îţi mai amninteşti, Umbra?
Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi
şi eu îmi aplecam tremurând urechea
înspre podeaua lăcuită
ascultam într-o tăcere mormântală
corul vocilor pierdute.
Da. Vocile acelora care se întorceau îngenunchiaţi
din lunga lor călătorie
si incantau un imn funebru:
-Noli me tangere,
noli me tangere,
noli me tangere…
Umărul meu se disloca,
pleoapa dreaptă îmi cădea în ţărână
de nu îndrăzneam să îmi ridic privirea prăfuită
şi focul trosnea în vatră,
arătându-şi limbile sinistre,
limbile albastre ale flăcării din flacără,
tapetându-mi pereţii în arabescuri tainice,
mă îmbătau într-o emoţie confuză
şi nu ştiam dacă e vis sau poate mă aflam doar peregrin
cu tălpile îmbăşicate
pe câmpul arid al vieţii mele.
Iar tu, Umbra, te colorai verzuie şi sticloasă,
îmi căutai adâncul ochilor
ca eu să simt cadenţa apăsată din pasul lumii
cum trece peste mine.
Să fi trecut decenii?
Sau poate secole de când coloana de lumină
mă fulgera năprasnic iar
eu mă chinuiam să ies din diametrul cercului de foc,
pe când în unda străvezie a podelei se întrevedeau proiecţii încâlcite
de forme-fiinţe-obiecte.
Erau adevărate?
Simple închipuiri?
Atunci am îndrăznit să le ating
cu ochii larg deschişi
tu, Umbra, te desprindeai ameţitor şi straniu
din plasa de desene
şi te amestecai cu pulbere şi ceaţă
ca să-mi urmezi pentru o rană pasul
fastuos de zeitate oţioasă, un timp…
Apoi…ochiul de apă răcoroasă
ne dilua în veşnica-i l u m i n ă
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.