Vine o vreme când viaţa e o umbră
Cum este pământul pentru copaci,
Când sângele nu mai are răbdare cu inima
Şi eu rămân pe urme, în spatele meu,
Alerg şi nu pot să mă ajung.
Nici tu nu mă mai aştepti, pleci de nebună,
Lunatică, te cheamă stelele plutind
Cu rochiile albe peste păduri.
Ninsorile numai vin, păsările nu mai pleacă,
Învelindu-mi singurătatea în nemişcare
Sub o cupolă de care se lovesc îngerii.
Mi se împletesc răsucite gândurile
Ca un colac copt de sărbători
Pe care vi-l împart vouă celor nemâncaţi.
Cuvintele-mi rămân pentru un poem-rugăciune
Prin care să mă lepăd de mine nevrednicul,
Şi cu evlavie să pătrund în mine omul
Creat de tine Doamne, liber.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.