o călătorie printr-un univers metaforic construit atent, din sudoarea unui poet nu în toate minţile…
Spleen
zgândărind trecutul,
prezentul se transformă-n viitor…
pe mâini mi se prelinge lutul
şi sufletul meu este vifor!
sunt alb, şi-mi curge sânge negru-n vine
mă tem de viaţă,
aş vrea să mor prin tine
dar tu eşti doar un cub de gheaţă…
şi plâng pe catafalc, căci totul este fără rost
nu ştim ce-i moartea,
dar viaţa parcă-i post…
nu ne-ajută nici măcar ea, cartea
nu putem să ignorăm, nu ştim
ce trebuie să facem pentru a uita…că trăim!
şi-atunci ne rămâne doar durerea…
Moment inerent
spasmele,
minţii mele transmigrate
bat tobele,
pe pământuri adânci de mult uitate
iar eu principial refuz,
într-un acces turbat de tuse,
devin confuz,
sub o mare de invizibile obuze… pentru că este război,
peste tot, omiprezent,
iar în mijloc suntem noi
un uriaş de lut ce tace în acest moment…
în care totul este atât de inerent!
Pastel în nuanţe de gri
Primăvara se iveşte greu, regăsindu-se printre grădini
Oraşul mohorât se trezeşte îmbălsămat cu muguri plini
Totul prinde viaţă, iar viaţa cuprinde totul
Frunzele verzi se deschid dezvăluindu-şi timid corpul
Ne plimbăm, pe sub bolta fragedă, arcuită
Copacii falnici şoptesc legenda de mult povestită
Despre o pajişte, când iarba cărnoasă totul stăpânea
Învăluind pe-atunci tot universul în lumina sa
Planeta albastră, strălucea a verde aprins
Nimic nu se abătea peste cămpul crud, întins
Doar esenţele, alergând monadic, neştiute
Sorbeau din cupa cu frumuseţi nebănuite
Acum zidul de blocuri gri se-nalţă,
Piatră de mormânt pentru o natură moartă!
Iar noi păşim fără a sta şi-a ne gândi:
În oraşul mohorât sunt astăzi oameni la fel de gri…
Păsări şi bombardiere
…păsări planează prin noapte…
…avioanele ruseşti se aproprie…
…aripile păsărilor lovesc aerul cu putere…
…piloţii se încordează privind ţintele…
…stolul zboară din ce în ce mai jos…
…soldaţii aud ticăitul infernal, apoi linişte…
…zburătoarele au aterizat pe o pădure de stejar…
…bombele cad răscolind pământul…
…a fost şi o pasăre la Stalingrad!…
quidditate
există oare… undeva ascuns, în nucleul fiinţării noastre,
sub miezul de azur,
există oare…?
sau totul este prezent,
totul vizibil în mijlocul instanţelor
ocultate de singura realitate posibilă,
care astăzi, iată,devine un simplu concept perimat
printre iţele prăfuite ale clepsidrei
plină cu mâna de cenuşă scursă din trupul timpului,
frânt iremediabil pe altarul ştiinţei…
un mi'raj, plecăm spre adevăruri prin lectură
dar nu ajungem nicăieri…
căci drumul e barat, ambuteiajul sufletelor
şi stăm şi aşteptăm o mântuire,
ce s-a blocat în trafic!
există oare… există oare o esenţă?
Culori de val
egrete albe se ascund după nori imuabili, denşi
la marginea nimicului ce se întinde peste fiinţe
alunecând spre realitate
purtând cu ei un germene imund
de revoltă ce mocneşte în sufletul
ultimei rotiţe neunse de atâta timp
în angrenajul monotoniei cu panaş
ce a cuprins în mrejele ei mesmerice
ultimul pumn de pământ ludic
murdărind noroiul pur cu urmele sale de foc
forând în adâncul sferelor înalte
după cel mai preţios material ce încă nu a fost rostit
în niciuna din limbile babilonului pământ
ce se visează centrul
unei căi mitice spre fericire
arhetip captiv într-o misticizare perpetuă
a principiului prim, calea spre adevăr
fir subţire întins peste oglinda cercului
drum pavat, cubitatea inimii vascularizate de iubire
pierzându-se printre iţele unei poveşti lungice îşi întinde trupul fracturat
de la un pol al universului la mine
fiinţarea ce se visează cauză
aruncând mâinile, căuş
plin cu ultimele fire de nisip diamantin
zdrobit pe ţărmul învăluit într-o lună orbitoare
pe care se culcă valurile
într-o auroră multicoloră…
Bucăţi de cascadă
privesc…
cum apa se prelinge lent, hipnotizant
pe giulgiul aspru al peretelui de stâncă
mângâind parcă
venele de granit tasate de buldozerul timp
condus de un mecanic reîncarnat ce recită
vechi psalmi dintr-o sură prea lungă
pierdută cândva printre iţele unui mare vehicul
ocultat de atâtea ori de un popor fără castă
ce speră într-un pas ce urmează a fiinţa
pe o scară răsturnată
de mătura plină de musculiţe a unui eunuc
un fir de praf scăpat
prin sita de tafta a planetei albastre
bob de val lovind un deşert de lapte alb
ca pânza păianjenului crescut în colţul întunecat al existenţei
ce se propagă lent, mesmeric
pe unda săgeţii de spumă
care se înfinge într-un pământ moale
atât de adânc, în prundişul apei
devenită cea mai frumoasă piramidă din Univers!
Exil metafizic
zac nediferenţiat în sinele meu încercând să privesc introspectiv spre mundanul vulgarizat
lipsit de elementul sacru al fiinţării primare
aruncat în exilul sardonical transhumanţei metaforice ce ne-a cuprins pe toţi
în migraţia perpetuă spre un axis mundi negru,
definit ca o secundă de îngheţ
între tentaculele imuabile ale timpului
răsucite alambicat de un Bodhisattva închipuit
arhat al sufletelor rudimentare
pretinşii oameni ai noului mileniu
animale ce au învăţat să plângă intermitent
surâzând amar în teatrul care montează singura piesă disponibilă
pentru un flux continuu de auditoriu
ce nu are de unde să aleagă şi priveşte hipnotizat
adâncind cu furie în inimă cuţitul
prin care se scurg ultimii stropi de autodeterminare
lăsând locul unui vacuum murdar
de resturile oaselor carbonizate într-un soare roşu, cu dinţii
mortalizat într-o copie de tablou
schiţat cu tuşul multicolor de o mână fără vlagă
secătuită de închipuiri şi visând la fata Morganace şi-a schimbat astăzi numele în Samsara
şi doarme diafan pe o piatră lăptoasă
în mijlocul unei întinderi fără orizontde necuprins în infinitul de priviri
ce lasă în urmă ariditatea reiterată într-un suflet mort
pe catafalcul raţiunii îmbracată în sutană privind de la geamul turnului aflat la marginea tabloului
şi înţelegând că întotdeauna
singurul element care rămâne neschimbat şi pur este deşertul…
Omul Oaie
zidurile mute străjuiesc
tăcerea de fum ce m-a învăluit
luminează adânc în noapte
din spatele unei uşi triste ce scârţâie nedefinit
ceva ce nu vine din această lume
se târâşte prin întuneric
paralizându-mi nervii într-un status quo bolnav
mă sting ca o lumânare în degetele unui copil
ce s-a plictisit de monologul prea aprins al unei învieri false
printr-o grotă desenată din seva ciupercilor
moleşite de tornadă
căutând în căuşul palmei
o bucată de apă ce mai are încă lumina lunii
pe care vreau să o strâng la pieptul meu
sperând că am reuşit să capturez cerul
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.