Roiuri din nimbul noptii

Acel început…

Oare e cald în temedeu? Flori ofilite îşi trag sufletul din pământul întors de spirite arzând a pimăvară. Mirosul de bujori şi zambile se simte prin cruci? Traversează iarăşi cripte? Probabil…căci îşi lasă pletele albe ale numelor pe alocuri pierdute. Simţi răcoarea celui de-al doilea anotimp? Bulgări de pământ se zbat în adâncuri, dar scândurile putrede plutesc încă-n apă şi apasă dedublarea timpului. Crezi că se vor opri măcar la tine acei câini hoinari? Şi totuşi, razele curg peste morminte… Auzi harpele cu psalmii învierii? Tăcere…Nu…A reînvierii? Simţi cenuşa plângând peste zilele scurse într-o urnă de plumb? Răspuns, refuz sau…chiar merit? Cedezi sau cedez refuzului?

Tu taci, el strigă, eu stau. Iar ai închis ochii. Din cremene se răsfiră-n golurile rădăcinilor mohorâte, palide, bolnave. Te strânge lacrima fadă că iar plăsmuieşti interiorul, esenţa. Te minţi? Bun, atunci nu crede. Aşteaptă să se întoarcă speranţa şi credinţa în tine. Aşteaptă doar… Stai…

Stai? Ce simplă e nemişcarea. Poţi s-o înveţi fără s-o vezi, să ţi-o explici, s-o exemplifici… Urci scări în adâncuri? Întoarce privirea ca vântul să fluture genele departe de gânduri. Revii? Nu merită Aceia. Te desconsideră. Destramă-le râsul cu adevărurile tale. Încă nu crezi? Deci mint? Probabil… M-ai învins? Te-nşeli cum ar spune poetul, amarnic.

Ai nevoie de un semn de punctuaţie? De un punct? Nu se poate. Asta ar însemna limitarea curgerii tale, punct terminal. Sfârşitul. Şi…încă semnele de punctuaţie pentru infinit nu s-au pus în vânzare. Vinzi şi cumperi. Atât. Măsură, cantitate, nu contează, ci actul în sine, al vânzării îţi readuce zâmbetul de angoasă. Impersonal, himeric….rece. Încremenit de o şoaptă. Ai nevoie de mine? Iar treci nevăzut, departe. Norii zac, tu plângi, eu zâmbesc lângă o jerbă.  Respiri glasul tâmâiei? Giulgiul zboară, noi credem, sau cerşim împreunare. Dincolo merg destine pe o sticlă. De ce nu se sparge? Am greşit, iar… Mă plec şi tu mă binecuvântezi. Acum te-ai întors. Dar cu cine vorbeam? Cu crucea. Vorbeam? Timpul de fapt şi-a renegat trecutul cu ignoranţa.

Se mai plimbă încă printre  răsadurile ţintirimului o umbră cu o candelă în mâna stângă. A! E mâna ta? Dar unde e cea dreaptă? Lumină şi infern… De fapt în Acest loc e doar haosul fumului de la lumânări. Te rogi? De ce? Care e Azi sau încă de Ieri, Dumnezeul tău? Am uitat…Sunt năucă acum, sau proastă, cum vrei. Sunt cine vrei! Noroi? Prefer apă ca să-i salvez pe ceilalţi de păcatul meu. Păcatele? Am omis. Aş putea fi oricine! Un nimeni ce se-nalţă din pământuri şi se pretinde de fapt a fi Altul. Mă ierţi?

 Nu sunt decât o fărâmitură atee şi păgână… O frântură de prejudecăţi… Şi totuşi, aici, în temedeu, e linişte, nu e frământarea regăsirii. Simt cum florile îşi coboară privirea în spatele luminii şi-şi înmoaie trupul şubred în apa din gropile pământului.Nu cred acum în nimic. Atee? Păgână? De fapt liberă. A traversat în urmă cu un minut un haos, dar nu l-am oprit, chiar am surâs pizmuitor, bucuroasă că el m-a ocolit, că nu l-am magnetizat. Poate-l vor înghiţi alţii pentru că pe cel din mine de-abia l-am stăvilit. Antenele lui spasmodice le simt până în ochi. Ştiu, aşa mi-e scris, să mor când se lasă întunericul şi tulburarea din mine numai găseşte gol, ci tremur, deci viaţă, şi mă ofilesc în fiecare noapte şi ziua să zac pierdută prin spaţii sau destine abandonate de Ceilalţi. Propun să ne articulăm zodiile, să forţăm cupa fortunei şi a Nenorocului. Bine, cum vrei, pentru că tu mă priveşti ca pe un om păgân. Om păgân? E pleonasm. Ai greşit. Şi totuşi aş fi dorit să mă crezi. Ceva ce există dar e inutil , chiar obstacol, piedică, dar îi simţi tentaculele, e o altă gură ce sapă o moarte. Mă percepi ca o tulburare negativă, desigur. Te-am convertit? Odată? Când? Atunci când mă priveai… Acum sunt doar o bucată de bumbac colorată, tăiată stâmb şi ruptă în colţuri. Nu am nici o formă. Nici măcar petec nu pot fi pentru că de câteva zile mă calcă un vânt prin cercul decupat în mijlocul sufletului, în interior. Nu am interior? Bun, în cazul ăsta sunt un contur oblic al unei minţi obosită de obsesii, de reverii, dar care crede încă şi se zbate, continuă, nu se lasă doborâtă de rădăcinile ei. Nu sunt nici un contur? Dar atunci… Şi râd dezmeticită. O cutie?… O cutie de carton în care a fost cumpărat spiritul meu. Ieftin, desigur. A, gratis! Ştiam că lumea nu mai cumpără demult, doar cere sau chiar ia. Dar eu oricum nu am valoare, deci ce preţ?

Te-ai liniştit. De unde ştiu? Simt. Simt cum plasele de revoltă s-au topit în părul tău negru, de cărbune arzând, şi cum privirea carbonizată, acum îşi mângâie oglinda, se admiră, zâmbeşte şi tace. Ochiul de la spate se crestează şi respinge ziua. Câtă frumuseţe! Nimeni nu te admiră. Eşti singur pentru că tot singur ai participat la geneză. Îţi aranjezi sacoul, îţi potriveşti cravata. Pălăria? Ţi-a luat-o gândul împotrivirii. Iar mint? Mint până şi că trăiesc? Poate pentru că toţi mereu m-au minţit şi acum port seva plăsmuirii… Eu nu am dreptul să vorbesc? Sunt mută, iar am uitat. Peste cinci zile orbesc. Din nou? Dacă între noi nu ar fi paranteze? Ni s-ar încleşta cuvintele, probabil…

Am uitat să te întreb: de ce plouă cu vise de argint? Că Efemerii au uitat să viseze şi alină pustiul cerului cu strălucirea?

Nu-mi spui nimic? Am o imaginaţie nebună? Iar tu te ascunzi în spatele meu şi-mi porunceşti să te caut în timp ce tu te ţii strâns de umbrele mele. Nu sunt supusul tău ca să-mi ordoni! Suntem egali… Întotdeauna eu am fost mai slabă? De-aia nu va exista niciodată „noi” pentru că suntem pe trepte diferite? Am fost mai slabă pentru că ţi-am lăsat impresia că m-ai învins, că n-am să mă mai întorc, că depind de un „cineva” mereu, dar am găsit aura zborului în mâinile mele. Strigi să amuţesc. Nu se poate. Ai fi vrut să-mi întorci spatele şi să pleci, dar cine te primeşte? Eu am o altă lume în care revin—cea a oamenilor, a materialului, de unde vin. Nu are descriere, condiţii. Visul se poate moşteni sau îl poţi împrumuta sau răscumpăra? Era un alt ghem ce-mi înnoda demolarea: de ce începutul nu poate fi reluat ca început?

Nu poţi pleca, nu trebuie, nu poţi să asculţi, nu e necesar. Încremeneşti cu ochii înveliţi în bruma neputinţei iar clocotul răzbunării îşi găseşte o portiţă de manifestare. Mă provoci să mă cobor iar în pământ. Pentru ce? Egoistă? Te pripeşti. Sunt doar prevăzătoare. Cu tine, mâine e necunoscut mistuitor, pustiu, apoi iar letal. Otravă? Da, îmi amintesc când mi-ai dat o picătură de otravă pe o scrisoare de compătimire. Erau condoleanţe? E, oricum, numitor comun: mila.

Am primit alaltăieri floarea veninului. Dacă am sădit-o? Da, în sufletul altcuiva, de fapt e tradiţie din generaţii, de la eu şi tu purtată. Cine sunt „eu” şi „tu”? Probabil că sunt „unii”, „toţi” sau „oricine”.

Poţi să pizmuieşti Existenţa, Fiinţa? Zâmbeşti palid, petrecut de un fior al neputinţei. Înfierat în propriile gânduri.

Sunt singură… Mă crezi? Deci mint… Mi-ai întors spatele şi din masca neagră, hibridă a acelei linii nevinovate, sacrificate la intersectare, ies ulii ce-şi strigă abisul din ghearele umbrei. Iar îţi vorbesc… De ce? Singurătatea în fapt e cel mai bun leac împotriva urii privitorilor. Mă izolez? Nu, nu încă, sper că florile umanului şubred se vor colora… Spectrul lunii… Nu e iar lumină, e chiar zi… Te frâmânţi? Cum văd? Prin ochii atingerilor minţii pe braţele tale zvâcnind talazurile neliniştii. Când pleci? Cum întreb? Când tu dormeai, un cerşător mi-a întins a lui pomană, a nimănui, şi aşadar libertatea cuvântului! Dacă nu exist pot vorbi de pretutindeni. Acum sunt în pumnul tău strâns ce încă-şi păstreză spinii trecutului, a păcatului. Vrei să mă sufoc sau să mă pătrundă urmele ieri-ului, ascuţite ca acele anilor? Ce vrei? Cum poţi voi când tu eşti anulat de proprii paşi călcaţi de vânzători? Am omis, am ezitat cândva să mă interesez: cum mai e în iarmaroc? Au crescut preţurile sufletelor sub greutatea cântarului sau cuvintele tale vândute în coşuri de paie au fost prăduite? Mai sunt făţarnici sau mişei? A, încă se plimbă printre preţuri suflând vânzarea, răzvrătind din nou la revolte barbare? Te plictisesc? Cum soarele apune iar eu întreb amurgul? Paloarea ochilor se scurge departe în cetăţile întunericului. Pe târâmul funebru se lasă unghiile umbrei, iar pământul zgâriat, geme. Crucile se deschid şi prin numele încrustate ies spirite(le). E frig. Ţi-e frig? Simţi? Clipesc şi tu surâzi la moartea soarelui şi la căderea umanului în excepţionalul neantului. Când mint? A, când nu mint? Atunci când te pătrund în ochi să-ţi văd repulsia, refuzul vieţii, omiterea prezentului.

„Era un mod de a mă apăra de durere..”

„Era un mod de a mă apăra de durere..”… Vorbeai apăsat, răguşit, sprijinit cu braţul pe o cruce de marmură, cu fruntea lăsată pe braţ… Deschid ochii şi lumina mă orbeşte. Am impresia pentru moment că văd pete roşii în jur, că privesc lucrurile printr-o plasă roşie , decolorată… Stai aplecat, adus de spate şi începi deja să murmuri şi nu mai înţeleg nimic… Încerc să mă dezmeticesc, să iau aer. Parcă somnul m-a sufocat, mi-a luat oxigenul şi m-am trezit mai ameţită, mai obosită decât când atunci când am aţipit. Mă oblig să te privesc dar continui să văd pete acum diluate, spre alb strălucitor şi nu mai pot fixa imaginea. O pasăre trece zbuciumat printre vârfurile molizilor, îi scutură puţin acele şi praful încep să se desprindă în fragmente, şi pare că în fuga spre timpul ei, departe, îmi face cu ochiul. Clipesc de câteva ori şi te văd susţinut de marmură şi mă străduiesc să deschid larg ochii. Te întorci fulgerând spre mine, agasat. La ce mă uit? Mă uitam la tine, că e nefirească poziţia ta, cu garda jos. Hmm… cum mă uitam? Aaaa, nu în niciun caz cu milă ci mai degrabă speriată. Realizez târziu că reacţionezi iritat pentru că te simţi deranjat… Începi să gesticulezi, să urli că îţi irosesc timpul, că vorbesc prea mult şi te obosesc iremediabil. Încerc să îmi dau seama dacă m-am trezit de-a binele şi dacă ce aud acum nu e tot o fâşie de vis. Te uiţi înegurat şi îmi ceri să dispar. Uiţi iar că am venit Aici  să vorbim, să te văd, că este în fapt un sacrificiu enorm să parcurg peste noapte o altă dimensiune a spaţiului. Te văd iritat şi îmi rogi tăcerea. Ai da orice ca să nu mai îmi auzi glasul? Am impresia că nu te-am cunoscut niciodată, că nu ţi-am privit lucid niciodată una din cele două feţe, nici cea îndreptată spre Nord, nici pe cea spre Sud… Că nu ţi-am citit privirea, că nu am prins hăţul mimării… Îţi spun că s-ar putea să fie ultima oară când abandonez terestrul pentru Aici, şi îmi dai replica imediat, că e decizia mea. Mă trosneşte subit indiferenţa, nepăsarea şi oarecum cruzimea cuvintelor care erodează venele inimii şi mă clatin puţin. Simt cum ameţesc şi presiunea îmi apasă pe creştet, cum tensiunea trepidează să inunde tâmplele şi de jur împrejur obiectele devin pionii ruletei… Am impulsul să dau înapoi. Să fug, fără a dezerta însă, ci pur şi simplu a pune capăt derutei.  Am intenţia să stabilizez situaţia dar impactul ultimelor propoziţii îmi zguduie gândurile. Te văd multiplicat, ca în oglinzi retrovizoare, din mai multe unghiuri, apoi în ape şi confund durerea cu căldura toridă care-mi năvăleşte în obraji. Seceta defensivei mă lasă să cad uşor spre un morman de pământ şi tu baţi cu pumnul în marmură că nu tac. Îmi spui rugat că mi-ai impus de atâtea ori să termin, să înmărmuresc într-o fracţiune de timp… „ Ţi-am spus. Ţi-am spus, ţi-am spus… ” îmi picură pe pleoape acest verb şi răcoarea ploii iertării îmi bântuie palmele. Te apropii de mine, aplecat şi am impresia că vrei să-mi iei pulsul să vezi dacă mai repspir. Ce mă face să cred aşa ceva? Cum pot să gândesc cu atâta patimă , răutate chiar despre tine că mi-ai dori… tăcerea? Fac un efort să îţi dezleg ultimele sensuri ale zilei, un efort crucial ce mă duce spre grotele amorţelii şi mi se pare o ecuaţie pe care nu o vei înţelege poate niciodată şi efortul de ăsta matematic îmi desprinde rămăşiţele puterii de corp. Noaptea se lăsă pe ghenunchi şi îmi priveşte obrazul. E roşu şi tu stai în spatele ei ca un martor al unui accident şi parcă nu ai vrea să recunoşti că a fost culpă. Stai ascuns şi priveşti după umărul ei drept cum îmi linişteşte zvâcnitul orbitelor şi te acoperă doar amăgirea că nu ai nicio obligaţie faţă de poposul meu, că m-am rătăcit Aici… E orbitor întunericul ăsta… Atâta fum… Mi se zbate în timpan acelaşi refren: „Ţi-am spus, ţi-as spus, ţi-am spus…” şi pupile coboră pe treptele oniricului… „ De ce nu mi-ai spus?” Mi-aş vrea timpul meu, de geneză personală înapoi… Bâjbâi în minte, în beznă , căutând timpul unei copilării şi pregătesc preţul unei eventuale întoarceri a ei, intactă, nestrăbătută de ademeniri, să o răscumpăr… Îmi spui târziu, când simţeam lumina rece a Lunii pe degetele înţepenite în pământ că timpul pe care eu îl caut e vândut şi că este irevocabil pierdut… Fără recurs… Mă simt paralizată în propria voinţă şi tu zâmbeşti şi îmi tot repeţi că e timpul să dorm şi eu refuz să cred în acest îndemn…

Ai uitat să te recunoşti…

Îţi vorbesc de jumătate de oră şi tu nu încetezi a murmura un refren al revoltei! Te întreb răstit dacă mai are vreun rost conversaţia de astăzi… Şi tu răspunzi numărând arborii din acest pătrat că nu e un refren , e chiar un marş al revoltei… Te ridici  alene şi faci un calcul: am două erori. Prima este omiterea că Aici tu eşti cel care măsoară timpul şi dă verdictul orelor şi a doua… este naivitatea mea care mă descoperă involuntar…  Mă imobilizează firele gândurilor şi pentru câteva fracţiuni de secundă, mă pierzi ca ascultător… Nu aş putea să mă dezvălui, să îmi strecor esenţa ca prin filtru tuturor trecătorilor, vânzând-o parcă… Pentru a convinge spiritual pe cineva să se deshidă trebuie talent sufletesc, trebuie răbdare, profunzime… Trebuie receptorul să aibă garanţia că trăirile vor înflori fiind descoperite de lumină nu pentru diversitate, infomaţie ca să fie ofilite de curiozitatea privitorilor… Am impresia că te adresezi unui alt Eu, al eterului, şi nimic din ce pare că pledezi nu-mi este adresat… Poate că nu mă implic… Da, şi asta e o posibilă cauză… Mă contrângi să revin prin provocarea întrebărilor. Care astăzi? Care mâine? Crezi că refuz să conştientizez unde mă aflu… Râmâi pe gânduri , privind petalele călcate de noapte ale trandafirului roz… Priveşti în gol şi pupila ţi se pierde în beznă… Încerci să te reculegi, să-ţi aminteşti un punct de plecare, dar uiţi mereu unde ai rămas… În ecuţia timp şi faptă, ai rămas pe dinafară. Asta e soarta. Resemnează-te. Zâmbeşti împăcat şi pentru un moment reuşeşti să mă derutezi şi te cred. Cred în tine. Te întorci răvăşit şi te apleci să asculţi vântul… Mă priveşti rătăcit şi mă întrebi dacă dimensiunea spaţiului cu cea a timpului sunt paralele, suprapuse sau comunică prin coridoare?… Te împiedici în propriile gânduri şi cu încheieturile legate cu sfoară, ca osândiţii, vii izbăvit să îţi dezleg cuvântul. Dacă nu te-aş ştii învins, aş putea spune că smerenia ta pe care o manifeşti acum este doar o viclenie. Priveşti mirat pupilele mele mărite şi obiectezi că par orgolioasă… Dar las locul punctelor de suspensie pentru că te orientezi după aparenţe şi asta a cotribuit la căderea ta în Aici. Vorbesc de parcă aici ar fi Infernul? Şi cum poţi infirma că nu e, dacă nu ai cunoscut şi o altă versiune a decorului? Încerc pentru prima oară să te conving? Să te conving să păşeşti în alt decor? Nuu! Nu este răspunsul pentru că eşti dat locului, acestui loc… Eşti vândut… Pentru tine sensul termenului „variantă” a fost exclus… Ridici privirea spre Sus şi oftezi… Da… ştii, talanţii, ploaia, plecarea, 5… Sunt doar fragmente e adevărat, dar reprezintă reconstituirea unui panou de existenţă, precum un colaj.  Colaj? Da… colaj pentru că panoul existenţei tale este un amalgam de fiinţe … Fiinţele altora? Vrei mereu să fie toţi de acord  cu tine, vrei să schimbi sensul devenirii?… Noi suntem în contracronometru, nu avem la dispoziţie o prelungire de timp, nu avem dreptul la întârzieri, reveniri, omisii… Mă priveşti cu îngăduinţă şi am impresia că în intervalul ăsta de la căderea Lunii în pânzele nopţii, şi până Acum m-am făcut observată. Clipeşi  teatral şi recunosc gesturile tale nervoase, ticurile sau pe cele voite, voluntare, induse. Mi se pare a fi delapidare faptul că tu poţi ştii ce vreau eu să spun şi fără ca eu să vorbesc, dar pentru mine nici gesturile tale nu vorbesc, nici cuvintele… Poate că nu reuşeşti să te exprimi , să te îţi deschizi porţile ruginite ale adevărului sinelui… Iar sunt ironică? Credeam că ai fost clar când ai spus că muritorii nu au acest drept din fire, din naştere. Cum poate fi o fărâmă de existenţă ironică? Te înclini să cuprinzi vântul şi în forfota frunzelor, cu înălţări şi căderi, în balansul morţii văd trăsuri ce poartă corbii pe alei. Asfaltul clocoteşte, e noapte, croncănitul păsărilor îmi secţionează timpanul, limbul frunzelor îmi zgârâie fruntea… Toate băncile au încă semnul brumei de la amiază şi în vâltoarea asta rămân singură , eu şi cu gândul. Te caut din priviri mai întâi în stânga…. Şi sunt nevoită să întorc capul şi spre partea dreaptă… E un non-sens să te caut în partea dreaptă, dar era pentru mine nu o faptă ci o încercare… Nu te văd nicăieri şi mi se înfiripă în tâmple senzaţia singurătăţii, coborând  până în palme, pe care mi le îngheaţă… Aud ecoul ploii, paşii grăbiţi spre cetatea formelor, armata pregătită pentru asediul ultimei brazde care atârnă pe marginea prăpastiei abisului. Din spate se simte un vânt polar, şi dansul frunzelor se înteţeşte, urmele făpturilor vegetale sunt proiectate pe umerii mei şi literele răguşite ale construcţiilor tale ajung până în spaţiul singurătăţii pentru a mă trezi… Cum care forme? Nu ştiai că doar materia are formă? Spritul să aibă formă? Nu… asta ar însemna să aibă o limită , să fie perisabil, suspus trecerii timpului. Într-adevăr să ai formă înseamnă să fi perceptibil, să transmiţi senzaţii… Dar e o viaţă plină şi scurtă… Un curs al unui destin palpabil. Vrei să vorbim despre oameni? Crezi că trările devin muritoare? Cred că tu consideri că om este echivalent cu muritor, că definiţia omului este trecerea… Ai putea să consideri trăirile muritoare doar în contextul în care ele sunt nutrite de oameni şi mor odată cu ei, cu lăcaşul unde au fost sfiinţite, dar uiţi un element… Acela că trările sunt general umane, că omul este format pentru a simiţi, iar acest element se reia…. Cuvântul pe care tu îl uiţi este reluarea… Trările nu mor cu un om, ci vor muri cu ultimul om…

Aripi plouând…

Mă întorceam după ce bătătorisem nopţile, după ce parcursesem fiecare cetate, după ce le adusesem la tăcere, după ce mă furişasem în spatele tuturor străjerilor… Mă întorceam cu aripile, greu, îmbibate cu ploaie, târându-le în praf… Erau prăfuite şi tu mă priveai cu milă… Dacă mi-ai fi spus înainte probabil se pute opri acest drum… Poate că nu aş mai fi fost nevoită să străbat tot întunericul altora, să fiu iscoada tuturor umbrelor… Dar poate că nimeni nu ar fi putut opri ce era predestinare, nici chiar tu… Te uiţi încruntat şi îmi ceri să fiu mai clară, spui că mi-am pierdut coerenţa.  Şi echilbru meu moral este în declin… Îmi simt cuvintele firave, ca visele uuni copil, şi nu le ofer spijin, cer protecţie. Nu îmi găsesc ideile, nu le pot focaliza şi nu ţi le pot vinde. Eşti iritat de neliniştea mea, de panica în care mă zbat şi vrei să te întorci cu faţa spre Soare, să te decantezi. De data asta mă dor ochii îngrozitor de la încleştarea indiferenţei tale cu anemia spirituală a mea.  Am bătut calea perpendicular pe traiectoria luminii şi energiile psihice sunt deja întinse la maxim. Te simt încordat, şi te-aş lăsa oricând să pleci, să te întorci în negura prăpăstiei tale. De azi nu te mai  ajut să te ridici, să te edifici. De azi eu am obosit căutând în mormane de cioburi, aripa ta… Eşti tăcut şi am impresia că îţi e teamă că poţi pierde. Tăcerea ta devine un mijloc de defensivă. În haosul imaginilor despre intangibilitatea ta te simt înghemuit, redus la un pumn de noduri. Te uiţi în dreapta, apoi în stânga şi mişcarea anchilozează spre stânga. Aş fi vrut să mă opreşti, repet fără noimă, ca un vers ce rămâne înţepenit în minte, care se agaţă de retina gândurilor şi nu-ţi mai dă linişte să-ţi armonizezi alte idei. Repet murmurând şi mâinile mi se încordează, auzul mi se arcuieşte spre Dincolo de gardul ăsta ruginit, de fier forjat. Bâjbâi prin beznă şi în densitatea negrului nu ne mai întâlnim strigările. Se năruie pereţii unei gropi proaspăt săpată şi am senzaţia că pământul îmi fuge de sub picioare, că mă dematerializez şi devin o foaie volantă printre păsările mormintelor.  Răscrucile voinţelor mă asediază şi capitulez.

Nu-ţi vorbesc de nefiinţă sau nemoarte, nici de adulmecarea căderii sau prevestirea zborului. Devin neutră şi tac. Încerc să mă pierd printre florile de la început primei vizite şi încerc prin simţul tactil să le simt belşugul petalelor, beţia floralaă. Încerc să te disting de smoala din jurul nostru şi să te întreb dacă de data asta, după nopţii ca deceniile, ca veacurile, bujorii au înflorit mai ţipător decât altă dată. Încerci să fi ironic şi să trasezi cu privirea ispita criptelor, a crucilor, să-mi dovedeşti că materialul lor este incomensurabil, că este prin forma lui apăsată de doliu o înfăţişare himerică, splendidă…

Era prima oară când conştientizam că dacă vei mai veni supus să te încheg din umbre nu aş mai face efortul să te caut în toate colţurile haosului şi să te întregesc. Erai aşa cum te lăsam de fiecare dată când se lasa Luna pe braţele tale, atârnând, erai acelaşi. Nici cotropiri repetate, iremediabile ale acestui Aici, gonirea ta, revenirea, dezastrul, nu te-ar fi putut trezi din întuneric, nu te-ar fi putut desprinde de masca păcatului.

Te priveam acum din spate când stăteai aplecat să ciopleşti o altă cruce, să aştepţi alt suflet de înger… Te priveam adânc şi îmi revenea în minte refrenul cât eşti de nefericit de fapt în lumea asta de umbre… Cât pierzi din esenţa fiinţei îngropându-te în indiferenţă.. Câte minuni ale Lumii descoperite, săpate, pierdute, ruinate sau încă neclădite ai omis în linia ta dreptă, fără urmă… Câte înălţări serafice ai ofilit în marşul tău spre Aici… Şi câte vei strivi încă în neînţelegerea ta…

Ştiam…

Îmi spui că vrei să mă salvezi de mine..Şo râd răvăşti. Vrei de fapt să mă desparţi de mine nu să mă slavezi . De ce să mă salvezi de prorpiul Eu, de proria conştiinţă?… Râmâi pentru un timp fără replică, poate căutând, arma revanşei, dar ecoul gândurilor tale nu mai ajuge până la timpanele mele. Te uiţi răsucit, în stânga, în spate, pari neliniştit. Eşti grăbit? Azi se vând suflete? Aaa şi urmăreşti să nu vină cumpărători prea mulţi. Te privesc cu indulgenţă şi realizez că nimic din forma conştiinţei tale nu poate fi salvat… Te privesc cu resemnare că valorile concepţiilor tale se vor pierde în timp şi nimeni nu va ştii că au existat,că nu ai dat aripi unor suflete să se descopre pe sine, să-şi descopere talentul. Vorbeşti precipitat şi pare că arunci înserare pe tot cuprinsul deşertului ăsta. Pustiul le adulmecă şi le lasă ca o ceaţă desupra ţesăturilor sale.

Aş vrea să-ţi desenez azi Pământul… Dar bine spui ce rost mai are, când Aici domneşte întunericul subsolului, a beznă şi claustrofobie, pare a se întrona cu fiecare celulă de timp ce trece pe lângă tâmplele noastre. Prinzi o sferă de timp şi o priveşti cercetător… Azi iar vânăm fluturii din negură? Îmbătrâneşte timpul, şi rămâi privind apusul îngândurat… Aş crede dacă nu te-aş cunoşte până la ultima nervură mentală, că te pândesc lacrimile. Râzi în cascade, râzi demonic şi te opreşti aruncând o privire glacială spre dispreţ. Învingătorii nu au voie să plângă , nu au dreptul. Plâng în ei, plâng gândind, în trăiri dar nu în fapt şi în … fapte… Faptele nu trebuie să trădeze starea de tristeţe, de gardă coborâtă, de vulnerabil. Plângi pentru tine şi atât. Fapte plânse… Parcă începi să te domoleşti şi recazi în stare de meditaţie. Îmbătrânim? A apărut pe sufletul meu primul rid ? M-am matruizat? Cu cât pătrunzi în existenţă cu atât de răsfiri mai mult spiritul, de risipeşti în Univers. La un moment dat apare dezamăgirea şi cred că asta veştejeşte sufletul tânăr, îl usucă. Cu cât descoperi noi perspective cu atât se mistuie mai mult sufletul pentru că ceea ce descoperi cu imaginea deja ideală formată nu vor coincide. E un joc în care principalii arbitrii sunt obiectivitate şi subiectivitate. Dezamăgirea îţi seceră aripile. Râmâi o bucată de lut în forfota ploii… Vorbesc singură, ca mai întotdeauna şi cuvintele mele nu găsesc adăpost la tine. Te prefaci că numeri firele de nisip, le despici, le împleteşti şi vrei să cuprinzi talia împrejurimilor cu un brâu din ore… Te uiţi revoltat spre mine şi începi să strigi că fuge pământul de sub noi, că e alunecare de teren, că o sa se surpe criptele şi o să cadă crepusculul peste noi. Eşti agitat şi începe să-ţi tremure vorba. Te roteşti în jurul aceluiaşi punct şi cauţi sprijin… Oare ce te-a tulburat înăuntru aşa?

Începem să vorbim de absolut, de valori pe care poate niciodată nu le va putea atinge nimeni… Atunci te întreb de ce există în sistemul nostru de valori. Pentru ca să avem un punct de reper, pentru a ne oronda viaţa? Vorbeşti încet, începi să bolboroseşti ca un fel de incantaţie şi încep să pierd firul , ritmul. Cuvintele se preling pe umerii mei îngheţaţi, pleoapele se răsucesc de tremurat şi eu continui să-ţi ascult gândurile. Ştima de pe acum că odată ce sufletul o să îngheţe nici pânsetele calde ale verii , nici răsăritul lui iunie nu o să îl aducă la viaţă. Aveam clar sentimentul ireversibilului şi continuam să mă trezesc din vorbele tale, să mă înalţ sau să adorm cu sensuri , cu interpretări ale lumii pe care tu mi le impuneai. Mă priveai mirat că vorbesc, poate pentru că îndrăznesc să emit idei, să încropesc viaţă lumii. Simţeam cum vrei să mă îngropi de vie în maldărul ăsta de neviaţă, că mă vezi pizmuind treptele tale… Încercam pentru prima oară să înţeleg de ce nu poţi să fi… altfel… De ce nu poţi să fi ceva?

De ce? Râdeai dezmeticit că eşti totul, că nu ai nevoie de nimeni …Şi atunci întrebam obsesiv în gând de ce vrei să-i asediezi pe alţii, să le furi gândurile, trăirea , viaţa. Descoperam de fapt egoismul tău, dorinţa de a fi unicul stăpânitor al lumii, al lumii tale , din adâncuri… Contemplam Luna şi gândeam că eram atât de aproape de ea şi totuşi… noi stăm ţinând în mână candele ca să ne încălzim… Eram atât de aproape de multe altele: de vis, de idee, de speranţa… dar doar eram Acolo unde ar fi trebuit să fim noi, nu ceilalţi…

Fluturi căzând….

Mă întorceam din nou, şi din nou, ciclic, Acolo… Ploua adânc, tunetele treceau prin pânza subţirea a timpanului şi cutremurau deprte, amorţeala ideilor… Nu te mai vedea, nu te mai căutam… Nu voiam să mai ştiu nimic de invidii, priviri ce împărţeau la fiecare colţ de noapte smoală şi venin… Te ştiam acolo în acel Acolo, aplecat deasupra crucii tlae şi uitam să fac distincţia între cele două chipuri ale tale. Te ştiam demult aşa şi tu uitai să mai râzi când te criticam. Erai amorf ca şi mâinle tale anchilozate pe lemnul umed.  Ideile mi se înnodau pe aceeaşi partitură, că lemnul va putrezi curând… Citisem demult trilogia neîntoarcerii, a sfâşierii… Singurl care săpa acum depresiuni în mintea mea era ireversibilul, timpul care pleacă şi rupe din noi fiecare etaj al fiinţei, că ne descompunem. Te uitai îndepărtat spre mine. Dacă îmi amintesc vânzarea? Vânzarea ta spirituală? Da… îmi aminteam că fiecare cuvânt  hibrid dar care seca suflete determian vânzarea, fărămă cu fărămă… Te dematerilizai şi autnci mă întrebai sardonic de ce tratez viaţa atât de serios, de ce dramatizez fiecare snes, de ce din ifecare semn grafic fac un anihilaotr al lumii interiore. Zâmbeam şi înceeam să simt cum se defragmentează o lume nu interioră, ci fnatastică, o lume în care doar o sigră fiinţă a clădit tot, a purtt bolovnai pe umeri. Aveai impresia că se dorea o convertirea de intenţii? Hmm… te înşelai… Era doar amăgirea că unele suflete îşi pot găsi calea spre suflet susţinuţi, îndemnaţi…