Recviemul tăcerii…

În memoria bunicilor mei,Gheorghe şi Ileana.

Plâng pe o frântură de timp lângă un pământ din care mă simt parte… Plâng langă o Cruce care mi se amestecă printre cuvinte şi simt cum imnul pentru pământ se răsfrânge întristător şi mirosind a eternitate într-un sunet grav şi prelung de toacă a tăcerii. Este un soi de încercare pe care o parcurg cu suferinţa unui dangăt de clopot, ca şi cum Dumnezeu şi-ar fi lăsat în spaţialitatea nedefinită a sufletului meu o parte din propria şi nemărginita Sa durere.

Asfinţirea inimilor, care mi-au poetizat fiinţa, mă face să intru într-un univers al elegiilor de dincolo de aici, unde tulburarea întâlnirii cu îngerii blânzi şi suavi ai Luminii te fac să uiţi de scorbuirile negricioase ale balansului dezechilibrat din pretutindeni-ul trecerii acesteia…

Firul de iarbă rămas uitat, undeva, lângă colţul de lemn al gardului de acasă, licărul candelei pâlpâind încet a neuitare, colbul neşters al icoanei ori păianjenul cu geometria perfectă şi lucioasă atârnată de streaşina şopronului din spatele curţii, îmi naşte în minte turla părăsită la plecarea înspre altundeva a pământeanului nostru trup, uscat de putreziciunea bolii şi pogorât cu plânset de litanie creştină, acolo unde nu poţi mângâia nefoşnit şi tainic decât acordurile azurii ale unui cer dezgolit total în propriile tale braţe neputincioase şi împreunate a rugăciune eternă…

Există în noi o sălăşluire a firescului lumesc – ce diferă, la un moment dat, de patria cântului imaterial al divinităţii -, unde privighetorile îşi smulg aruncându-şi în noroi glasurile, iar Dumnezeu e umilit din cap până-n picioare cu o forţă a distrugerii ce sfâşie în bucăţi orice urmă de puritate a ninsorii aruncate peste ţărână cu dorinţa naşterii unei muţenii a facerii lumii, care să conceapă din nou un basm, acelaşi basm cărunt dintre un copil şi doi bunici tăcuti şi fără vârstă, care ating acum uşor pleoapele moi ale unui paradis de Lumina descântat cu şoaptele acatistului unei înveşniciri neânsetate de noroi…

Plâng durerea unei lacrime, într-o-nserare ce, parcă, nu se mai conţine pe sine. Plâng pentru propria mea neputinţă de a-mi învinge nefericirea, atunci când, lângă Crucea destinului meu, sunt singura care-şi aude bocetul şi tânguirea inimii, afară de pământul care se chinuie – de altfel, şi singurul –, să-mi respecte durerea. Durerea mea e, de fapt, durerea unei rădăcini smulse şi aruncate deloc înspre aiurea, ci înspre spaţiul unei muzici unde Bach poate să spună ce vrea, când vrea, la fel şi Haendel sau Chopin, şi nimeni să nu le interzică dreptul de a glăsui superior şi unic marea şi imensa necunoscută a Universului – Sufletul…

Am ţinut strâns tot timpul mâinile care au ştiut să mângâie intotdeauna liniştea unei poveşti, pentru ca am ştiut că armonia sufletului stă în puritatea florilor, iar florile sunt Lacrima unui Dumnezeu care ne iubeşte. Sau, poate, la capătul unei lupte atât de aprige a destinului nostru lumesc, constatăm cu stupoare, că ne topim, puţin câte puţin, cu fiecare clipă care trece şi, firavi, încercăm să batem cu timiditate la uşa zăvorâtă a unei eternităţi, ce nu ne refuză niciodata dreptul la înveşnicire absolută… Şi ne înţepenim, cu încăpăţânare oarbă aproape, în colţul acestei eternităţi, care rămâne să-i plângă jalnic de milă, în şuvoiul unei existenţe pleşuve de înţelesuri şi plină de povârnişuri din ce în ce mai istovitoare, fiintei umane in sine… În ăst context, viaţa şi moartea sunt singurele repere fundamentale ale ontos-ului teluric, în afara lor, nemaicontând absolut nimic. Deşertăciunea îşi face loc, perfid şi cu insistenţă, fără ca omul să îi poată percepe din timp înfăţişarea hidoasă şi râncedă. Şi doare, sugrumă, distruge orice, mai cu seamă ultimele urme de frumos ale stinsului de păcat şi putred suflet omenesc…

Lumina vie a dumnezeirii înfăşată în scutecele murdare ale deriziunii cotidiene hulpave de urât… O, Doamne, Te-am închis pe Tine în mine şi am încercat să ne confundăm doar pentru secunda când basmul dintre copil şi bunici va deveni iarăşi, sub oblăduirea Ta, realitate şi va învinge pentru totdeauna scârboşenia scrâşnetului unei lumi, care miroase a rânced şi din care n-a mai rămas, din nefericire, aproape nimic bun!… Da, ciudat, aproape nimic bun. Patima veşniciei ascunse la umbra fiecărei clipe, care încearcă să se arunce fără discernământ în braţele tot mai reci ale morţii, mă macină şi nu îmi tihneşte hrana cotidiană a trupului apăsat de povara neagră a sorţii, trup care nu tace atunci când e pălmuit prin verbele limbii sale de mamă, de strămoşi şi de toate cele sfinte ale sufletului tău…

Plâng pentru că plânsul înmoaie rugăciunea şi mă apropie de Dumnezeu şi de osul celor lângă care am respirat liniştea de dincolo de cuvinte în ceea ce numai dragostea îţi dăruieşte la un moment dat al vieţii tale – pacea, pacea unor spirite trăitoare doar prin ele însele şi pentru Dumnezeul lor, într-o superbă identificare de sine cu traiect ascensional…

Când ţi-e greu, fericirea pare că începe să nu mai fie. E ca o sămânţă aruncată pe un pământ sterp, unde nu va încolţi nimic, niciodată, în afară de vânt, piatră seacă şi furtună…

De multe ori, sufletul mi se închide aidoma unui copac însingurat aflat în pragul desmuguririi, iar palmele îmi strivesc secundele trecerii cu un zvâcnet zadarnic de pasăre cu aripa uşor îndoită. Mă domină acest sentiment al scurgerii de aici înspre dincolo şi mă doare. Mă risipesc în cele mai mărunte bucăţi şi simt că, oricât aş încerca, nu le mai pot da forma iniţială, aceea a copilăriei îngropate în pământul unei Cruci peste care asfinte şi răsare, în egală măsură, acelaşi – şi totuşi altul – soare al unui Univers în derivă, abdicat total de la ideea de îndumnezeire veşnică…

Trecerea noastră fulgurantă prin avatarurile acestei vieţi cu multe necunoscute existenţiale ne face să rămânem, către sfârşitul ei, firavi, cu trupul împuţinat de boală şi de dureri cumplite, încât spaţiul dumnezeirii devine, la un moment dat, o tragică ecuaţie a suferinţei cu soluţii în mulţimea unor numere care nu mai ţin absolut deloc de cele ale atât de cunoscutei matematici pământeşti. Sufletul rămâne suspendat, undeva, între un a fi şi un a nu fi, ce nu îşi mai recunosc unul altuia drepturile fundamentale.

Se spune că florile alungă tristeţea care ne împinge înspre prăpastia disperării. În duhoarea care apasă necontenit viaţa, supunând zădărniciei şi efemerului tot răul, care ne domină şi ne înconjoară de pretutindeni, mi-e dor să cred că, în orice clipă, prin sărutul candid al unei petale asupra lacrimei îndurerate a sufletului acesta înnoroiat, spelbuit de vremuri şi de răni supurânde, trezirea la eternitate poate alunga din dimineţile goale de răsărit suferinţa rămânerii într-o singurătate pământească a unui suflet, ce nu îşi aşteaptă decât rândul la acel alt început, când basmul copilului dorind de mângâierile şi de sărutările bunicilor acelora fără vârstă se va povesti din nou, în acelasi fel, cu aceeaşi eroi, dar într-o cu totul şi cu totul altă dimensiune… Poate, de-abia atunci florile se vor amesteca cu mieii printre zăpezile liniştite ale fugilor de Bach şi Crucea se va identifica definitiv cu armonia refăcută a începutului şi vom putea striga din răsputeri, ca poetul, „EXIŞTI, EXIŞTI, EXIŞTI”!… Te iubesc! O, Doamne, cât te iubesc şi nu găsesc o sinonimie existenţială esenţei acestei iubiri trăinde în licărul pur al candelei veşnic nestinse a sufletului meu!

Păsările continuă să zboare, aşa, făra doi dintre cei trei eroi ai basmului unic, dar mi-e teamă că vor fi răvăşite în drumul lor de durerea pământului din mine şi, pentru Dumnezeu, n-aş vrea să fie rănite cu nimic. Nici ele, nici oricine altcineva. Căci, nu-i aşa, dacă mâine va mai fi sau nu o altă zi, rotaţia lumilor se va regăsi întotdeauna în bătaia divină a aripii de pasăre şi, zău, că sublimul nu poate avea o mai superbă interpretare estetică decât aceasta. Şi, poate, pe vârful uneia dintre aripi, povestea veche şi fără de vârstă ar fi ca o şoaptă a cerului picurată blând din rugăciunea Sfântului pentru odihna mult aşteptată a Universului…

Plâng lângă o Cruce care mi se amestecă printre cuvinte şi simt că visul de a fi şi eu, la un moment dat, o altă Cruce, nu e chiar aşa de îndepărtat… Pentru că, într-o zi, doar cerul va rămâne, la rându-i, să sufere singur lângă pământul mult prea rece şi încăpător în acordurile propriului său recqviem al tăcerii eterne…