Fragmente din volumul: “Vacanţe, vacante… Românie plai de dor” de Rodica Elena Lupu, editura Anamarol, Bucureşti 2004
Fragmente din volumul: “Vacanţe, vacante… Românie plai de dor” de Rodica Elena Lupu, editura Anamarol, Bucureşti 2004
Se apropie 15 ianuarie sa nu uitam poetul nepereche!
Te salut mică Romă…
Înainte de a continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.
Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.
Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.
Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul”, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „ iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.
Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn:„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/Din valul ce ne bântuie /Înalţă-ne, ne mântuie, /Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară,/Marie!”
Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţite cauza poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor şi modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou pentru orientare poeţilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.
Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei româneşti.
Anul 2000, nu numai pentru că s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci şi pentru că ne-am obişnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.
Aceşti psalmi ai românilor pe care îi găsim în poezia sa credincioasă şi chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume şi ei ne însoţesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viaţa în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este veşnic tânăr; deşi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă şi dătătoare de veşnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puţinele certitudini şi frumuseţi.
Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” Aşa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinţă care îl numeşte pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ…”şi nu ştiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această, „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi ştiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeţilor, poate şi a greşelilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în faţa Atoateştiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viaţă trebuie să treci şi prin mari cutremure sufleteşti. Fără aceste suferinţe, suntem inerţi, amorfi, nişte oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.
S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-şi pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinţii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis nişte raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristeţe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Aşa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului…din dragostea ei mare pentru Eminescu.
Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual şi local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naşte în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea naţiunii sale, naţiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeşte în jurul ei neamul omenesc.
Avem o ţară, o istorie deosebită, suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa! e sfântă. În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Iată de ce de fiecare dată când am plecat departe m-am întors aici unde m-am născut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă, cum bine spune şi vecinului meu Mircea Rusu, – spun vecinului meu, pentru că satele în care noi ne-am născut sunt despărţite doar de câţiva kilometri şi de Mureş – care este un interpret de seamă al cântecului nostru românesc ce-ţi merge la inimă ascultându-l.
Ore în şir pline de istorie şi de poezie şi nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care să vorbesc despre aceste plaiuri mioritice mănoase, acest templu sfânt, Munţii Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am văzut lumina zilei.
………………………………………
Visând la Luceafărul nemuritor…
Sunt o sufletistă, mi-au rămas în minte atâtea amintiri minunate. În mănăstirile pe care le-am văzut, când treceam pe sub portaluri, mă rugam să-mi dea bunul Dumnezeu încă multă sănătate ca să pot să aştern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în călătoriile mele m-a fermecat.
Meleagul Botoşanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri şi păduri, admirabil descrise în versurile poetului naţional Mihai Eminescu. De altminteri, în această zonă au mai văzut lumina zilei şi alte personalităţi de prim rang ale culturii româneşti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Ştefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipoteşti, unde s-a născut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sărbătoare. Grupuri de turişti şi localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curioşi să afle ce mai e nou prin capitală, bucuroşi că nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, născut la 15 ianuarie 1950. Colţ de legendă care a vegheat primii paşi în lume şi poate primele stihuri, ale băietului care colinda pădurile visând la Luceafărul nemuritor. Prin toate încăperile prin care am trecut ne-a însoţit poetul care ne privea din fotografiile aşezate alături de părinţi şi sora sa pe toţi pereţii. Camerele parcă ar fi locuite şi acum. Pe masă călimara aşteaptă ca Mihai să pună cerneală în ea şi să aprindă lampa de alături. Am scris un vers de-al poetului şi am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipoteşti, loc de simboluri în sfinţenia cuvântului.
În bisericuţa Ipoteştilor chipul lui Eminescu apare zugrăvit printre mucenicii cu aura cernită alături de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se află în faţa casei muzeu.
Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante şi sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelaşi timp şi un excelent, unic în felul său, admirator şi portretist al frumuseţii. Spicuind fragmente din poeziile sale, trăim senzaţia unei călătorii într-o lume în care frumuseţea capătă când contururi de vis, când de realitate, un tărâm în care limitele dintre real şi ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămâne pentru totdeauna unul din meşterii cuvântului poetic profund inspirat.
Ritmul obositor de lucru, condiţiile de trai precare, neaderenţa la moravurile sociale şi politice ale vremii, trăirile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al căror ecou străbate atât în versuri cât şi în „Geniu pustiu”, – nuvela romantică cu sensuri filozofice, dar şi cu implicaţii sociale – i-au afectat grav starea sănătăţii. La 15 iunie 1889, după o grea suferinţă, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.
Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…
………….
Sfântul ghiersului românesc…
Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi făcut, dacă ar fi existat film sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.
Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus şi nu e nici o greşală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”
Trec pe lângă plopii fără soţ ai marelui poet şi îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură – despre vocea lui Eminescu: „Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.
Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare şi recitându-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.
Şi apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.
În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.
S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…
Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire…”
Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără burtă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…
Din când în când se opreau în faţa unei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el de naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei…
Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în
Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la
Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârşire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane şi anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constituţionalul, din partea studenţilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 şi jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de faţă domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu şi o mulţime de ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronunţat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet şi ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un car funebru, simplu, aşa cum şi-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze şi florile lui de tei şi tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în mişcare luând drumul prin strada Colţei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunţă un discurs.”
Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îşi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.
„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise şi ea, şi acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut…” A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.
…………………………………………………
Doi buni prieteni…
Ascunsă printre cireşii în pârg şi teii în floare, într-o linişte tulburată doar de cântecul păsărelelor, Bojdeuca din Ţicăul Iaşului, neclintită de peste un veac şi jumătate, este, în continuare, purtătoare de preţioase amintiri peste timp. Alături de Bojdeuca ce dăinuie peste timp, se află un muzeu legat de memoria lui Ion Creangă. Acest muzeu este un dar pe care l-au făcut ieşenii memoriei lui Creangă şi oraşului, construit între anii 1984-1989. În această clădire, este sediul muzeului cu documente şi o bibliotecă inaugurată la 11 iunie 1989, putându-se astfel degaja de vechile vitrine, vechea expoziţie, acolo rămânând doar casa memorială, cu obiectele autentice. Acest fond documentar, s-a constituit încă din 1918, de când la 15 aprilie, Bojdeuca, primul muzeu memorial de literatură din România s-a inaugurat, marcând astfel începutul muzeografiei literare româneşti.
Dintre piesele mai importante ale acestui fond sunt câteva manuscrise purtând semnătura lui Creangă, fotografii cu Creangă şi cu fiul său şi cu alte rude, în original şi majoritatea primelor ediţii din manualele scriitorului. Se află aici toate manualele şcolare, care sunt foarte rare, fiind tipărite pe o hârtie de slabă calitate fapt pentru care, multe s-au deteriorat, precum şi o colecţie specială care cuprinde 40 de documente originale, scrise şi semnate de tatăl lui Mihai Eminescu.
Directorul „Bojdeucii”, pasionat cercetător al vieţii şi operei lui Ion Creangă, ne-a spus câteva cuvinte despre misterul morţii acestuia: „În ceea ce priveşte moartea lui Creangă sunt diverse opinii. Am încercat să le pun cap la cap în lucrarea mea de doctorat şi am ajuns la ideea că marele povestitor, în nefasta zi de 31 decembrie 1889 a avut într-adevăr o criză, în strada Goliei, cum se numea pe atunci. În colţul acestei străzi, Ion Creangă, într-un moment greu al vieţii sale, în anul 1872, la 35 de ani, când fusese înlăturat din slujba de preot şi din cea de învăţător, a închiriat un local şi a deschis un debit. Chiar aşa scria pe firmă: „Debitul de tutun Ion Creangă”, localul ce există şi astăzi. După ce Creangă a revenit în învăţământ în 1874, această activitate a lăsat-o în grija fratelui său Zahei. Există o variantă că Ion Creangă a intrat în debit, a avut o criză şi a căzut, certificatul de deces arătând că acolo s-a stins din viaţă în strada Goliei. Opinia mea şi a altor cercetători este că Ion Creangă nici n-ar fi putut să rămână acolo, pentru că era un loc public, un magazin. Al doilea element care a contat foarte mult, element de care istoricii şi cercetătorii nu mai ţin seama este că el nu avea o proprietate anume. Bojdeuca pe care el a cumpărat-o, plătind-o cu galbeni austrieci, şi puţinul pământ din jurul ei au devenit proprietatea Tincăi Vartic, el scriind actul de vânzare-cumpărare şi fiind de faţă. Documentul original, care se află la Arhivele Statului, arată acest lucru. El a trăit cu Tinca Vartec fără să fie căsătorit oficial. Din partea contemporanilor săi era o oarecare jenă, aproape pudibondism, fiindcă nu voiau să facă public faptul că Ion Creangă n-a murit la el acasă. Din această cauză s-a spus că a murit în strada Goliei. Dar mărturiile care sunt publicate în „Amintiri despre Creangă” duc la următoarea concluzie: acesta a ieşit în seara respectivă în oraş, era foarte abătut, a intrat în mai multe locuri din Iaşi, a cumpărat pentru trecerea în noul an un pachet mare de gogoşi cu dulceaţă, a poposit pentru scurtă vreme la Bolta Rece, s-a despărţit de cel care l-a însoţit în strada Sărăriei, luându-şi la revedere şi pe foarte curând.
Am stat de vorbă cu o bătrână acum 30 de ani, care avea vârsta de opt ani în decembrie 1889 şi care împreună cu alţi copii a venit să-l colinde pe Creangă. Cu adevărat, în clipele în care ei spuneau pluguşorul, uşa Bojdeucii a rămas încremenită. Această doamnă, fetiţă pe atunci, ne-a spus că Tinca Vartec a ieşit plângând şi le-a spus să se oprească din urat, că Ion Creangă a murit. De fapt, şi copiii au văzut prin perdea cum Tinca Vartic îl veghea, cu o lumânare aprinsă, pe Ion Creangă. Sigur că înnodând lucrurile, am putea spune şi că a avut o criză. Se poate accepta ideea că a avut o criză în debit, a fost adus aici, unde s-a întâmplat ceea ce a evocat moartea”. Aceste cuvinte ale directorului Bojdeucii, dezleagă puţin sau nu misterul morţii lui Creangă. Aşa poate fi, într-un fel sintetizată din cele două direcţii locul şi atmosfera, starea în care a murit Ion Creangă la 31 decembrie 1889, în acelaşi an cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle.
Tot mobilierul din muzeu este autentic. În permanenţă cei de la muzeu se îngrijesc de conservarea lui, în caz de deteriorare, este tratat, dar nu s-a adăugat nimic. Muzeul prezintă viaţa şi opera lui Ion Creangă. Astfel, în spaţiul de jos este prezentat drumul vieţii acestuia ca într-o expoziţie specifică muzeului literar, text, fotografie, schiţe şi cărţi originale care ilustrează secvenţial activitatea lui Creangă ca şcolar, preot, învăţător şi scriitor. O colecţie deosebit de valoroasă prezentă aici, este colecţia de „Convorbiri Literare”, cu autografele jurnaliştilor. Este expusă de asemenea o gramatică franţuzească de mare valoare, cu însemnări ale lui Creangă şi care poartă autograful său, cu traduceri făcute de el, de unde se poate deduce că învăţa singur limba franceză, aşa cum învăţase şi germana, greaca şi latina din seminar. Nu ştiu dacă tu cititorule ai ştiut că Ion Creangă a fost un fin bibliofil, în sensul că el şi-a constituit o colecţie proprie de cărţi, pe care a instituţionalizat-o, astfel că există aici autografe în care se spune „Această carte aparţine bibliotecii Ion Creangă”. Elev fiind el avea conştiinţa bibliofilului de rasă.
În scrisori, mai mult decât în documentele originale, în cataloage şi adrese sunt mărturii personale. Puse alături starea afectivă a celui care le scria, importanţa, apropierea sau depărtarea de personajului căruia îi erau adresate ca şi starea lui de moment lasă să apară elemente biografice importante, ceea ce ne ajută să-l cunoaştem şi mai bine pe Creangă. Printre cei cu care scriitorul purta corespondenţă, al cărui număr era foarte mare, se numără miniştrii Kogălniceanu şi Maiorescu. De exemplu, Tincăi Vartec îi scria de la Slănic Moldova şi după felul în care se adresează, ne demonstrează că respectându-i pe alţii, de fapt se respecta pe sine însuşi, era nobleţea sa. El se adresează „ Domniei Sale Domnişoara Tinca Vartec” pe o carte poştală pe care o vedeau atâţia, ştia că ea va rămâne, pentru că avea conştiinţa geniului. Spre deliciul cititorilor, vreau să vă fac cunoscută adresa Bojdeucii: „Strada Sărăriei devale, peste drum de Şcoala Evreiască, lângă Mustea Casapu, la Iaşi, foarte grabnic”. De aici pot fi văzute cel puţin două din calităţile lui Creangă : îi plăcea să glumească dar să fie şi foarte serios, deoarece scrisoarea o vedeau atâţia oameni. Lui Eminescu îi scria: „Bădie Mihai”, lui Titu Maiorescu: „Stimate domn Titu Maiorescu”. Nu există decât o scrisoare adresată de Eminescu lui Creangă, în care acesta îi scrie: „Dragă Creangă”, ceea ce este un semn de mare afecţiune. Adresarea în sine ne spune câte ceva despre felul de a fi al lui Ion Creangă.
Ion Creangă a rămas în istoria pedagogiei româneşti ca un autor de manuale pentru cursul primar. Analizele asupra manualelor se făceau la Universitatea din Iaşi, de comisia al cărui secretar era Eminescu şi care înainte de a-l cunoaşte pe Creangă, analiza manualele, scriind de mai mult ori numele acestuia în procesele verbale care se întocmeau şi dintre toate manualele care erau discutate de specialişti erau remarcate calităţile deosebite ale manualelor scrise de Creangă care pe atunci nu era în „Junimea” şi nu-i cunoştea pe profesorii respectivi, ca să putem spune că era o relaţie de amiciţie. Ceea ce nu a obţinut din păcate Creangă este că „Metoda nouă de scriere şi cetire”, abecedarul său deosebit, apărut în 1868, pe când el avea 31 de ani, a fost trimis pentru premiul Academiei pe care era să-l primească, dar nu a fost să fie aşa, pentru că a ajuns prea târziu. Atunci, din comisie făcea parte Vasile Alecsandri care-l aprecia foarte mult pe Creangă şi sunt scrisori în acest sens. Manualele sale „Învăţătorul copiilor” şi „Metoda nouă de scriere şi cetire”, când au apărut, în primul an s-au scos două ediţii, atât de solicitate erau. Debutul lui Creangă absolut, în literatură a fost în Abecedar, în anul 1868, cu poezia „Păsărica-n timpul iernii”, pe care o semnează. Povestirile, apărute doi ani mai târziu nu le semnează, în schimb semnează următoarele două poezii. A rămas un poet desăvârşit al limbii. Vertebrarea poveştilor şi a amintirilor din copilărie se face din loc în loc cu strofe.
La fel ca Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, Creangă nu a mai lucrat. Cu mare părere de rău s-a despărţit de el atunci când acesta a plecat din bojdeuca lor şi pe care îl căuta adesea cu privirea. „Unde eşti frate Mihai?!”, îl striga Ion Creangă pe Eminescu. În acelaşi an în care Eminescu a intrat în întunecarea din care nu a mai ieşit niciodată, ca într-un tandem specific şi firesc, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Creangă care a şi avut o criză, căzând în clasa în care era învăţător. În ultimii ani ai vieţii avea doar concedii medicale scriind foarte puţin. Între manuscrisele sale a rămas neterminată povestea „Făt Frumos-fiul iepei” şi piesa de teatru „Dragoste chioară şi amoriu ghebos”, atestată în câteva scrisori ca fiind începută cu mult mai înainte. Cea mai mare parte a manuscriselor lui Creangă s-au pierdut. Eduard Gruber, ginerele lui Veronica Micle, le-a avut şi trebuia să pregătească ediţia „Poveşti” şi „Amintiri”, ediţie pe care o urmărea Creangă, dar, murind, nu a mai reuşit să o vadă tipărită. Fiul lui Ion Creangă a cerut formarea unei comisii din care au făcut parte, alături de Eduard Gruber, A.D.Xenopol şi juristul Grigore Alexandrescu. Nu după mult timp Eduard Gruber a murit, soţia sa Virginia, a vândut biblioteca şi tot ce era în ea, manuscrisele ajungând în diverse locuri.
Printre cei care vin să vadă Bojdeuca lui Creangă, am întâlnit foarte mulţi copiii, iar pe lângă aceştia vin şi oameni până la cea mai înaintată vârstă. Cei care vor să-şi redescopere copilăria, dacă au pierdut-o, vin să o pună în oglinda fermecată a Bojdeucii. Cei care mai au o fărâmă de copilărie în ei vin şi se bucură regăsind-o aici, în pragul Bojdeucii. După ce vizitează muzeul, cei care rămân profund impresionaţi sunt maturii. Copiii vin, se bucură, rămân în acel stadiu al înţelegerii „Punguţei cu doi bani”, a „Caprei cu trei iezi”, reţin faptele hazlii, dar amintiri din copilărie, de fapt, au cei care nu mai sunt copii. Este deosebit pentru ei când vin aici şi îşi revăd locul naşterii, părinţii şi vatra, lampa şi prima licărire a luminii, un zbor de pasăre, timpurile când se duceau la scăldat sau râvneau la cireşe. De fapt, în acest loc, toţi îşi retrăiesc copilăria şi cei mai impresionaţi, care pleacă de aici cu lacrimi în ochi sunt cei care nu mai au vârsta copilăriei.
Chiar în aceste zile, muzeul literar din
…………………………………
O veritabilă podoabă a Ardealului…
Deşi vara se pregătea de drum, vremea era încă frumoasă, cu soare mult, melancolic. Verdeaţa câmpului nu se da uşor bătută. Mai ales grădinile, viile şi bercurile de pe malul Târnavei se încăpăţânau într-o luptă inegală, se opinteau, făceau feţe-feţe, trecând prin toate culorile curcubeului până să se resemneze să treacă la galben- ruginiu.
Din Blaj linia de cale ferată se desparte, astfel că, una se îndreaptă spre Braşov-Bucureşti, linia principală şi cealaltă urcă spre Sovata-Praid. În staţiunea balneoclimatică Sovata, situată la 490 metri altitudine, am ajuns ca urmare a unei deplasări în interes de serviciu. Dintre lacurile existente în această staţiune, mai important este lacul Ursu, cu o suprafaţă de 41600 metri pătraţi, lac helioterm, atingând 19-20 de grade Celsius la suprafaţă, 30-40 la 1 metru şi 40-60 grade Celsius la 1,5 metri adâncime după care temperatura începe să scadă. Sovata este renumită datorită acestor lacuri şi a izvoarelor de apă sărată, folosite în tratarea afecţiunilor ginecologice cronice, a insuficienţelor glandulare şi a reumatismului cronic.
Urcând doar şapte kilometri la Praid am vizitat muzeul din muntele de sare. Expoziţia permanentă de pictură şi sculptură în sare găzduită de Salina Praid s-a îmbogăţit cu noi lucrări. Zece artişti plastici români şi maghiari au dăltuit sau au pictat în galeriile aflate la o adâncime de 120 de metri, în cadrul celei de a doua ediţii a taberei de sculptură şi pictură în sare.spaţiul subteran neconvenţional a oferit artiştilor plastici un loc ideal pentru un exerciţiu de lumină şi soare. Sculptorii s-au folosit de instrumente specifice alcătuirii în granit, iar pictorii în uleiuri de spray-uri acrilice. Lucrările realizate în galeriile din Salina Praid vor fi reunite într-un catalog cu scopul popularizării acestui muzeu unic în ţară.
În Salina Praid coboară zilnic mii de turişti din întreaga lume. În ultimii cinci ani, aici s-a născut un adevărat oraş subteran iluminat unde se află terenuri de joacă, un cinematograf şi o capelă. Zăcământul este unul dintre cele mai mari din Europa şi este exploatat de pe vremea romanilor.
M-am abătut puţin din drum, pentru că nu am vrut să nu vă fac cunoscut acest monument turistic, asta în cazul în care nu aţi reuşit să vedeţi acest muzeu până acum. Trenul îşi comtinuă liniştit drumul, pe magistrala 300, spre Capitală. Ne apropiem de oraşul Sighişoara, situat pe valea Târnavei Mari. Iubitori de metafore, bătrânii găseau calea cea mai simplă spre miezul adevărului. Asemuind Sighişoara cu strălucitoarea, diafana perlă, numită de popor şi mărgăritar, ei spuneau în două cuvinte o lungă şi minunată poveste: în miezul Transilvaniei, există un oraş, pe care poziţia geografică şi oamenii l-au făsut să fie o veritabilă podoabă. Cu turnurile şi bastioanele ei, cu străzile înguste, labirintice, înşirând case vechi, cu obloane şi intrări tainice, aşezarea Sighişoarei este un cadru excepţional pentru un film cu atmosferă medievală. A vedea în amurg un asemenea oraş, atunci când imaginaţia îşi ia libertatea să piardă, pe nesimţite, contactul cu lumea palpabilă, e o aventură a întoarcerilor în timp, cele care continuă să ne farmece exact ca în basmele copilăriei. La urma urmelor, într-un burg ca Sighişoara, turistul nici nu vrea, mai mult ca sigur, să fie altceva decât un copil! Căci exact cum i se întâmplă în toate oraşele de acest fel, el trăieşte din plin jocul de-a pitorescul: admirând, de pildă „casa cu cerb”, datând din secolul 7 sau „casa veneţiană”, edificiu ridicat în secolul 6; urcând cele 175 de trepte de lemn „Scara şcolarilor”, o ciudăţenie în chip de tunel acoperit ce duce spre Biserica din Deal şi spre una dintre şcolile bătrâne ale oraşului; cercetând mai apoi detaliile bisericii evanghelice, denumită şi Biserica Mănăstirii, unde există o orgă de la 1680 şi o preţioasă colecţie de covoare orientale…
Pentru călătorul venit anume în România spre a urma un itinerar „Draculist”, Sighişoara este obligatoriu loc de popas, nu numai că istoriile medievale, cu vrăjitori şi vrăjitoare, cu arderi pe rug şi năvăliri devastatoare s-ar fi petrecut aici aievea, ci şi fiindcă vizitatorul va putea vedea chiar casa în care a trăit, în anii 1431-1435, Vlad Dracul, domnitor al Ţării Româneşti, tatăl voievodului Vlad Ţepeş, acesta din urmă intrat de mult în galeria celebrităţilor mondiale, căci a servit model de inspiraţie lui Bram Stocker, atunci când a creat eroul romanului „Dracula”. Se va fi născut Vlad Ţepeş la Sighişoara, cum spune legenda? Se prea poate. Conform poveştii, mama sa ar fi fost o frumoasă localnică, iubită de domnitorul căruia i s-ar fi spus Dracul, fiindcă purta pe blazonul nobiliar însemnul Dragonului.
Dacă stai să priveşti o clipă pe harta României locul Sighişoarei, îl găseşti cam în mijlocul ţării, la îndoitura lanţului muntos al Carpaţilor. În această zonă, mărginită de o parte şi de alta de cursurile a două mari râuri, Mureşul şi Oltul, se află încă două burguri încântătoare, Sibiu şi Mediaş, dar şi două renumite staţiuni balneoclimaterice – Sovata şi Ocna Sibiului. E un meleag al pitorescului, cu dealuri şi livezi, cu valea râului Târnava Mare care, în vremuri străvechi, ocolea o colină unde oamenii au înălţat, la 1191, o cetate. Săpăturile arheologice au stabilit, însă, că locuirea a fost cu mult mai timpurie aici, încă din vremea dacilor apoi a romanilor.
Pe la mijlocul secolului 12, erau aduşi în această parte de lume colonişti germani, „saşi” cum li se spune în România. Civilizaţia săsească a statornicit la Sighişoara, ca şi în alte locuri – nu numai burguri, ci şi sate – frumoase tradiţii de muncă şi datini, creând, împreună cu cele ale autohtonilor români, o atmosferă originală, păstrată astăzi nu numai în construcţii şi obiecte de muzeu, ci şi în deprinderi şi obiceiuri cotidiene.
Dacă îndeletnicirile medievale sunt povestite de turnurile breslelor de pe Dealul Cetăţii – fierari, cositori, giuvaergii, croitori şi cizmari, măcelari – secolul 19 introducea în aşezarea de pe Târnava Mare industria sticlei, porţelanului şi faianţei, pentru care oraşul este şi astăzi renumit. Turnurile sunt însemnul romantic al oraşului, iar între ele Turnul cu ceas, a cărui denumire se datorează ceasornicului cu figurine ce simbolizează zilele săptămânii, rămâne o veritabilă emblemă. Ridicat în secolul 14, turnul – înalt de 64 metri şi flancat de patru turnuleţe – a adăpostit, timp de două veacuri, sfatul comunal, aici, găsindu-se şi poarta principală de intrare în cetate. Din anul 1899, construcţia cuprinde şi Muzeul de Istorie al Sighişoarei. Se locuieşte şi azi pe Dealul Cetăţii, unde impresionanta clădire a bisericii gotice, datând din 1350, este o încântare pentru vizitator.
Oraşul a trecut prin încercări de tot felul de-a lungul timpului, cunoscând şi lupte, şi cotropiri, şi cutremur, şi o mare epidemie de ciumă, şi incendii. De fiecare dată, omul şi-a arătat forţa de a dăinui. Odată cu el clădirile au trăit mai departe, aducând până în era computerelor parfumul unei epoci al cărei romantism ne place oricând să-l reînviem. Trenuri rapide leagă Bucureştiul, capitala României, de Sighişoara, trecând prin Braşov şi ajungând la Alba Iulia, Arad, la Cluj Napoca. Pe şosea Braşovul se află la 120 kilometri, oraşul Târgu Mureş la 40 kilometri, ca şi oraşul medieval Mediaş, iar Sibiul, la 102 kilometri unde se poate ajunge din şi în capitala ţării, prin cursele regulate, cu avionul.
Pe locul actualului oraş a existat o aşezare dacică; apoi un castru roman care şi-a continuat existenţa şi în timpul migraţiunii popoarelor. Prima atestare documentară, sub numele de Castrum, este din anul 1280, se transformă în oraş în anul 1367, sub numele de civitas de Seguswar. Cetatea medievală Sighişoara, prima cetate – menţionată la 1280 – a fost ridicată pe un platou superior, servind ca loc de refugiu pentru locuitorii unei aşezări de la poalele dealului. În secolul 14 s-au stabilit pe platoul inferior un număr mare de meşteşugari care, în 1376, erau organizaţi în bresle. Prosperitatea economică a meşteşugarilor şi negustorilor sighişoreni se vădeşte şi în marile resurse financiare ce se presupun a fi necesare pentru a ridica un puternic sistem defensiv, înălţat în a doua jumătate a secolului 14 şi 15, impunând Sighişoara ca una dintre cele mai greu cucerite cetăţi ale vremii din Transilvania.
Astfel, la Sighişoara, se păstrează cea mai frumoasă cetate medievală orăşenească din ţara noastră. Centura de fortificaţii, zidurile de apărare, lungi de aproape 1 ilometru, din jurul dealului cetăţii, cu înălţimea de 4 metri şi construit iniţial din piatră, se desfăşura pe ambele platouri ale dealului. Aproximativ la mijlocul înălţimii era un drum de strajă pentru arcaşi. Crenelurile aveau o deschidere largă, pentru a permite folosirea arcului şi a arbaletei. Odată cu răspândirea armelor de foc, în secolul 15, zidul a fost înălţat cu încă 3-4 metri, crenelurile largi fiind totodată înlocuite cu goluri de tragere, înguste, orientate în jos, fapt ce permitea apărătorilor să tragă asupra asediatorilor. De aceea alături de piatră se foloseşte şi cărămida. În secolele 16 şi 17, zidurile centurii de fortificare au fost din nou întărite. Unele porţiuni au fost supraînălţate până la 14-15 metri. De-a lungul zidului, în interior, s-a amenajat un drum de strajă ale cărui contraforturi puternice şi console din piatră se văd şi astăzi. Pentru a lărgi punctul de observaţie şi de tragere, de-a lungul centurii de apărare au fost edificate 14 turnuri, menite să întărească sistemul defensiv, în faţa unora dintre ele au fost construite bastioane cu platformă deschisă, destinate tragerii de artilerie. Turnurile şi porţiunile de zid de la un turn la altul au fost întreţinute şi apărate de membrii breslelor care le-au ridicat şi apărat. Centura de fortificaţie se păstrează aproape în întregime, împreună cu mai multe turnuri, care au rezistat timpului.
Turnul Tăbăcarilor este unul dintre cele mai vechi, o prismă pătrată de dimensiuni mici având acoperişul într-o singură apă cu înclinarea spre interiorul cetăţii. Acestui turn i-a fost alipit în anul 1631 noul Turn al Bărbierilor, distrus mai târziu, ale cărui urme se mai pot vedea pe tencuiala zidurilor învecinate. Una dintre cele mai ciudate construcţii, de o mare frumuseţe arhitectonică, puternică din punct de vedere aş înfăţişării fiind mereu adaptată la tehnica de luptă a trecerii timpului este Turnul Cositorilor. Pe o bază triunghiulară se ridică un dreptunghi pentagonal, deasupra căruia se lărgeşte, susţinut pe console robuste, între care se deschid guri de aruncare – un etaj octogonal prevăzut cu metereze pentru puşti, întreaga construcţie fiind încununată de un acoperiş hexagonal cu laturi inegale. Toate aceste schimbări de volume, la care se adaugă tencuielile ciuruite de gloanţe, contribuie la expresia de trecere a timpului şi de stranie putere în faţa acestuia, pe care bătrânul turn o poartă cu mândrie. Datele istorice în legătură cu această construcţie sunt destul de sărace, se ştie doar că în anul 1583 i s-au făcut însemnate reparaţii. Prin poziţia sa excepţională, cu larga vedere asupra împrejurimilor, acest bastion, între timp umplut cu pământ, este astăzi un admirabil loc de popas pentru călătorul pornt să descifreze istoria trecutului Sighişoarei.
Primul turn menţionat documentar în anul 1511 este Turnul Giuvaergiilor sau Aurarilor. Construit în punctul cel mai înalt al cetăţii, în extremitatea de sud-vest a platoului superior, acest turn a fost înconjurat de cele mai multe legende, locul său în istoria defensivă a Sighişoarei fiind cel mai împortant. În anul 1603 turnul e renovat şi întărit cu un şaţ şi un val de pământ. În urma unei expozii care a aruncat în aer zidul de legătură dintre Turnul Aurarilor şi Turnul Frânghierilor, soarta acestui turn, care deţinuse vreme îndelungată o poziţie cheie în sistemul de apărare al cetăţii sighişorene, a fost tot mai tragică. În anul 1809 un trăsnet îi distruge acoperişul şi etajul superior, iar în 1863 bătrâna zidire e transformată în sală de gimnastică a Şcolii din Deal, fiind şi printre primele din Transilvania, ca apoi şi aceasta să fie transformată în anul 1935 în capelă mortuară.
Ajungem la cea de-a doua poartă de acces a cetăţii, prima „poartă din faţă” fiind străjuită de Turnul cu Ceas. Datând probabil din secolul 14, Turnul Croitorilor se înfăţişează cu o arhitectură de nobilă simplitate, cu un puternic acoperiş, dreptunghiular, şi este străpuns în faţa inferioară de două ganguri boltite în cruce, odinioară prevăzute cu porţi în ambele extremităţi. Deasupra porţilor turnul creşte cu încă două etaje prevăzute cu ferestre de tragere. Pe lângă aceste ferestre care se află la fiecare nivel, cel superior are pe laturile lungi câte trei guri de pacaura. Incendiului din aprilie 1676, în urma căruia a ars în şase ore trei sferturi din oraş, i-a căzut victimă şi Turnul Croitorilor. Din cauza focului a explodat rezerva de pulbere care era depozitată în turn, distrugând nivelele superioare şi un mare număr de arme precum şi rezervele de grâu. Turnul a fost în întregime reconstruit în anul 1679, când a fost dotat cu armamentul necesar. Cu acest prilej, gangul de nord-vest a fost închis, transformat în depozit de pulbere până în 1935, când a fost restaurat, revenindu-se la forma iniţială.
Turnul Fierarilor este adosat zidului din incintă, datorită adosării, turnul pare mult mai înalt văzut de la exteriorul cetăţii, latura lui răsăriteană fiind cu adevărat impozantă. Sub acoperişul abrupt în patru ape, faţadele celor două nivele sunt prevăzute cu ferestre de tragere, cu goluri de tragere şi guri de păcură, creând astăzi un efect decorativ dosebit. De aici ajungem din nou la Poarta din Faţă, întrarea principală în superbul paradis al unei lumi pierdute, unde astăzi încă veghează falnic şi brav în faţa tuturor timpurilor cel mai de seamă turn, Turnul cu Ceas. Cel numit „Turnul Porţii”, este cunoscut de la începutul secolului 18 sub denumirea de Turnul cu Ceas. La 1406 turnul a fost dotat cu un orologiu al cărui mecanism era din lemn Orologiul cu cele două cadrane era înzestrat şi cu mecanismul pentru arătarea mişcării diurne format din figurine din lemn de tei care înfăţişează zeii patroni ai zilelor săptămânii: luni-Diana, marţi-Marte, miercuri-Mercur, joi-Jupiter, vineri-Venus, sîmbătă-Saturn şi duminică-Soare. În nişa deschisă se vedea figurina zilei în curs de desfăşurare; când orologiul anunţa prin cele 10 bătăi ale căldărarului începutul unei noi zile, la a şasea bătaie discul se învârtea, zeul zilei următoare apărând pentru următoarele 24 de ore în nişă iar în registrul al doilea un căldărar anunţa şi locuitorilor din Oraşul de Jos scurgerea orelor. Lângă căldărarul din Oraşul de Jos se afla figurina reprezentând un om disperat, condamnat la moarte. Cred că ea aminteşte, de asemenea, celor care urcă spre cetate „Dreptul de sabie”, Jus Gladii, de a aplica pedeapsa capitală. În 1648 ceasornicarii sighişoreni, în frunte cu Jhonn Kirschel, au înlocuit vechiul mecanism din lemn cu unul din metal. De atunci, limbile ceasului indică şi minutele. Sistemul de semnalizare sonoră, care anunţă şi astăzi scurgerea orelor, a fost şi el perfecţionat, bătând sferturile de oră. Lângă cele două cadrane ale orologiului, unul orientat spre Oraşul de Jos, iar celălalt spre Cetate, Jhonn Kirschel a montat două grupuri de statuete, sculptate în lemn, acţionate de mecanismul ceasului la anumite ore. Lângă cadranul din cetate ele sun dispuse în trei registre. În registrul întîi, două figurine reprezintă Justiţia şi Dreptatea. Ele, ca şi cele patru turnuleţe care încununează acoperişul din ţiglă smălţuită erau însemnul autonomiei judiciare a oraşului, care putea aplica pedeapsa capitală, drept care mai este oglindit în stema veche a oraşului, în reprezentarea leului cu sabia.
Construit cu siguranţă încă din a doua jumătate a secolului 14, Turnul cu Ceas, un paralelipiped vertical, a dobândit actuala înfăţişare a părţii zidite la sfârşitul secolului 16. Acoperişul turnului, clopotele, statuetele şi mecanismul ceasului, unic pe atunci în Transilvania, au căzut pradă în timpul groaznicului incendiu din anul 1676. Importanţa deosebită a „Porţii Principale” a impus refacerea grabnică a părţii arse, ceea ce s-a şi petrecut un an mai târziu cu acoperişul turnului. Vestitul „Turn cu Ceas” înalt de 64 de metri a fost refăcut în stil baroc.
Vechiul ansamblu urbanistic, cu străzi înguste şi case de locuit de sute de ani, care au pereţii divers coloraţi, dând oraşului un aspect pitoresc, se mai păstrează şi azi aproape intact în cetate. Printre monumentele importante din Sighişoara, se numără, biserica din Deal, cu arhitectură gotică, decorată cu picturi murale, biserica mănăstirii şi cea ortodoxă. O bogată colecţie de istorie şi artă feudală care ilustrează trecutul oraşului se află în muzeul din „Turnul cu Ceas”.
Burgul fundamental distinct faţă de vechile nuclee urbane, de castelele sau mănăstirile fortificate a fost organizat în jurul pieţei centrale destinată în principal operaţiunilor negustoreşti. El nu se defineşte numai prin aspectul său exterior sau prin felul de viaţă al populaţiei sale, ci într-o mai mare măsură prin statutul locuitorilor, prin dreptul lor care îi diferenţia din punct de vedere juridic de societatea supusă unei ordini tradiţionale. Populaţia majoritară era formată din meşteşugari specializaţi, care nu mai lucrau pentru curtea unui senior, ci pentru clienţi. Din necesitatea organizării producţiei apar şi breslele, asociaţii care cuprindeau pe toţi meşterii patroni de atelier care practicau acelaşi meşteşug sau unul înrudit dintr-un oraş. Breasla stabilea numărul lucrătorilor şi al ucenicilor, felul uneltelor, cantitatea şi preţul materiei prime, procedeele tehnice, calitatea, preţul şi caracteristicile obiectului produs, stabilea salariul calfelor, durata zilei de muncă şi obligaţiile ucenicilor faţă de meşteri. Lor le aparţineau turnurile de apărare cunoscute sub denumirile de, turnul: cizmarilor, croitorilor, cojocarilor, măcelarilor, cositorarilor, tăbăcarilor, frânghierilor şi fierarilor.
Străduţe înguste, pietruite, şerpuind pe dealul cetăţii mărginite de ziduri înalte, case masive cu ferestre şi obloane colorate în aceeaşi gamă de ruginiu-gălbui, cu acoperişuri din ţiglă din care ochii oraşului măsoară neobosit piaţa. Străduţe în trepte sau care îşi schimbă neaşteptat firul, ca să ne ducă în locuri nebănuite, care urcă şi coboară întruna de sute de ani, caracterizează oraşul sau înainte de toate, o stare de spirit. Prea puţine vorbe reuşesc să sugereze ceea ce Sighişoara poate dezvălui numai cu dovezi la ea acasă. Căci, năvalnic sau domol, eroic sau ostenit, timpul va măsura în continuare această aşezare din inima Ardealului numită pentru totdeauna, Sighişoara.
La 5 kilometri de Sighişoara s-a zis că, se va construi parcul de distracţii „Dracula”, care va atrage anual un milion de vizitatori, potrivit estimărilor. Oare, chiar aşa să fie?! Nu s-a zis bine şi s-a şi renunţat la idee. S-a vorbit apoi că, mai bine ar fi să se amenajeze parcul la Snagov?! Asta, dacă nu se va alege un alt loc, aşa cum de altfel se obişnuieşte la noi, pe ultima sută de metri… sau dacă nu se va renunţa la această idee.. .Vom trăi şi vom vedea… Până una alta fac alţii comerţ pe seama lui Dracula, personajul inventat de scriitorul irlandez. Nu de mult l-am văzut într-un muzeu al figurilor de ceară, la Madrid. Dar, unde nu-l întâlneşti peste graniţă? Noi nu prea le avem cu Dracula…. De fapt, nu prea le avem noi cu multe din punct de vedere turistic şi zău că nu ne-ar strica, mai ales că avem şi unde şi de ce şi pentru cine şi ce să arătăm. Poate, îi vine vremea sau îi vine rândul şi turismului românesc, acum că tot e împreună cu transportul şi construcţiile. Doamne ajută!
……………………………
Adevărate mărturii peste timp…
La începutul secolului al XX-lea saşii constituiau 10% din populaţia Transilvaniei. Începând cu anii de după cel de-al Doilea Război Mondial au emigrat masiv în Germania, Austria, Canada şi Statele Unite. Principale oraşe locuite de saşii transilvăneni au fost cele şapte cetăţi (“Sieben Burgen”) care au dat numele german al Transilvaniei, “Siebenbürgen”: Bistriţa (Bistritz), Braşov (Kronstadt), Cluj (Klausenburg), Mediaş (Mediasch), Orăştie (Broos), sibiu (Hermannstadt) şi Sighişoara (Schäßburg). Ca urmare a distrugerilor turceşti din secolul al XV-lea, Orăştie a fost înlocuită cu Reghinul Săsesc. Un secol mai târziu, în urma Reformei Protestante Clujul a devenit calvinist, spre deosebire de celelalte şase cetăţi, care au ales varianta lutherană a Reformei. Acest fapt a dus la excluderea Clujului din rândul celor şapte cetăţi şi înlocuirea sa cu Sebeşul Săsesc (Mühlbach), azi Sebeş-Alba. Lista celor şapte cetăţi săseşti a rămas neschimbată din secolul al XVI-lea încoace.
De la Sighişoara până la Braşov trenul parcurge distanţa în mai bine de o oră şi jumătate, timp suficient să vă vorbesc despre cetăţile săseşti din Transilvania, care sunt de o frumuseţe aparte. Unele dintre ele au fost construite de saşi, în jurul bisericilor, iar altele, de românii din zonă – pe culmile dealurilor – , ele fiind uneori locul de refugiu din calea atacurilor turceşti sau tătărreşti, dar şi în timpul răscoalelor sau erau loc de adăpost în timpul epidemiilor de holeră sau a altor boli necruţătoare din acele vremuri.
Nu de mullt am vizitat câteva astfel de cetăţi şi am descoperit cu plăcere adevărate mărturii peste timp, încărcate de istoria locului. Locuri ce-şi au originea în Evul Mediu, unele dintre ele cetăţi legendare, care, în pofida trecerii timpului şi a depopulării, mai au destule de oferit ochiului celui care le vizitează. Astfel, la intrarea în culoarul Rucăr-Bran, venind dinspre Braşov, se află oraşul Râşnov, care a fost atestat documentar la 1331. Unele dintre punctele de atracţie sunt vestigiile castrului roman Cumidava, din secolele 1-3 şi ruinele Cetăţii Râşnovului. Cetatea a fost ridicată în secolele 14-17, pe înălţimile dealului de la marginea oraşului, având rol strategic. Pentru a ajunge la poarta cetăţii trecuie să străbaţi Bulevardul Unirii, de unde, urcând treptele construite în serpentine, ajungi în mai bine de 10 minute lângă cetate. În cazul în care cel care îngrijeşte cetatea nu se află la poartă, pentru că locuieşte într-o cameră din zidul cetăţii, nu vă rămâne decât să ocoliţi cetatea şi o să observaţi în spatele ei o spărtură în zid, loc prin care puteţi să pătrundeţi în cetate. De-a lungul timpurilor, Cetatea Râşnov a făcut faţă multor asedii. Zidurile ei au adăpostit trupele lui Mihai Viteazu după înfrângerea din 1600, de la Mirăslău. Se spune că apărătorii cetăţii au deschis porţile o singură dată în anul 1612, pentru a aduce apă, deoarece cetatea nu avea o fântână. În urma acestei întâmplări, a fost săpată o fântână în interiorul cetăţii, care, pentru că cetatea se află situată pe culmea unui deal, a avut o adâncime de 143 metri şi a fost săpată în stâncă în perioada 1623-1640, de către prizonierii turci. Curtea e foarte mare deoarece aici în vreme de război, erau aduse şi animalele localnicilor, iar zidurile de incintă au fost fortificate în câteva rânduri. Fiind construită pentru a rezista asediilor lungi, cetatea avea şcoală, capelă, adăposturi pentru oameni şi provizii. Deşi nu sunt păstrate decât zidurile exterioare şi unele fragmente din cele interioare, cetatea are ceva aparte. De aici am admira Depresiunea Bârsei, Munţii Postăvaru şi Bucegii.
Situată la nord-est de Braşov, comuna Prejmer este un centru etnografic săsesc reprezentat prin ceramică, port popular şi cusături. Această cetate ţărănească fortificată este cea mai puternică din Transilvania şi a fost ridicată în secolele 15-17, în jurul bisericii evanghelice. Cetatea avea rol de avanpost contra invadatorilor ce veneau prin pasul Buzău. A fost clădită în formă de cerc şi are două rânduri de ziduri groase de 3-4 metri, bastioane şi porţi de fier care se deschid prin ridicare. În interiorul zidului cetăţii se găsesc circa 360 de camere, dispuse pe trei nivele, în formă de fagure. În caz de atac, fiecărei familii îi revenea câte o cameră; unele camere erau păstrate pentru depozitarea alimentelor. În 1540, cetăţii i-a fost adăugat un tunel lung de 30 de metri, prevăzut cu grilaj. Biserica evanghelică din interiorul cetăţii a fost construită în 1250, în stil gotic, şi reprezintă un adevărat monument de arhitectură. În interiorul biserici am întâlnit urme de pictură, covoare foarte vechi expuse pe pereţi şi o orgă din 1803. Cetatea a fost renovată în 1970, păstrându-i-se aspectul original. Astăzi, cetatea se poate vizita contra cost, având program de muzeu, cu excepţia timpului în care se ţin slujbele. Ar fi o experienţă aparte să participaţi la aceste slujbe ţinute de puţinii saşi rămaşi în zonă – veţi fi cu siguranţă uimiţi de frumuseţea slujbei, precum şi de ordinea care este respectată cu stricteţe de participanţi, în timpul acesteia. Pe noi ne-a uimit. Am văzut cum fetele tinere stau într-un colţ, copiii, în altă parte, iar bărbaţii şi femeile, pe mijloc.
La doar 8 kilometri vest de Prejmer se află comuna Hărman. Prima menţiune documentară a satului datează din anul 1240. Reţeaua de astăzi a localităţii se compune din două străzi paralele, iar în locul unde se intersectează, se află cetatea construită în anul 1300 unde intrarea se face printr-o lungă barbacană. Conform obiceiului, biserica evanghelică e înconjurată de ziduri cu metereze puternice şi turnuri de apărare construită în stil romanic cu turla în secţiune pătrată. Această biserică a fost refăcută parţial în secolul 15 şi în 1807 când cetăţii i s-a adăugat un masiv turn de apărare pe partea vestică. Pentru a putea vizita cetatea trebuie să-l căutaţi în sat pe îngrijitor.
Între Braşov şi Rupea, se află numeroase sate săseşti, dar cel mai mult ne-au atras atenţia satele Măieruş şi Homorod. Comuna Măieruş este renumită pentru cetatea ţărănească din secolul 15, care a fost construită în jurul unei biserici ce datează din secolul 14. Biserica a fost refăcută în 1791 şi mărită în 1842, fiind un adevărat monument arhitectural. Comuna Homorod este situată lângă Rupea, pe un drum judeţean. În apropierea satului se găsesc Băile Homorod, staţiune balneară renumită pentru apele sale minerale şi nămolul terapeutic, tratamentele de aici fiind recunoscute pentru ameliorarea afecţiunilor ginecologice şi ale aparatului locomotor.
Biserica evanghelică din sat a fost construită în 1270 şi a fost fortificată şi ea o dată cu ridicarea cetăţii săseşti, între anii 1450-1510. De-a lungul timpului, biserica a fost reparată doar de două ori: în 1623 şi 1792. În interiorul lăcaşului se află picturi din secolul 14, precum şi o orgă din secolul 15. Incinta cetăţii este străjuită de ziduri duble. Pentru a putea pătrunde în cetate am fost nevoiţi să căutăm în sat persoana care are în grijă biserica ce stă şi astăzi în picioare doar datorită sătenilor şi puţinilor turişti, care mai donează uneori diferite sume de bani.
Seara ne-a prins la Rupea unde am rămas peste noapte la prietenii noştri Corina şi Dorin M., care au făcut cel mai bun lucru atunci când s-au hotărât să renunţe la Capitală şi s-au mutat aici. O masă copioasă şi un vin bun, după care am depănat amintiri din copilărie şi din studenţie. Dorin fiind din Noşlac un sat situat peste Mureş, foarte aproape de Războieni venea deseori la rudele lui care locuiau pe aceeaşi stradă cu noi şi apoi, peste ani am fost colegi de grupă la faculatea de Drept.
A doua zi, dimineaţa, am vizitat oraşul Rupea care datează din 1324, considerat şi staţiune balneară, datorită apelor minerale recomandate în tratarea afecţiunilor reumatice. În Piaţa Republici, se află Muzeul Etnografic, cu secţii dedicate istoriei oraşului şi cetăţii Rupea, precum şi exponate din ceramică, mobilier sculptat şi pictat, port popular românesc, maghiar şi german. Ruinele Cetăţii Rupea ne-au întâmpinat de pe dealul impunător aflat în centrul oraşului. Ca să ajungem la porţile cetăţii am urcat un drum îngust format din trepte dispuse de-a lungul zidului de apărare. Cetatea a fost ridicată în secolul 17 şi reparată în 1718. Ulterior datei la care a fost construită, i s-au mai adăugat două curţi interioare folosite ca adăposturi şi trei turnuri de apărare. Deşi e construită pe rocă de bazalt, cetatea dispune de o fântână adâncă de 59 de metri. Actualmente cetatea se află în ruine din cauza unui incendiu.
În imediata apropiere a oraşului se află dealul Cahalmului, o rezervaţie geologică de bazalt. Pe drumul ce duce de la Braşov la Rupea am întâlnit numeroase aşezări săseşti în care am admirat opere medievale. Peste tot în aceste sate am fost nevoiţi să căutăm persoana care deţine cheia cetăţii. Dacă doriţi să vedeţi mai multe dintre aceste minunăţii medievale, trebuie să părăsiţi drumul E 60 şi să intraţi pe drumurile lăturalnice. Astfel, o să puteţi observa cum în satele unde populaţia săsească a plecat au apărut noi locuitori… nomazi. Din păcate, casele înalte, odinioară deosebit de frumoase, mereu „îmbrăcate” în straie de sărbătoare, au acum un aspect greu de recunoscut, iar motivele nu sunt greu de bănuit… În satele unde au mai rămas câţiva locuitori de etnie săsească, bisericile evanghelice şi cetăţile respective se mai pot vizita, cu toate că starea lor este destul de precară: fisuri, tencuială căzută, umezeală. Alte biserici din zonele părăsite de saşi nu se mai pot vizita, fiind acoperite aproape în întregime de plante agăţătoare şi de ramurile copacilor, iar bisericile sunt fisurate de sus până jos, de multe ori punându-se întrebarea dacă vor mai rezista o iarnă. Tot aici cetatea ce apăra biserica a început să dispară, cărămizile fiind folosite de săteni pentru diverse construcţii.
Dar, cu toate acestea, pe turiştii care iubesc locurile încărcate de istorie medievală, zidurile cetăţilor săseşti din Transilvania îi vor încânta, cu siguranţă.
………………
Cerbul de aur şi Poiana Soarelui…
În mai puţin de o oră ajungem la Braşov popular Braşeu, în ungureşte Brasso, în germană Kronstadt şi în latină Corona, oraşul situat la poalele Tîmpei, la 550 metri altitudine, cel mai important oraş turistic montan al României. Mai bine de un sfert de oră trenul staţionează în Braşov, poarta de intrare-ieşire a Transilvaniei, oraş foarte vechi, probabil începutul l-au făcut cavalerii Teutoni chemaţi în 1211 de regele Ungariei Andreiu II. A doua aşezare s-a făcut de coloniştii germani de la care au rămas ruinele de pe Tîmpa. Aici, în Scheii Braşovului, începând din anul 1495 a funcţionat cea mai veche şcoală românească, frecventată mai târziu de români din întreaga Transilvanie şi şcoala de traduceri din slavonă în română unde şi-a desfăşurat activitatea tipografică diaconul Coresi. „Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, au văzut lumina tiparului tot aici. Liceul de băieţi „Dr. Mesotă” a fost fundat în 1889, altul „Andrei Şaguna” în 1850 şi liceul de fete „Principesa Ileana” fundat în 1919, la care se adaugă o şcoală normală şi mai multe primare. Important punct de legături economice, politice şi culturale cu Ţara Românească şi Moldova aici au fost deschise şi şcoli comerciale româneşti.
Monument arhitectonic în stil gotic, Biserica Neagră din Braşov, a fost construită aproximativ între 1385-1476. Ceea ce o caracterizează sunt formele sobre şi impunătoare. Faţada apuseană este dominată de un turn masiv. Biserica are cinci intrări, ale căror portaluri sunt bogat decorate cu sculpturi. Numele provine de la faptul că, în epoca medievală, a suferit un incendiu, care i-a înnegrit zidurile.
Oraşul de la poalele Tâmpei, Braşovul, oraşul medieval, care a fost renumit în tot Evul Mediu pentru legăturile sale comerciale este un fel de Salsburg al românilor, un imens muzeu în aer liber, presărat cu fortificaţii şi donjuane, cu foarte vechi lăcaşe de cult – Biserica Neagră -, cu cartierul Schei, Casa Negustorilor, Casa Sfatului, cu străzile de demult păstrate în situ, oraşul Festivalului Internaţional de muzică uşoară „Cerbul de aur” care i-a dus faima şi prin el a României peste mări şi ţări, al debutului ca profesor pentru Emil Cioran.
Situată la poalele masivului Postăvarul, staţiunea climatică Poiana Braşov este un centru turistic internaţional, cea mai căutată staţiune de sporturi de iarnă din România, construită într-un peisaj de o frumuseţe rară. Chiar dacă nu sunteţi un iubitor de schi, Poiana Braşov este o totuşi o bună alegere. Aveţi atâtea posibilităţi de a vă destinde şi de a profita de binefacerile vacanţelor voastre, încât nici nu vă puteţi imagina. Pentru schiori şi neschiori Poiana Braşov stă la dispoziţie zi şi noapte. Cine în grup în restaurante faimoase, nopţi minunate, seri folclorice, vizite la Braşov şi chiar carnavaluri. O minunată seară am petrecut împreună cu Alin şi prietenii noştri Edith şi Gabi în Poiana Braşov care este o invitaţie permanentă. Pe platoul Poienii Braşov, sub cer, sunt clipe când simţi nevoia să murmuri, deloc artificial, deloc patetic, invocaţia lui Blaga: „Daţi-mi un trup, voi, Munţilor!” Până la începutul secolului trecut, locul acesta era teatrul de desfăşurare a sărbătorii Nedeilor. Prima cabană se ridică aici în anul 1907, iar la 14 februarie 1909, când se organizează prima competiţie de schi, Poiana primeşte botezul ca staţiune a sporturilor de iarnă. Intră în cataloagele internaţionale odată cu anul 1951, când găzduieşte Jocurile Universiadei de iarnă. Pe lângă construcţiile existente deja, apar într-o explozie, siluetele hotelurilor: Poiana, Bradul, Teleferic, pentru ca după anii 70, să răsară majestuoasele: Alpin, Ciucaş, Piatra Mare, Şoimul.
Poiana Braşov are o temperatură specială de minus 3 grade şi un strat de zăpadă mediu de 50 centimetri, din noiembrie până în aprilie. Cele zece pârtii care coboară până în apropierea hotelurilor, permit practicarea schiului celor iniţiaţi, dar şi începătorilor şi copiilor. La mare cinste se situează şi iniţierea în obiceiurile româneşti şi întru desfătare gastronomică. Grătarele şi frigăruile la proţap sunt preparate pentru a te întâmpina cum se cuvine. Pâinea este coaptă în cuptoarele proprii şi mâncarea pregătită în cel mai pur stil tradiţional este foarte apreciată la Şura Dacilor, unde arhitectura şi decorarea localului sunt neobişnuite. Chelnerii şi chelneriţele îmbrăcate în costume purtate de vechii daci, precum şi vinurile provenite din cele mai renumite podgorii româneşti, blănurile şi armele vechi care acoperă pereţii, au darul să transforme orice seară într-o amintire de neuitat. Încă de la intrare în Coliba Haiducilor, ai bucuria să descoperi o cămară unde se păstrează o mare varietate de produse apetisante. Ceea ce o face atât de deosebită este faptul că totul este obţinut din ferma proprie. Aşa că poţi mânca pâinea caldă, coaptă chiar aici, brânza şi smântâna care par să aibă toată prospeţimea pajiştilor de vară. Dar şi grătare prăjite în stil tradiţional românesc. Dacă vrei să vezi lucruri noi, să cunoşti folclorul şi tradiţiile româneşti, Mioriţa este locul cel mai potrivit! Cămara „Miorite” este plină de murături, iar beciurile cu „udături” din cele mai alese. Personalul localului se pricepe de minune să creeze o ambianţă deconectantă, la care contribuie din plin şi decorul rustic sau programul muzical, atât folcloric, cât şi cafe concert. Deviza restaurantului: „Să ai întotdeauna o atenţie în plus pentru clientul care te vizitează a doua oară!”
Viaţa de noapte la Poiana Braşov, o întâlneşti sub acoperişul unei tipice cabane de munte, Capra Neagră fiind în realitate un select bar de noapte. A devenit faimos atât datorită bucătăriei deosebite, cât şi pentru programele sale de cabaret. Intimitatea, dansul, muzica pentru toţi, mâncarea şi băuturile fine sunt numai câteva din caracteristicile ce pot fi luate în seamă odată ce ajungi la Capra Neagră.
Cu un farmec inconfundabil, Poiana Braşov îşi aşteaptă oaspeţii mereu cu bucurie. Aici agrementul, unde simpla respirare a aerului e o binefacere, pare un pleonasm.
Foarte aproape de Poiana Braşov se află Castelul Bran, un fel de Elsinor românesc în care clar-obscurul, mirajurile şi fantasmagoriile a la Dracula abundă. Legenda lui Dracul, care continuă să farmece lumea, atrage turişti atât la castelul medieval Bran, înălţat în 1377, cât şi în vestitul Pas al Bârgăului, unde scriitorul Bram Stocker l-a purtat pe vampir în faimoasa carte. Poiana Braşov nu are însă nevoie de legendă. Aici turistului îi ajunge doar să vadă şi să simtă. Totdeauna va merita să ne oprim şi să cunoaştem cel mai important oraş turistic montan al României, de aici ieşind sau intrând în Transilvania, burgul de la poalele muntelui Tâmpa şi, în apropiere, cea mai mare şi modernă staţiune din Munţii Carpaţi. Frumoasă în toate anotimpurile anului, Poiana Soarelui este, prin tot ceea ce are ea, o adevărată sărbătoare.
……………
Deschidere şi înfrăţire cu natura…
La
Aici pot fi văzute numeroase edificii social-culturale, muzeul judeţean, cu valoroase colecţii ornitologice şi remarcabile piese de artă transilvăneană, importante monumente de arhitectură, Catedrala romano-catolică, „Biserica cu luna”, Palatul datând din secolul 18, cea mai valoroasă construcţie barocă din ţară.
Nu departe de
La cativa zeci de km de Felix, am vizitat un nou obiectiv intrat în circuitul turistic românesc – Peştera Urşilor, descoperită în anul 1975 într-o fostă carieră de marmură din satul Chişcău – Comuna Pietroasa. Vă daţi seama ce frig ne-a fost în peşteră, nouă, care aveam doar pantaloni scurţi şi tricouri, că doar veneam dintr-un loc unde am făcut baie şi plajă. Dar, s-a meritat, chiar dacă am tremurat puţin, să vedem această minune subterană.
Peştera Urşilor, adăposteşte o extraordinară gamă de formaţiuni stalagmitice şi stalactitice variate ca mărime şi forme, precum şi un mare număr de urme de viaţă şi resturi fosile ale ursului de cavernă – Ursus Spelaeus – dispărut cu mai bine de 15000 de ani. Intrarea în peşteră – care se află la 482 metri altitudine – se face prin pavilionul de exploatare turistică, unde sunt amenajate şi o sală de aşteptare, un bar şi un stand cu produse de artizanat specifice zonei. Peştera Urşilor are o lungime de peste un kilometru. Se desfăşoară pe două nivele suprapuse: unul superior fosil cu o lungime de 488 metri amenajat pentru circulaţia turistică, şi unul interior, temporar activ, lung de 521 metri declarat rezervaţie ştiinţifică. Vizitarea peşterii începe cu galeria urşilor în care se găsesc resturi scheletice şi vetre de Ursus Spelaeus, continuă cu galeria Emil Racoviţă, bogată în masive stalagmitice şi stalactitice de tipul macaroanelor şi sfârşeşte cu galeria lumînărilor. Mastodontul, Draperiile din galeria urşilor, Portalul, Pagodele, lacul cu nuferi, sunt numai câteva din frumuseţile arhiteconice create de natură în adâncurile acestei peşteri.
O altă peşteră, despre care ştiu câte ceva încă din anul 1972, – când am fost repartizata la Şuncuiuş, nu departe de Oradea, si unde am lucrat din februarie până în mai – este peştera Vânturilor. Aceasta a fost descoperită de un sătean care era cu oile la păscut, în anul 1957 şi a devenit un an mai târziu, monument al naturii. El a găsit o gaură în munte, a intrat în ea, a văzut despre ce este vorba, după care a anunţat speologii de la Cluj. Aceştia au reuşit un lucru extraordinar, au reuşit să ducă cea mai mare peşteră din Europa de sud-est mai aproape de vizitatorul obişnuit. Speologii amatori din Cluj administrează peştera şi au decis că doar prima porţiune va fi deschisă turismului. Pentru a străbate toate galeriile peşterii ar fi nevoie de două săptămâni ştiind că peştera măsoară 47 de kilometri şi este una dintre cele mai complexe peşteri din punct de vedere geomorfologic, vestită prin galeriile ei. N-aş putea încheia cele câteva rânduri prin care vă invit să vedeţi aceste frumuseţi naturale fără a-l aminti pe marele biolog Emil Racoviţă, care, la Cluj, a înfiinţat primul institut de speologie din lume, în anul 1920, şi a predat primul curs de biologie generală din România. Emil Racoviţă este fondatorul biospeologiei. Cercetările sale asupra sistematicii, ecologiei şi evoluţiei animalelor subterane au contribuit la dezvoltarea unei perspective, filogenetice în sistematică.
De la Băile Felix, unde am petrecut câteva zile minunate de vacanţă, am poposit la Stâna de Vale, o frumoasă staţiune climatică, situată în Munţii Bihorului, la 1107 metri altitudine, renumită pentru sporturile de iarnă. De aici prin Cetăţile Ponorului, complex de peşteri carstice, la nord-vest de localitatea Câmpeni, şi străbătut de un râu subteran, lung de aproape 2 kilometri, care leagă între ele 14 lacuri am străbătut apoi şi am fost impresionaţi de Cheile Turzii, chei tăiate de rîul Hăşdate în calcare jurasice din nordul Munţilor Trascău. Pereţii, înalţi de peste 100 metri şi puternic fragmentaţi, dau acestor chei un aspect pitoresc.
Vizitând aceste minunate locuri veţi rămâne cu o imagine fascinantă, de neuitat, deschidere şi înfrăţire cu natura atât de darnică în Munţii Apuseni.
………………..
Milenara, Aburnus Major…
Atestată documentar de aproape 1870 de ani, Roşia
Localnicii au început, în mică parte ce-i drept, să se obişnuiască cu ideea că Roşia
La doar 10 kilometri de Roşia
Dincolo de tot şi de toate, Roşia Montană va rămâne un loc magic ce a atras de mii de ani pofta imperiilor de a lua ceea ce nu le aparţine, dar şi un tărâm al blestemului unde, îm prezent se poartă un adevărat război. „Agresorul” este „Eurogold” firma canadiană a românului Franţ T., un nou imperiu venit să ia, cu orice preţ, ceea ce a mai rămas din aurul dacilor. De cealaltă parte a baricadei sunt moţii Apusenilor, rămaşi singuri în faţa pericolului de a pierde bruma de avere ce le-a mai rămas şi de a-şi vedea munţii escavaţi şi otrăviţi apoi cu cianuri. Moţii sunt singuri, ca de atâtea ori în faţa istoriei nemiloase, dar mai ales în faţa atotputernicului dolar, care poate cumpăra până şi sufletele…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.