cu un infarct urcând pe o scară, ci în plină înflorire a vieţii lui. Un accident stupid, de maşină foarte mare care face praf o maşină foarte mică, apoi ambulanţa, spitalul, sala de operaţii, doctorii, asistentele, agitaţia aceea nepământeană pentru că de pe pământ urma să plece un suflet, acela numit Paul aici, spaima aceea paralizantă şi acelaşi vuiet în tâmple şi coborât pe tot corpul ei, avea doar treizeci şi patru de ani, un accident stupid, da, banal, aşa cum se produc cu miile pe autostrăzi, şi ea îşi aminti acum şi sângele de pe cămaşa şi pantalonii lui, aşa cum mai devreme se gândise la sângele mamei. Era un roşu perfect, aşa ar fi spus Paul, el doar era pictorul, nu ? Dar durea, desigur… Şi acum, aşezată alături de patul mamei ei, îi trecu prin cap cum se poate ca mama ei să pară aşa de calmă, senină şi împăcată, cum nu putea simţi ce însemnau picioarele frânte ale lui Paul, ceafa lui ruptă şi cum nu se va mai putea plimba cu el la braţ prin grădina lor cu plopi mari şi blânzi, cum nu…
Aflase multe în aceşti trei ani.
Ochii mamei se mişcau încet pe sub pleoapele ei subţiri, Maria îşi spuse că a început să viseze, că se va trezi probabil şi că vor trebui să-şi vorbească, era mai bine să nu-i vadă lacrimile şi machiajul scurs pe obraji, se duse spre oglindă, se privi şi ochii pe care îi văzu acolo erau ciudaţi şi deschişi parcă spre chipul lui Paul şi acela al mamei ei, aşa cum era ea când era copil. Mama se farda mult şi purta nişte corsete îngrozitor de strânse pe trup, ca să aibă o talie „de viespe”, cum cereau jurnalele de modă ale vremii aceleia. Figura ei de atunci, aceea pe care o vedea atât de clar acum în această oglindă, nu semăna aproape de loc cu chipul bătrânei de pe pat, iar ea întoarse capul şi văzu cum mâna pe care bătrîna o ţinuse sub cap se alăturase celeilalte, aşa, cu palmele lipite şi parcă rugându-se.
Se şterse cu un şervet pe faţă şi îşi recăpătă astfel privirile.
Moartea tatălui se confunda în mintea ei de copil cu tăcerea. Era plecat tata acolo, undeva unde îl durea foarte tare şi fetiţa ar fi vrut să-i aline durerea, asta făcea ea tăcând, mama era bineînţeles foarte supărată pentru că nu putea pricepe şi ar fi dorit să fie ascultată orbeşte, fata nu prea înţelegea de ce mama devenise deodată rea, ba chiar se simţi o povară, o grijă, nu mai erau aşa mulţi bani, nu mai era aşa linişte şi mama mergea cu ea pe stradă fuga-fuga, să ajungă cât mai repede, să nu vadă lumea cum ea, văduvă tânără, are o fetiţă de şase ani. Nu era mama ei acea femeie fardată şi cu talia strânsă neomeneşte în corsete ucigătoare.
Uneori i se părea ei că nu tatăl o părăsise, ci mama.
Şcoala, copiii, ceilalţi copii, anii… Femeia aceea se farda din ce în ce mai mult, iar apoi, când au venit pentru ea anii marilor transformări, domnişoara cea slabă de alături îi deveni cu adevărat un duşman, nu se putea să întoarcă după ea capul pe stradă bărbaţii, ci după cea tânără. Desigur, Maria nu se supăra, nu se putea supăra, nu avea voie, nici nu şi-ar fi dorit să întoarcă bărbaţii capul după ea, deşi acest lucru se întâmpla şi chiar o tulbura. Maria avea lumea ei de gânduri şi nu se mai ocupa pe atunci cu alinarea durerilor tatălui plecat de mult, dar începuse să facă muzică la liceu, apoi absolvi şi se gândi să se facă profesoară, mama ei se scandaliză de-a binelea, nu, ea trebuia să se mărite, repede şi cu un tip cât mai bogat, abia apoi mama se va putea gândi şi ea „să-şi refacă viaţa ei aşa de distrusă”…
Paul îi apăruse ca o adevărată corabie de salvare din naufragiul ei şi nu simţise niciodată mai multă dragoste ca atunci, pentru el, omul cel liber, bun şi blând în faţa căruia nici măcar mama nu se mai putea plânge de toate, asta nu pentru că n-ar fi putut, ci pentru că Paul înţelegea tot şi avea darul de a vorbi în aşa fel încât prindea atenţia celor din jur într-un fel magic şi aceia tăceau. Era pictor.
Iar pentru Maria el fusese acela pentru care viaţa se renăştea mereu şi pentru care ea începuse cu adevărat să cânte, deşi până atunci doar tăcuse.
„Vino”. Era scrisoarea pe care o primise şi în afară de acest cuvânt mai conţinea o adresă din partea spitalului unde mama era internată şi pe care o mână, probabil de doctor, adăugase cu un scris mărunt câte ceva despre starea mamei, analize şi termeni medicali pe care ea nu-i putea înţelege. Trecuseră trei ani de la accidentul acela final al lui Paul.
În grădina aceea cu plopi plantaţi anapoda, sau poate aşezaţi aşa cu o ştiinţă deosebită de grădinile perfecte, în grădina aceea mare şi împăcată se împăcase şi Maria cu ea însăşi. Atunci când, pozându-i lui Paul pentru portretele lui, se simţi deodată cuprinsă de o spaimă cumplită, organică, fără motiv clar, iar el văzu şi se înspăimântă şi el, o cuprinse în braţele lui subţiri şi se lăsă şi el în şuvoiul de lacrimi a căror cauză o cunoşteau bine amândoi.
Mai târziu, Paul îl invită la ei pe profesorul lui de pictură din universitate, un bătrân simpatic şi fumând pipă, cu ochii vii şi pătrunzători, acel om îi fusese profesor lui Paul de la început, acum se retrăsese la pensie, dar spunea că pricepuse de ce el nu va putea picta niciodată asemenea lui Paul, pentru că nu avea sufletul în culori, spunea el zâmbind, ăsta era un dar de mai sus şi el se simţea uneori învăţat de Paul, nu invers. Serile acelea de pe veranda casei lor, cu grădina cu plopi în faţă, aceea cu plopii aşezaţi anapoda sau după legi neştiute, serile acelea au avut darul de a vindeca toate durerile cele vechi ale Mariei, mai cu seamă când se făcea aproape întuneric şi când profesorul vorbea încet şi vorbele lui nu erau de loc tulburate de alcoolul pe care îl sorbea încet şi sigur, era whiskey din cel mai bun şi profesorul îi învăţa atunci, fără a părea că este conştient de asta, o ştiinţă aparte, spunea că nu este a lui, dar nu este decât un pic ascunsă de alţii, de ochii cei pătrunzători ai sufletului nimic nu este ascuns, doar că am uitat puţin să privim cu adevărat, spunea el şi Paul şi Maria ascultau vrăjiţi şi chiar se întrebau dacă profesorul acela nu era cu adevărat un alt fel de profesor, doar pentru ei doi. Spunea profesorul că Paul este binecuvântat de talent şi de aceea poate exprima ceea ce alţii nu pot decât să îşi tacă, din ignoranţă sau din nepricepere, că oamenii au cu toţii puteri de neînchipuit în chiar ei înşişi, dar iarăşi au uitat puţin şi aducerea aminte va dura poate mii şi mii de ani. Mai spunea profesorul că prin oameni asemenea lui Paul, prin artă în general, ceilalţi află ceea ce sunt cu adevărat şi că nimic nu trece definitiv şi că starea aceea numită moarte este doar continua transformare, la nesfârşit. Paul produce resonantia, adică vibraţia cu răspuns în oameni, spunea el… Paul este cel care aş fi dorit să fiu eu, un însoţitor al celorlalţi pe drumul lor, dar de fapt el este cel trimis mie alături. Nu era nici măcar ameţit rostind aceste cuvinte, iar glasul lui era acela al unui şaman uitat redescoperindu-se pe el în timp ce sorbea din paharul lui inimitabil.
Ascultându-l pe profesor, Maria înţelegea acum, în felul ei de femeie, ce este cu adevărat dragostea, iar Paul era fericit şi profesorul le zâmbea complice sorbind din paharul acela care nu-l putea niciodată îmbăta.
Pe obrazul stâng al Mariei Paul pictă odată poate din greşeală urma palidă a patru degete, iar Maria simţi atunci că palma acelei femei nu o va mai durea niciodată.
Asistenta intră aproape fără zgomot, îmbrăcată complet în alb, se apropie de pat şi apucă mâna bătrânei pentru a-i lua pulsul, cu ochii pe ceasul de la cealaltă mână. Aşteptă minutul necesar, apoi aşeză încet palma bătrânei la loc peste cealaltă, rugăciunea părea că nu se sfârşise, ci doar se întrerupsese un minut, se uită la Maria clătinând încet din cap şi ieşi la fel cum intrase, fără nici cel mai mic zgomot.
Maria ştia că mama ei se va trezi. Se întreba acum în ce fel se ruga mama acelui Dumnezeu care o făcuse să se fardeze şi să poarte corsete aşa de strânse. Nu ar fi dorit să vorbească de loc, ci ar fi vrut doar să-i scrie o scrisoare cu două cuvinte.
– Am venit.
Adevăratul rol al profesorului în viaţa Mariei a început abia după accidentul lui Paul, atunci când lumea se prăbuşise în neant, în gol, în vid, dar acestor cuvinte profesorul nu le dădea nici o importanţă, nu existau pentru el pur şi simplu, iar siguranţa lui o făcea pe Maria să simtă o ciudă teribilă că nu este înţeleasă de nimeni, dar tocmai ciuda asta era doctoria de vindecare pe care profesorul i-o rostea, mai ales când îşi sorbea paharul lui obişnuit şi singurele modificări ale stării lui se făceau simţite prin modificarea vocii lui, care devenea mai lină şi mai şoptită, în aşa fel în cât Maria se simţea captivată şi nu mai putea gândi aşa ca de obicei. Se simţea ca sub vraja unui descântec.
După câteva luni începu să predea la liceu ore de muzică la clasa de vioară. Simţea că nu mai poate cânta cu vocea ei de acum, că avea nevoie de alt fel de voce. Viaţa ei urma un curs pe care îl simţea încă incomplet, ar mai fi avut parcă nevoie de ceva. Ceva lipsea.
Bătrâna deschise ochii şi fata se întrebă deodată când au devenit acei ochi aşa de asemănători cu ai profesorului ei drag, dar mâna bătrânei, cu pielea aceea netedă ca un pergament având pe el harta ciudată a unor cursuri de apă albăstrie, se aşeză peste mâinile Mariei şi-i întrerupse gândul.
– Ce bine că ai venit, rosti mama, ştii, am visat cum era atunci când erai domnişoară şi îmi era aşa de drag să simt cum ochii bărbaţilor se întorceau după tine, Maria, cum te făceau aşa de frumoasă rochiile colorate viu, sigur că ele l-au adus la tine pe Paul, nu-i aşa ? …
Vocea bătrânei avea puţin suflu şi purta în ea o iertare care parcă lipsise. Inima Mariei bătea foarte tare, trebui să respire adânc. În camera aceea de spital i se părea că nu sunt doar ele două şi deşi era aşa, acolo erau şi Paul, şi profesorul, şi tatăl, veniseră prin oglinda aceea cu puteri magice în care se privise şi ea mai devreme cu ochii mânjiţi de fard, după lacrimi. Asta era sigur.
– Ai venit, rosti mama.
Poştaşule, veniseşi să iei o scrisoare de dragoste care nu a mai fost scrisă, dar care a ajuns totuşi acolo unde era destinată a ajunge. Mergi cu geanta ta mai departe, e mai uşoară un pic acum, dar mai bine ştii ceva ? Ia-ţi liber pentru astăzi şi bucură-te de lumina Soarelui şi de frunzele galbene ale plopilor din grădina asta tomnatică şi frumoasă, unde chiar dacă plopii par a fi plantaţi anapoda, au totuşi o lege numai a lor.
Bucură-te că fără a fi scrisă scrisoarea de dragoste totuşi există.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.