Poveşti neterminate…
Poveşti neterminate
războaiele lasă întotdeauna loc de continuări
prin crăpături mongolii pătrund ca acele
făurind la rândul lor
alte şi alte ziduri de foc
care nu vor reuşi însă niciodată
să oprească norii
*
călăreţul negru aprinde mugetul zorilor
cu sabia unei providenţe mesmerizante
iluziile craniilor dintr-un beci capitonat cu sânge
adevărul uleiului se îneacă în sarea oceanului de spumă gri
pescăruşii zboară mai departe pe deasupra carnagiilor
purtând în cioc stropii de rouă
de pe ultima floare de colţ
*
oţelul înseamnă putere,
pe fundul oceanului doar gropile întunecate
atrag navigatorii cu lidul sirenelor
prin strâmtori jungla încearcă încă
să ţeasă pânza salvării
dar oamenii s-au ridicat împotriva regelui
şi au uitat să se agaţe de liane
*
viaţa este insomnia sufletului,
parfumată de hipnoza de grup
obedienţa oarbă înseamnă durerea căii de lapte
albul se preschimbă în oglinzi împrăştiate pe catafalc
ceea ce este rigid piere întotdeauna
când vântul bate aducând cu el
briza de oase a oceanului
*
fulgerele răpăie prin noaptea neagră
biciuind fortăreaţa de val, preschimbând azurul
luminile albe sunt reflecţiile sufletelor noastre
alergând printre copaci în căutarea vulturilor
moment de iarnă surprins în suspinul focului
disertaţii la geam
regina nopţii a murit îngheţată, la răsărit
*
liliecii nu au mâini pentru a citi tomurile vechi
de aceea ochii lor pot mistui visele
prin tăcerea monumentală
picăturile de pe sabia zeilor
au îngheţat între cele două pulpe de pământ
preschimbându-se într-un diamant
neşlefuit
*
drama este a fiecăruia,
dezastrul este doar statistică
soarele nu apune niciodată
şi nu se închină
în faţa unui pământ de lut
ce se învârte obsedant printre milioane şi milioane de alte pământuri
de fum
*
lumile se succed cu repeziciune
nu putem să înţelegem decât prezentul
spre care convergem cu toţii, aici şi acum
florile se zbat neputincioase în oaza deşertului
construind statuete din plexiglas
oamenii se reflectă mai departe, în ei înşişi,
neterminaţi…
Viespar
vinul plescăie adânc
sub cornul abundenţei îmbrăcat în lână aurită
titanii zâmbesc încarceraţi în figurile de gheaţă
lutul încă nu s-a uscat
oamenii făuresc întotdeauna idoli damnaţi
pregătind panteonul viitorului
pentru embrionii ce se vor transforma în cuşti
şinşila zâmbeşte fericit
în curând se vor inventa şi haine din piele de om.
rămâne o singură întrebare:
cine va mânui cuţitul…?
peste tot larma lacrimilor
cearcănele sufletului se şterg doar prin iubire
balanţa trebuie însă întotdeauna echilibrată
învaţă să urăşti pentru a învăţa să iubeşti
poporul înţelept are cel mai mic dicţionar
joacă-te
oile dansează hipnotizant sub lună
viespile îţi intră-n ochi şi-ţi ies prin gură
peste Samadhi doar ploaia
Prajpati zâmbeşte încurcat
câmpia nu se mai distinge printre trupurile mortificate
o sură a durerii
înţeleasă de Vishnu şi Krişna
alfabetul vedic nu are destule semne
pentru tragedia brahmanică
o viaţă jucată în două acte
sub scena bodhi, înmugurind cortina
lotusul se transformă în lacrimi şi praf
duhkha, duhkha, duhkha
psalmii sunt recitaţi arhatic într-un ungher abscons al pânzei
omul se pierde printre propriile chelicere
ţesând neîntrerupt
Ariadna cea sărăcăcioasă zboară spre granit
cele patru sigilii sunt reafirmate de aurul nimicului
pretutindeni întrebări
într-o limbă universală a morţilor vii
în afara sferelor, în vidul butucului
înconjurat de pereţii de aer
trupul strânge doar spiritele mici
Samadhi se topeşte la primii stropi de ploaie
păsările albastre zboară pe deasupra florilor de lămâi
şi totul se cristalizează teoretic
peste curcubeu
acolo unde apa mătcilor
nu a auzit de zazen
Eclipsă de nor
luna se mistuie încet
printre eucalipţii cerului roşu
culorile zboară, planând peste un curcubeu în Yin şi Yang
lupii dansează cu frenezie în jurul gheţii vulcanului
moarte, moarte, moarte!
armata se mişcă blindată cu încredere
mânată de corul generaţiei de preoţi prezenţi, în ipostaza stazică
Salahadin a întors crucea prin mingi de foc
ne reculegem într-un lotus opulent
pe zidurile care se transformă în coji de nucă
pasărea colibri împroaşcă noroi prin ochii albaştri
spinii cresc pe lâna de aur
marea se scurge întotdeauna mai departe, într-un halou perpetuu
cântăm sare
panteonul se concretizează în figuri de lut
şarpele este devorat de oglinzi
şi se transformă într-un praf
absent
nimeni nu mai luptă cu demonii albi
inutilitatea poate fi înţeleasă cel mai bine în oglinda florilor
lacrimile de sticlă se sparg pe margini
în cercuri tot mai mici,
stropii se preling printre portocali
fantome ude, spectrale astrale
fulgere în mijlocul tornadei de lemn
gardurile nu mai pot limita accesul porcilor stas
guineea este atât de departe, peste graniţa orizontului
miturile unei ţări de foc mistuite demult
legenda fântânii uită că apa este întotdeauna alta
cerul şi pereţii sunt confundaţi adesea
cu albul
şi nimeni nu mai încearcă astăzi să înţeleagă
de ce…?
Adio fetiţă şi n-am cuvinte
pământul de sub tălpile ei plânge după zmeul pierdut printre nori
azur într-un degradeu apăsat
tuşul orizontului scuipă valurile grele ale iernii
zidul monumental absoarbe sufletele florilor,
ura se reîncarnează în rouă
metamorfoze, toată lumea se transformă în eu
privind prin oglinda piramidală a sinelui
Keops zâmbeşte hipnotizat
pentru că nu suntem decât nişte bieţi nebuni
barca a spulberat luntrea plină cu monede mucegăite
cerberii se gudură, atom cu atom
cometele ciopârţesc soarele pentru a îl recrea
într-o erupţie Pygmalion se împleteşte cu Galateea
alteritatea unei noi galaxii
închidem ochii încercând să adormim
undeva, departe, acolo, la capătul pământului
florile încă nu ştiu că trebuie să moară
speranţa este unicul lor sfânt
nu avem nevoie de dansatori cosmici cu membre inefabile
eu transpun în esenţă legenda
şi după atâtea mărgele şlefuite de spirit
astăzi,
nu mai am cuvinte…
Anateme
templul muşcă din scheletul de pământ al dealului
noroiul plescăie sub ropotele de ploaie amară
nori grei plutesc spre Tibet
purtând regrete cu aripi de albatros
zăpadă albastră
şfichiuiri ale fulgerelor pe alb
tipografia sufletelor în nuanţe de gri
tuş murdărit de puritate
peste fluviile aliniate de vânt
ceaţa acoperă totul cu trupul ei fantomatic
iluzii oglindindu-se în euri prăbuşite
o viziune obtuzunghică
pierdută printre orele târzii ale nopţii
dimineaţa, nu mai este nimic de spus
firele de rouă adorm printre pistilurile răsăritului
albastrul atinge albastrul
Viaţa transpusă în sticlă
criptica sufletului filtrată prin ochii de sticlă
cutia este întotdeauna prea mică
pentru atâtea ipostaze
o perspectivă lipseşte
sau poate mai multe…?
ne jucăm cu mărgele de plumb
privind în oglindă
Cercuri tot mai mici
cerul pluteşte în afara tabloului
obiectivul nu este niciodată destul de puternic
printre undele firelor de nisip
ne pierdem în cercuri
tot mai mici
Semne interzise în inimă
zvasticile împodobesc încă unii condori
este greu să urci muntele purtând crucea albă a înălţimilor
un simulacru sacrificat printr-un pumn de pietre
colţurile ascuţite nu pot decât să prevestească gheaţa
este o doamnă ascunsă în apă, privind hipnotizant
ne agităm cu toţii neîncetat
legume vlăguite de timp şi fără perspective
în supa miso ce invadează orizontul sângerând azur
clipa florilor de mai nu se mai întoarce niciodată pentru cel ce priveşte iarba
pereţii istorisesc povestea gloanţelor de argint
întotdeauna se găseşte o tornadă să spele podeaua de sânge
dedesubt zac vapoarele titanice
niciodată iluziile unei nopţi nu sunt deajuns
valurile ocolesc inima uraganului arătând înţelegere criptică
calea norilor albi
în Tibet iacii se nasc înfăşuraţi în blănurile înţelegerii
modestia apare doar la poalele celui mai înalt munte
atunci când, în cele din urmă, înţelegi
că pentru sufletul tău
nimic nu este prea mult
ci poate… prea puţin
ridică-te
şi învaţă să iubeşti
chiar dacă betonul îţi şopteşte mesmeric
că este interzis
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.