„Un neam trece, altul vine, dar Pământul rămâne totdeauna.” (Ecclesiastul, cap. 1, par. 4)
„Un neam trece, altul vine, dar Pământul rămâne totdeauna.”
(Ecclesiastul, cap. 1, par. 4)
Trupul fără viaţă al Laetitiei Casta este găsit într-un sac de plastic albastru. Culoarea ochilor ei care lipsesc.
Poliţiştii intră în scenă, pentru că au voie.
Şi cum ea, venită să asiste la prezentarea de modă dacă nu mondială măcar internaţională, acum zace ţeapănă şi fără posibilităţi motrice decât după depăşirea rigor mortis…
Poliţiştii intră în vorbă, pentru că au voci şi lexic.
– Măcar a apucat să o vadă!
– La ce bun? A pierdut memoria vizuală.
După decesul prezentării de modă la capătul căreia a găsit eternitatea viaţa colegei de nuri, Paris Hilton pătrunde unde se simte ca acasă.
În camera Hotelului Hilton, singură în cele optsprezece secunde dinainte de a-şi găsi un nou călăreţ, a fost crucificată de moarte cu o cruce beată, cu laturile paralele, nu perpendiculare.
Poliţia se pune în alertă, semn de respect pentru momentele când antebraţe băteau recorduri de input şi uneori output.
Poliţia se divide, ca gâtul domnişoarei cu nume romantic.
– S-a dus la Hilton ca să nu plătească?
– Gâtul îi e tăiat!
– Gâtul lipseşte. Şi mai şi!
– Poate l-a tăiat cu două săbii ninja.
– Gâtul a plecat şi, din câte ştiu, nu are picioare. Te-ai prins?
Fotomodelele şi restul vedetelor care au colcăit la eveniment părăsesc oraşul după ce află de moartea acestei noi persoane celebre – prin nume – şi reci.
Breaking News: Kim Kardashian a murit in Virgin River!!!
Beculeţe roşii, beculeţe roşii, beculeţe…
O găseşte un fan pe care moartea ei îl aduce în stare de şoc, fiindcă nu se aştepta să o găsească niciunde (astfel). Astfel, astfel trece în plan secund.
Fanul o scalpează, preţuind acest trofeu şi pentru utilitate: graţie părului – care a rămas agăţat în tufe – a avut ocazia să o atingă. În sensul că a încercat manevra Heimlich, ca să ascundă sexul şi mai ales sexul cu o moartă.
Probabil pentru că există tentaţia greţoasă de a ascunde scârboşenia acestei lumi.
Fanul o transportă la poliţişti.
– Vreţi părul înapoi sau pot să-l păstrez?
– Păstrează restul!
– Restul a ce?
– Restul vieţii tale.
Angelina Jolie, de parcă ar fi copia îngustă a Laetitiei Casta, trăieşte în ghenă primele clipe de după ultimele clipe. Nu poate pleca de acolo pentru că este moartă şi pentru că îi lipsesc picioarele.
Cerşetorul o duce la secţia de poliţie, cu obrazul umbrit de negura certitudinii că nu poate ajunge între picioarele ei. Reprezentantul secţiei glăsuieşte irelevant.
– Ai adus-o aşa?
– Da, ce mai contează, nu se vede cât de murdar sunt?
– Este ceva dubios cu funia de spânzurătoare la gât. Tu i-ai pus-o?
– Nu. Căutam mâncare prin gunoi. Mi s-a întors stomacul pe dos şi aş bea ceva.
– Cred că avem de a face cu o crimă.
– Crimă-necrimă, esenţialul este că a murit.
Liv Tyler şade vrând-nevrând tranşată în laboratorul criminalistic, via geamantan. Îi lipsesc buzele, în legătură cu care oamenii legii comentează.
– Cu care a spus de atâtea ori „te iubesc”.
– Cu care a făcut de atâtea ori dragoste.
– De unde ştii?
– Am fost iubitul ei secret.
– De ce te ţinea secret?
– Nu ştiu, dar nu mă interesează. Că mă ţinea secret înseamnă că ori mă preţuia, ori îi era ruşine cu mine. Nu îi eram indiferent. Indiferent am fost majorităţii femeilor la care am tânjit. Liv a fost specială, pe cuvânt! Nu-mi vine să cred că s-a dus.
Alessia Marcuzzi se află la doar două etaje deasupra mulţimii de gură-cască. Suspendată, aplecată pe geam, cu abdomenul lipsă. Pare harakiri, lucru ce iscă mormane de comunicare, majoritatea şuşoteli.
– Abdomenul lipseşte. Cum e posibil?
– Nu ştiu.
– Să fi căzut în stradă şi să fi dispărut de acolo?
– Pare crimă.
– Te contrazic. Par crime în serie?
– Ce înseamnă înserie?
– În serie.
– Nu-s lămurit.
– Nici nu este necesar. Sau util.
– Cine să-l fi luat din stradă?
– Câinii?
– Măcelarii?
– Canibalii?
– Un om cu suflet?
– Abdomenul era lucrat? L-a văzut cineva?
– Un colecţionar?
Denise Richards dispare.
Dispariţia sa apare la televizor ca sumă a apariţiilor din trecut. Ochii privesc inutil şi lăcrimează util pentru a domoli tristeţi care cu adevărat îi apasă.
Şi este găsităăăăăăăă!
Pardon, fără bucurie, căci lipsesc fesele şi partea din faţă, conţinând pelvisul. Publicul s-a săturat de drame. Prefera să rămână dispărută ca să nu dispară speranţa de a o revedea vie.
Ceva de genul „Elvis trăieşte?”.
Poliţiştii presupun.
– Au ucis-o animalele?
– De ce?
– Au lăsat ce a prisosit.
– Omul ar fi luat tot?
– Ca să arunce în congelatoare?
– Cine să mănânce curul Denisei? Cine să-l MĂNÂNCE?
– Poate nu l-a mâncat.
– Crezi că… ?
– Dacă ai fi undeva unde nu ai acces la hrană normală, ai face sex cu Denise şi apoi te-ai sinucide sau i-ai folosi caloriile şi apoi ai aştepta să mori de foame?
Zoe Saldana este dată dispărută. Nimic nu se întâmplă. Lumea revede filmul „Avatar” care are din nou încasări colosale. Lumea îşi aminteşte de Michael Jackson.
Zoe Saldana a murit? Au răpit-o rasiştii? Când va apărea cadavrul? Cadavrul nu apare.
Cadavrul există?
Al Bano şi Romina Power îşi revăd drama. Cu aceiaşi ochi.
„Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”
(Ecclesiastul, cap. 1, par. 9)
Gruparea teroristă ETA revendică uciderea Denisei Richards.
Este greu de luptat cu ceva ce nu are chip, ci chipuri, balaur-cu-şapte-capete. Ziarele scot flăcări pe nări sub pseudonime, ca să nu supere nevăzutul în altă formă decât incognito. Iată că este importantă şi forma!
Mapamondul reacţionează cu spaimă şi scârbă. Adică aşteaptă moartea-crimă asupra următoarei femei. Lucru care nu se întâmplă – dar se întâmplă, pe lângă lipsa ştirilor despre Zoe Saldana, altele.
Omul intrat în Guiness Book pentru unghiile cu cea mai mare lungime din lume le asigură pe o sumă colosală după majoritatea părerilor, insuficientă după singura părere care contează.
Femeia cu cei mai mari sâni din lume îi asigură, căci poate criminalul devine dezaxat. La fel, femeia cu cei mai mici sâni din lume, care îi este soră. Totodată, femeia cu cei mai mici sâni din lume cere părinţilor o parte mai mare din moştenire, care să compenseze moral partea mai mică a moştenirii genetice.
O bolnavă de cancer, caz celebru, face pe loc şi pe sumă modică o asigurare de viaţă, orgoliul nepermiţându-i să rişte ca îndelungata suferinţă suportată prin voinţa proprie să fie curmată prin voinţa altcuiva.
Oare asasinul are măsura valorii vieţii?
Asasinul iubeşte propria viaţă? Asasinul poate să se transforme în victimă aleatorie a sinelui?
Casele de pariuri au ca miză favorită subiectul: care vedetă va muri următoarea? Zoe Saldana are cea mai redusă cotă.
Banalii se bucură în sfârşit că nu ies prin nimic în evidenţă. Au atins scopul fără să şi-l propună. A rămâne aici. A gusta viaţa. Se vor gândi cu bucurie încă de la prima gură de suc, nu de la a treia ca până acum.
Danny de Vito face operaţie estetică. Ia în calcul că nu are timp de implant, aşadar lipeşte o perucă încât doar un urs grizzly ar putea-o smulge. Se va ţine departe de asemenea exemplare.
Se deschide hotline pentru celebrităţi. Spre sfârşitul convorbirii, o celebritate spune că vrea să rămână anonimă.
– Nu este contradicţie în termeni, doamna mea?
– De la câte albume vândute sunt celebră?
– Nu se ştie cu precizie.
– Este posibilă situaţia ca doar două-trei persoane să cumpere în întregime tirajul?
– Tot ce se poate. Nu ştiu.
– Auzi, prietena mea întreabă de la câte oscaruri este celebră.
– N-am idee.
– Şi dacă nu le poate schimba pe palmieri de aur.
– Nu…
– La ce te-au mai pus la hotline, dacă nu ştii nimic?!
Şi închide. Omul din hotline adoarme la loc, în timp ce ea se interesează în continuare, poate-poate dă de competenţă.
– Dragă, de câte persoane trebuie să fiu cunoscută pentru a mă numi celebră? Aşa, zi-mi măcar un minim! Ah, credeam că prietenii sunt buni la ceva! Mda, atunci uite alta: criminalul mă cunoaşte?
Colţurile lumii elipsoidale ţiuiesc ecoul-refren.
– Am jucat în atâtea filme şi am făcut atâţia oameni să-şi plângă emoţiile. Nu este drept să îi dezamăgesc murind de mâna unui seamăn.
– Mai am un Grammy şi bat recordul mondial.
– Am scris cinci kilometri pătraţi. Este vremea să mă apuc de testament? Nu era mai bine să fi devenit fotomodel mediocru?
– Mi s-a dus un fir. Să fie un semn de Sus?
– Criminalul mă cunoaşte?
– Mă cunoaşte criminalul?
– … mă cunoaşte?
– … mă … ?
– Munca mea, cariera mea, ţelul meu, zâmbetul meu…
– Criminalul mă cunoaşte?
„Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără niciun folos sub soare.”
(Ecclesiastul, cap. 2, par. 11)
24.05.2011, Johannesburg, Africa de Sud
Se cazează la Hethersett Guest House, priveşte stelele şi încearcă să simtă viaţa. Pentru asta îşi acordă o zi şi o noapte. Dacă nu va reuşi…
25.05.2011, sediul Poliţiei din Johannesburg
Uşa se crapă, lăsând mai mult loc vocii pe covorul roşu-sângeriu.
– Am vrut să o ucid şi pe Miley Cyrus. Nu mai este decât superficială. S-a stricat. Când juca în Hannah Montana era ingenuă. Ingenuitatea nu este la îndemâna oricui. Vulgaritatea da. Însă cine sunt eu, să judec?
Vocea se intensifică.
– „Cred că aş putea fi enervat de-a binelea pentru ce mi s-a întâmplat, dar este greu să rămân furios când este atâta frumuseţe în lume.
Din vreme în vreme, mă simt privind-o pe toată deodată şi este prea mult, inima se umple ca un balon pe cale să explodeze…
… şi pe urmă îmi amintesc să mă relaxez, să nu mă mai agăţ de ea… şi curge prin mine ca ploaia… şi nu pot simţi nimic în afară de recunoştinţă pentru fiecare moment al vieţişoarei mele stupide.
Nu ai idee despre ce vorbesc, sunt convins, dar nu te teme!
Într-o zi, vei avea.”
American Beauty.
Mi-a fost greu să mă decid în care parte a lumii să mă predau, pentru că peste tot… este la fel.
Vocea aruncă un pas înăuntru, imaginându-şi cum poliţiştii se uită la un lucru aşa puţin important cum este pantoful său.
– Dacă nu erau celebre, nu le-aş fi cunoscut. Este greu, sunt prea multe. Celebritatea… Pe o parte, se poate spune că le-a fost fatală. Pe altă parte, le-a făcut frumuseţile cunoscute. Un cântec de vioară prestat de un artist surd în singurătate nu bucură pe nimeni, deşi sunetul există. Iată raportul dintre bine şi rău în această minunat de grotescă lume!
Simplist spus… da, le-am ucis.
Vocea mai aruncă un vârf de pantof în cameră, bătând în podea ca pentru a trezi.
– Iau în calcul şi varianta să nu mă credeţi. Să vă rezum povestea, ca să nu plictisesc! Eu sunt fanul ce a păstrat părul lui Kim Kardashian. Totodată şi cerşetorul care a predat-o pe Angelina poliţiei. Bănuiesc că citiţi presa. Bănuiesc că presa scrie picanterii.
Am stat în mulţimea de gură-cască sub Alessia Marcuzzi. Îmi era milă de ea… şi de ce inepţii scoteau oamenii… şi de faptul că într-un fel trişam. Stăteam printre ei şi mă amestecam cu reacţiile lor, deşi eram… special. Eram criminalul. De altfel, doar eu ştiu unde este abdomenul Alessiei. Să continui?
Cert este că am continuat.
„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.”
(Ecclesiastul, cap. 3, par. 1)
– Încrederea sau neîncrederea voastră nu schimbă faptele. Sunt criminal în serie, parcă aşa se zice, nu? Dar voi, toţi deştepţii ăştia de pretutindeni, sunteţi ca bucăţile din care am asamblat cadavrul. Adică! Separaţi, prea departe unul de altul, prea morţi.
Mass-media este cusătura dintre bucăţi: au murit aia şi aia şi aia, da, trebuie să fie un ucigaş în serie. Din fiecare lipseşte câte ceva. Un bărbat obsedat, căci a ucis doar femei. De parcă nu există lesbiene! De parcă nu există inducere în eroare!
Totuşi, nu a fost cazul de data asta.
Dacă nu era mass-media, habar nu aveaţi de existenţa mea. Mass-media v-a sugerat-o.
Am căutat perfecţiunea şi nu am găsit-o.
A trebuit să culeg frumuseţea din mai multe părţi, să o asamblez. Cum ar veni: să salvez ce mai puteam salva.
Nu aveţi idee despre ce vorbesc, observ. Aveţi răbdare!
„Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.”
(Ecclesiastul, cap. 3, par. 10)
Vocea se aşază, împingând picioarele în camera intitulată birou.
– Am avut un frate geamăn. Părinţii făceau tot posibilul să ne trateze la fel, ca să nu existe diferenţe, de parcă omul ar putea construi două evenimente identice.
Cred că au fost mai preocupaţi de asta decât să ne iubească.
Ne îmbrăcau la fel.
Mă enerva, simţeam că pierd personalitatea. Nimeni nu are nevoie de oglinda lui.
Ca să subliniez o minimă diferenţă, am început să port hainele pe dos.
Mă răsfăţau. Am avut o copilărie de huzur. Dacă doream să împerechez un struţ cu o cămilă şi să iasă pui de ghepard, păi s-ar fi pus în cap să iasă ghepard.
Am încercat să nu doresc inutilul.
Copilărie de huzur… care astăzi nu mai înseamnă nimic, poate pentru că am uitat copilul în copilărie. Sau poate că viaţa mea ca sumă a sufocărilor a început în acea zi când…
Vocea izbeşte uşa, curentul o împinge înapoi. Efect zero.
– A fost un dialog parţial banal până mi-au spus pe ton blând şi pretins romantic că ucizi ce iubeşti. Au avut grijă de mine, dar auzind aceasta m-am speriat. Ucizi ca să păstrezi sau păstrând ucizi. Cum să nu păstrezi ce iubeşti? – m-am întrebat zilnic.
„Cine ştie dacă duhul omului se urcă în Sus şi duhul dobitocului se coboară în jos, către Pământ?”
(Ecclesiastul, cap. 3, par. 21)
Vocea mişcă tălpile mimând poate ritmul timpului.
– Am pornit după iubire şi nu am ştiut de unde să încep.
Am căutat-o la femei. Nu a fost niciun final în această căutare, dar nu am avut puterea să o consider inutilă.
Doream copii cărora să nu le spun că ucizi ce iubeşti.
Apoi un prieten m-a informat că trebuie să iau din fiecare om ce e mai bun. M-a speriat gândul că perfecţiunea este risipită, dată câte puţin fiecăruia.
M-a speriat că nu am să o găsesc laolaltă.
M-a speriat că niciodată.
Poate că în subconştient s-a cuibărit abandonul când am înţeles perfecţiunea ca etalon eminamente obiectiv, nu subiectiv.
Perfecţiunea omenească.
„Mai degrabă să auzi certarea unui înţelept, decât să asculţi cântecul celor nebuni.”
(Ecclesiastul, cap. 7, par. 5)
Vocea arată chipul fără expresie, cu lipsa expresiei ce exprimă.
– M-am străduit să nu abandonez idealul. Nu ştiu dacă se poate spune că am muncit pentru asta, dar categoric am obosit pentru asta.
Când vă plictisiţi, putem merge la hotel să vă arăt opera mulată pe Zoe Saldana. Opera ce şi-a devorat creatorul, exact ca în cazul lumii.
Vocea conduce poliţiştii spre cutia frigorifică în care nu este numai frig, fapt ce le cauzează starea de vomă exteriorizată.
– Aşa arată a lua din fiecare om ce este mai bun.
Cum să găsesc fericirea într-o corcitură? Asta am obţinut. Aşteptam altceva.
„Căci nu este om drept pe Pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască.”
(Ecclesiastul, cap. 7, par. 20)
Vocea pare beată.
– Catifea? Sau aţi spus cafea? Aaaaa, cafeniu! Trupul Zoei Saldana este cafeniu, iar adăugirile albe. Da, profund!
Dacă nu ar fi fost celebre, nu aş fi ştiut de existenţele lor banale. Ce este mai demn de compătimit decât existenţa banală? Nu, nu am făcut crimele ca să devin celebru. Le-am făcut din greşeală. Da, îmi imaginam că voi plăti.
Vocea pare a-şi identifica identitatea.
– Unde mă trimiţi? La închisoare? La ospiciu?
Asta te face să fii mai puţin nefericit? Te face să dormi liniştit? Să iubeşti? Te face să priveşti în interiorul tău? Să-ţi vezi greşelile?
Să nu te mai temi pentru viaţa nevestei sau a fiicei?
Îmi iei libertatea? Aşa ţi se pare: că-mi iei libertatea? Libertatea mea încetează unde începe a celuilalt? Categoric aveau libertatea de a-şi păstra carierele, vieţile, ochii, sânii… Lumea întreagă este închisoarea mea. Ce facem? Mă trimiţi într-o închisoare din închisoare? Ne jucăm de-a păpuşile matrioska?
Poate nu ai citit „Viaţa este în altă parte”. Atunci de ce mai sunt printre voi? De ce nu-mi trag un glonte în cap? De ce nu găsesc altă parte? O voi face, din cauza ta. Hahaha, mint, te-am păcălit! Nu ai merita satisfacţia şi ar fi inutil.
Mă pedepseşti pentru că am încercat să mă bucur de singurul lucru pe care îl admir în interiorul mizeriei ăsteia: frumuseţea. Sunt nebun pentru că o caut în mod diferit de cum o cauţi?
ETA a revendicat crima asupra Denisei Richards? ETA s-a demodat şi hai să-ţi zic ceva: are nevoie de publicitate în cauza pentru care militează. Cum i-aş fi putut opri să o revendice? Mă crezi sau crezi ETA? Pe mine? Cel puţin sunt palpabil?
Dacă regret ceva din ce am făcut? Mai degrabă ceva neîntâmplat mă doare. Ce? Că nu sunt contemporan cu Marilyn Monroe. A fost perfectă. Impecabilă. Feminină. Vulnerabilă. Tot. Da, l-aş fi împuşcat pe Kennedy.
„Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare, căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.”
(Ecclesiastul, cap. 9, par. 9)
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.