mi se strâng pleoapele
ca o coajă de lămâie stoarsă
până la ultimul strop
prin porii deschişi amar
picură ceara unei flăcări stinse
se arde tămâie în capela goală
urma genunchilor mei
a rămas în cenuşa risipită
lângă piciorul sobei de fier
peste braţele stranelor goale
alunecă rece soarele alb
la marginea zăpezii
fumegă case şi gonesc trenuri
pe coridor călătorii
se prind de bara ferestrelor
palmă lângă palmă
firul cuvintelor se înnoadă strâns
trag clopotele de vecernie
tot mai aproape
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.