Era prin anul 1946, primăvara, pe timpul foametei…O zi caldă de primăvară. Noi, copiii, ne jucam desculți prin curtea casei părăsită decurând. Ne mutasem în pomostul din partea tatei și aici casa rămăsese pustie. Din când în când veneam cu vacile prin grădină și ne jucam toată ziua prin acareturile părăsite.
Într-o zi ne pomenim cu o căruță la poartă în care erau niște oameni străini. Strigară la mine:
-Măi, băiatule, ia vino până în drum să discutăm ceva! Tu mă cunoști pe mine?
-Nu vă cunosc!
-Eu sunt primarul satului, mă! Unde e tac’to?
-E sergent de stradă la București!
-Și mă-ta?
-E cu unchiul Stancu la plug…
-Dă-te, domnule Nardie, jos din căruță!- se adresă primarul celui ce mâna caii.
Și se dădu jos din căruță o matahală de om cu o față pătrată de bandit, cu părul lăieț care-i atârna pe ceafă și cu niște haine largi care-i stau pe el de împrumut. Fără să mai zică nimic, deschiseră porțile cele mari și traseră căruța în curte. Privii la ei. Era o căruță mocănească cu coviltir. În câteva clipe umplu curtea pustie cu copii, nevastă-sa aruncă jos tot calabalâcul, dezlegă caii și-i băgă în grajd. Apoi veni la mine:
-Tu ești proprietarul?
-Da, zic eu, dar ce vreți să faceți?
Primarul se dădu mai lângă mine și-mi șopti la ureche:
-Mă, zice el încet să nu-l audă nimeni, ăștia sunt jidani moldoveni, îi bag în casă la voi pentru un timp, avem ordin de la stăpânire…au fugit și ei de seceta asta din Moldova… Femeia, înzorzonztă cu ii și cu panglici, era pe măsura bărbatului, oacheșă, dălângă, cu picioare rotofeie, grasă și înaltă.
-Ce să facem?- vine ea la mine. Că ne-a blestemat Dumnezeu cu nenorocirea asta care a căzut pe capul nostru… -Unde-i cheia?-veni namila de om la mine.
-E la mama!
-Du-te și spune-i mă-tii c-o cheamă primarul până aici!
-Și vacilor ce le fac?
-Lasă că avem noi grijă de ele!
Dar namila de om nu mai așteptă nicio cheie. Se duse la căruță, luă un baros și dintr-o lovitură rupse lacătul și intră în casă. Între timp droaia de copii se răspândiseră prin curte ca furnicile, șapte, opt, nu putui la început să-mi dau seama câți sunt, toți frumoși, cu părul cârlionțat, blonzi, ca nemul lui Izrael, jumuleau ceapa ciorii crescută pe lângă gard și-o băgau în gură și-o mestecau ca leșinații…Apoi se urcară în niște salcâmi și începură să culeagă flori albe, îmbobocite. Doi dintre ei se dădură lângă gard și-și scoseseră puțele lor mici să urineze. N-aveau pantaloni, erau îmbrăcați în cămăși albe, largi, probabil din ciolofibră sau din americă, care le-atârnau până la călcâie.
-Bă, veni un vecin la mine, un flăcău făcut războiul, care trăsese cu coada ochiului în căruță, ia privește și tu ce-i în șușleț!
Mă dădui mai aproape de căruță și privii pe sub coada ochiului.
-E o fată, zise ăla, să fiu al dracului dac-am mai văzut așa ceva! E zâna-zânelor căzută din cer!
Privii și eu mai insistent, era o fată, să fi avut cam cinspre zece ani, strălucea de frumusețe ca nălucile din închipuirea mea…ținea în brațe un mare buchet de flori și era îmbrăcată ca o arăpoaică din haremul sultanului din Stambul cu o rochie înflorată cu toate florile câmpului pe ea. ținea în poală un cățel și privea la noi nepăsătoare. Îi cădeau bucle blonde peste față și peste obrajii ei roșii, iar din piepții rochiei prea sumară îi ieșeau niște țurloaie de țâțe ca două delușoare rotunde și cu moț în sfârc. Deasupra capului peste părul ei cârlionțat își pusese o coroniță de flori culese de pe câmp, amestecând toate culorie din lume ca în cusăturile iilor oltenești. Piele nărânzată, nici albă, nici brună, mirosind a mirt și-a levănțică, lucea-n sclipiri de aramă și de argint cu forme rotunde, pârguite; mâini, coapse, gât, piept, pulpe, doldora defrumusețe ca iluminările Sulamitei din Biblie… -Scoală, Prințeso, zise bulibașa, ce mai stai, scoal’ și ajut-o pe mă-ta la cărat țoalele-n cas’ că v-ajunge atâta zdroncăneală timp de o săptămână!
Când se sculă Prințesa și se lungi, vecinul meu, făcu ochii mari și rămăsese ca prostul încremenit, înlemnit, zăpăcit, cu mintea rătăcită; tăcea ca bolângul cu ochii holbați la ea.
Fata sări ca o căprioară din căruță și de-abia acum își dezvălui adevăratul farmec, avea totul în ea la locul lui, și mâini, și cap, și picioare, proporții și rotunjimi care te uimesc și te fac să faci o mie de crime pentru ea, chit că vei sta în temniță șapte vieți!
-Bă, zise vecinul meu, Ioniță, eu simt că de la asta mi se trage ori martea, ori fericirea! Am făcut război, am scăpat de la Cotul Donului șI din Tatra, m-am tăvălit ca un tâmpit pe lunca Mureșului în lupta cu nemții, am umblat și-n răsărit și-n apus da’ să fiu eu al dracului dac-am mai întâlnit așa făptură! Eu mă duc s-o întreb cum o cheamă!
Fata se uită cu ochi de felină la noi, își legănă trupul ei de trestie și-o luă spre maică-sa c-o găleată în mână călcând rar, arcuindu-și șoldurile cu o nepăsare rară.
Fără să ne dăm seama, soarele căzuse peste deal ca un zeu înjunghiat la beregăți, împroșcând tot cerul la apus cu un sânge de purpură. Ziua cu duhorile ei trecuse pe nesimțite, căldurile se ostoiseră și se lăsase cu aripile ei nevăzute pânza albastră a înserării cu mângâieri de vânt răcoros prin salcâmii proaspăt înfloriți, cu parfum de zambile și busuioc crud. Se ivise spre Cornul Caprei printre salcâmi o lună șuie și se-aprinsese paraclisierul cerului cu o mie și una de luminițe care se jucau ca licuricii pe sus, dor din dorul nostru de-a ajunge la ele cu aripi sau fără aripi și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru bucuria ce ne-o făcuse cu această Prințesă care căzuse colac peste noi și ne furase mințile. Toată valea Bucovului cânta ca o orgă acompaniată de scârțâitul fântânii și de glasul brotăceilor cu corul lor pe mai mute voci.
-Ionițăăă!- se-auzi peste sat glasul pițigăiat al maică-sii- hai acasăăăă, pe unde dracului umbli, că nu vă mai săturați de umblat…tu nu vezi că găinile s-au culcat nemâncate?
Ioniță plecă acasă supărat foc și eu îmi luai vacile și o luai pe vale spre casă cu ele.
Trecură câteva săptămâni bune de la venirea lor… Mama, când auzi se supără rău și-i scrise lui tata la București să vină acasă că Dinu, primarul, ne-a băgat beleaua în casă. Și chiar belea era căci brandabură ăla repară gardurile, ară mândrețea de țelină pe unde pășteam vacile, își aliniase droaia de copii și-i puse la sapă și o semănă cu pepeni. Nouă, tuturor, ai casei, ne interzise să mai dăm pe acolo; dacă avem ceva de luat, să cerem la el, altfel o pățim!
Într-una din seri mă chemă la gard Ioniță, vecinul, și-mi spuse:
-Băăă, la ăștia nu e lucru curat, babornița aia citește toată noaptea Tora, legea lui Moise, e jidani, ăla citește o ditamai cărțoaia de Marx, e comunist; Prințesa dansează la patefon de-o găsesc dracii, despuiată ca o naiadă…e balerină…și ăia micii joacă pocăr pe bețe de chibrite!
-Cum ai aflat, nea Ioniță?- îl întreb eu curios.
-Am furat pâinea mamei de pe corlată, făcuse pâine în țest să plece la plug și eu am luat-o și-am dezmierdat pe flocos, adică pe câine: na, la tata,na! până a tăcut…și așa mi-am pus în gând să-l termin, să-i bag ace cu ghemotoace de câlți în mămăligă să se ducă dracului… -Tu ești nebun! Te prinde ăsta și te spânzură de limbă… -Îl bag în aia mă-sii! Până n-oi pune mâna pe Prințesă nu mă las, ori eu cu Prințesa în brațe, ori el, mort!
-Și cum faci?
-Păi asta e, că nu știu cum să fac! Fură tu cheia de la pătul și dă-mi-o mie!
-Cheia de la pătul e la noi acasă! Vreai s-o duci în pătul?
-Cam așa ceva…
-Și dacă ea nu vrea?
-Nu se poate să nu vrea! Tu nu înțelegi că eu nu mai am somn și odihnă până n-oi pune gheara pe ea? O îmbăt…îi fac eu ceva… Într-una din seri trecui pe la prunii din grădină și-o găsii pe Prințesă întinsă pe-o pătură pe iarba verde, citea o carte.
-Suntem oaspeți buni, zise ea, nu furăm prune! Dacă ne trebuie îți vom cere ție! Cum te cheamă pe tine?- mă întrebă ea cu un glas fin, de clopoțel.
Îi spusei cum mă cheamă, îmi repetă de vreo câteva ori numele și tăcu, rușinată de privirile mele insistente. Se juca în mâini cu vreo patru pietricele, le arunca pe rând în aer și le prindea.
-Auzi, mai zise ea, n-ai vrea să-mi spui și mie cum îl cheamă pe prietenul tău?
-Nu mi-e prieten, mi-e vecin! De ce întrebi?
-Nu știu de unde-l cunosc!
-N-ai de unde, acum câtva timp a venit acasă din război!
-Zăuuuu?- făcu ea ochii mari. Și ochii îi jucară ca două mărgele legate pe o ață și rămaseră cu luminile albastre întoarse spre mine ca doi tâlhari prinși asupra faptei.
-Pe tine cum te cheamă?- o întrebai eu emoționat de atâta îndrăzneală.
– Frida!- zice și tace.
Tac și eu și ne privim lung unul pe altul; prin pruni jucau umbrele înserării, de undeva o cață sparse cu glasul ei înțepat liniștea serii, acea liniște stânjenitoare care se așezase între noi.
-Și ce faci aici?- o întreb eu.
-Păzesc bostănăria!- repetă ea de câteva ori și râse dezvelindu-și mărgelele albe ale dinților.
În acel semiîntuneric, fața ei căpătase străluciri de opal.
-Și unde sunt ai tăi de te-au lăsat singură?
-Cum, zice, nu știi?
-Ce să știu?
-Că nu sunt ai mei! Și se uită la mine curioasă că o astfel de știre banală n-a ajuns până la mine. Aaaa, adică nu știi, că ăștia- și arătă spre casa lor-nu vor să spună!
Tăcui. N-o mai întrebai nimic. O văzui că se întunecă la față. Citii pe fața ei și-n glasul ei o umbră de nefericire și nu vrusei s-o mai întreb nimic. De ce să-i mai umblu prin micul ei trecut care poate era tragic?
Plecai acasă și nu dormii toată noaptea. O visai crăiasă prin pădurea Bucovului și eu o duceam în brațe, îi culesesem flori și-o împodobisem ca pe-o zână și pluteam cu ea pe valea Bucovului, prin poienițele de pe malul râului, într-o nespusă fericire; o sărutam și-o strângeam la piept și ea mă săruta și-mi mângâia cu mâinile ei fața mea de copil. Trupul ei cald se lipise de mine și dulcele ei alint mă făcuse să mă simt în al noulea cer; senzații negustate mă stăpâneau și mă amețeau ca pe un nebun exaltat de închipuirile lui. Undeva, peste râu, în pădure, am dat de tatăl lui Ioniță care înnebunise din cauza altuli copil, mort în război, pe nume Gheorghe, care se făcuse țăndări la Cotul Donului. Sărise cu căruța în aer și din el rămăsese, povesteau camarazii lui, numai câteva bucăți de carne. Tatăl își făcuse un pătuiag, se urcase în el și da să mănânce boabe la păsările cerului. Când ne văzuse pe noi începuse să strige tare: Era parcă un patriarh cu barba albă și lungă până-n pământ, purta o cămașă albă cu niște pantaloni de aba, rupți, aproape zdrențuiți, citea Biblia, Facerea lumii, și din când în când, ca la un ritual, își striga copilul pierdut în luptele de la Cotul Donului…, și-a plecat, zicea că se duce să ia patrafirul și cădelnița de tămâie. Eu cu Frida ne-am suit în pătuiag și ne-am culcat pe fân, fân dulce și moale care mirosea a aglice și-a viorele și-a parfum de fân și-a răcoare de luncă, și-a fericire, o dulce și dureroasă fericire…Frida se aciuase în sufletul meu și-o dulce sărutam pe față și pe gâtul ei alb, îi desfăcusem cămașa și-i luam corpul milimetru cu milimetru la sărutat, pe gât, pe coapse, pe sâni, dulcile ei rodii, pântecul, picioarele…Lună beată, abur dulce, noapte feerică, plină de gâze, păsări peste tot, cântau într-o nuntire celestă, stelele pluteau printre noi, roiuri-roiuri, urcam încet pe scări de mătase spre infinit…
Și m-am trezit cu imaginea lui pe retină.
M-a cuprins o gelozie și-o ură, vecine cu moartea, față de Ioniță. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aș fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioneță pentru ea, adică moarte de om!
Când m-am întâlnit cu Ioniță peste vreo săptămână i-am spus:
-Știi că prințesa te cunoște?
-De unde?
-De unde, de neunde, dar te cunoște! M-a întrebat pe mine despre tine! Zice: nu știu de unde-l cunosc… -Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul?
-N-o mai găsesc!- i-am răspuns, deși o aveam în buzunar. Am luat altă vorbă, ce eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo?
Ioniță s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, și m-a amenințat:
-Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Șeherezada, eu nababul, împăratul, și ea cadâna, o iau și plec cu ea la București, ce dacă nu-mi dă mama și tata voie, ăla ce-a făcut dacă țineau atâta de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, I-au sfârtecat celovecii corpul îm mii de bucăți…Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea…Frida, auzi, tu, i-am mătrășit câinele și acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părțile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureșului, nu știu cu ce ocazie că povestește și plânge și gesticulează și se ceartă cu bulibașa ăla… Într-o zi ne-am luat inima-n dinți șI ne-am dus cu Ioniță la ea în grădină. Legase un preș de doi pruni și-și făcuse un fel de șezlong aerian în care se da huța toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor.
-Bună, Frida!- îi zic eu ca mai apropiat.
-Bună băieți!- răspunde ea, foarte prietenos, cam rar dați pe-aici! Vă e frică de ăsta- și arătă către casă- să nu vă apropiați că trage nebunul în voi! Să vă feriți că nu știe multe! Stați jos pe iarbă la o gură de vorbă că m-am plictisit singură…Eu, domnule Ioniță, nu știu de unde te cunosc pe dumneata… -Îmi pare bine, domnișoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare!
-Nu ești dumneata cel din Târgu Mureș?
Ioniță săltă din umeri.
-…soldatul din Târgu Mureș care… Și zicând ,se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în față și tăcu.
-Băăăă, sări el și se bătu cu palma peste față, dumneata ești?
-Îhîîî!- îngână fata, zâmbindu-i complice.
Într-o clipă își reaminti întregul film.
Plecase în misiune cu încă doi soldați de la infanteria motorizată să rețină un tren la marginea orașului. Stătuseră prin porumburi pe rambliul căii ferate o zi întregă tot așteptând să treacă trenul. Pe seară reușiseră să desfacă două traverse și să scoată liniile din șuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcția Germania, în față un vagon era plin cu nemți înarmați care trebuia să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imibilizeze pe nemți și să elibereze deținuții…Oamenii trebuia să fugă în pădure peste linia fierată. Erau șase vagoane și locomotiva…Aveau la dispoziție zece minute…Totul mersese bine până al un punct. Trenul deraiase și se oprise, cei doi îi imobilizase pe nemți în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deținuți și oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau și fugeau care încotro vedeau cu ochii. , îi îndemna Ioniță, supraveghind această acțiune. De undeva de deasupra trenului se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamț. Nici el nu-și explica cum ajunsese acolo. Secera mulțimea care fugea, unii cădeau, alții o luau aiurea cu sângele târâș, îngroziți de măcel. Din mulțime se desprinsese o pereche de oameni, un om și o femeie cu o fetiță între ei pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetița se apleacă să-i salveze, trăgea de ei și nu putea să-i mai ridice. Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în brațe și fuge cu ea prin mărăciniș spre poalele pădurii…Fata striga îngrozită: și zicându-i scoase batista și-i șterse lacrimile și praful de pe obraz și-i descoperi o gropiță sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniță și-a desfăcut mantaua și a înfășurat-o, a strâns-o în ea și apoi în brațe. – striga el zadarnic.
Ascultă ca un iepure la pândă.
Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete, țipete și gemete. De undeva de la Canton un cocoș cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului:
Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aștepta să se lase seara și să se strecoare cu ea la Canton. – o întrebase soldatul. – răspunsese fata.
Scena aceasta trecu prin fața lui ca un film.
Acum îi privi zâmbetul și descoperi gropița din obrazul drept. Când fata termină acel lung, Ioniță nu se mai putu abține, se repezi la ea, o luă în brațe șI începură să se sărute ca nebunii. Pe fața fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote:
-Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Și vin e a ta…Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viața ta…Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici…Dacă te-npușcau și pe tine?
-Nu știu, Frida, poate așa a fost să fie! Eu știu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate…Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton?
-Am stat șase luni la orfelinat la Cluj, apoi a veni o mătușă de la Tecuci și m-a luat. Între timp a murit și mătușa și am rămas la ăștia!- și arătă spre curtea plină de puradei.
-Cine sunt ei?
-O șatră de lăieți…
Cu toată seceta care venise pe capul nostru , pepenii acelui om se copseseră. Ioniță vine la mine și mă ia la furat pepeni. Erau niște lubenițe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi și noapte, cărând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coșerii.
-Știi ce, zice Ioniță, Frida, deși s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează!
Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât și locul cu pricina era așezat răzor cu morții. Luna strălucea ca fața unei fecioare și arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat și fântâna încă mai scârțâia din cauza , probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopții.
-De ce?- îl descos eu bucuros.
-Pentru că-i știu trecutul, îi stiu chinurile și viața ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgoastești! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniță trist și îngândurat. Atunci când unei femei I-ai desfăcut toate sertărașele șI-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează… Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine… Am stat cam o oră printre mărăciniș să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă… Apoi am plecat tip-til spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele și am ascultat. Nu se auzea nici țipenie de om. Tăcerile se așternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Niște cârpe de nori alburii alunecau pe cer închizând și deschizând ca o imensă perdea de mătase întrega fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăznet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-abinelea în cine-i ieșea în cale.
Am fugit.
În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniță scăpase într-o imensă groapă și nu putea să mai iasă. Îl așteptai cu sufletul la gură lângă umrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind:
-Bă, ia privește, să fiu al dracului, am descoperit o comoară!
Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii.
-Unde le-ai găsit?
-În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu mine și-am alunecat peste ele… Tăcurăm și împărțirăm marfa.
A doua zi mă întâlnii cu Frida și-o invitai prin pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitația mea, se-mbrăcă ușor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată și decoltată, și plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumusețea ei mă robise, voiam să-i intru în grații și luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne așezasem jos în iarba mare și acolo am îndrăznit să-i spun:
-Frida, eu te iubesc!
n acea clipă am simțit cum totul stătuse în loc, și vânt, și apele Bucovului, și soarele, și pământul din marea lui rotație…Numai inima mea bătea ca ieșită din baieri.
-Și eu, dragul meu!- îmi șoptește ea, încet la ureche, și eu, repetă ea și se apropie de mine și ne-mpreunarăm într-un sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi șoptiitot la ureche:
-Închide ochii!
-De ce?
-Ai să vezi!
Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar și începui s-o împodobesc cu ele. Șiruri-șiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brățări șI inele de aur și de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, i-am atârnat în urechi cercei de safire și topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume!
Se sculă și se privi și ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii și-mi șopti:
-Sărută-mă!
O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei subțire și o dusei în brațe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizați de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure și mi-a povestit viața ei.
-De unde le ai?- mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinșI de fericire.
I-am spus de unde le am și i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat și a început să plângă. Își smulgea mărgean cu mărgean și le arunca pe oglinda apei.
-Astea sunt lucruri spurcate!- a mai apucat ea să mai zică și s-a ridicat și a plecat.
Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu știam ce s-a întâmplat. Am condus-o acasă și-am tot insistat să-mi spună și mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Șeful postului de jandarmi cu doi soldați îi legase butuc pe balaoacheș și pe soție și-i arestase, încărcaseră copiii într-o mașină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus:
-Mâine pleci cu primul tren la București! O organizație evreiască internațională s-a interesat de soarta ta și te-a dat în custodie unei rude din Cluj.
Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că Ioniță povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile și, după declarația dată de el la post, șeful de post, care era pe urmele lor, , i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoți din pădurea țandăra care spărsese conacul moșiei de la Mozăceni și furaseră toate bijuteriile.
După ce au plecat toți, a rămas numai Frida singură. Și-a făcut bagajul și a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în brațe, așteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio.
Am rămas cu biletul în mână căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.
1 Comment
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.