Meditaţiile lui Moise

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

 

 

Rugăciunea de pe muntele Nebo

 

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,

pentru a Tale multe daruri

în lunga mea viaţă,

ce ani numără douăzeci

peste a sutei împlinire,

scurşi ca-ntr-o-nchipuire

prin legea timpului din viu.

Poruncile în zeci de ani

Ţi le-am urmat după puteri

şi-un bun păstor am vrut să fiu

pentru sărmanii mei evrei,

eliberaţi de voia-Ţi suverană

din faraonica robie

şi-ajunşi prin marea spintecată

în dezolarea din câmpie,

pe unde-n patruzeci de ani

i-am tot purtat cu mic cu mare

ca-n ţara laptelui şi-a mierii

să nu pătrundă orişicare,

ci numai cei ce n-au cârtit

şi după datini Te-au cinstit.

Eu însumi Te-am nemulţumit

cu firea mea şovăitoare,

şi asta face ca acuma

să văd Canaanu-n depărtare,

fiindu-mi însă nepermis

parte să am de ce-ai promis.

 

Dar fie-Ţi numele slăvit

de-acum şi până-n veci de veci!

Iar mie, rogu-Te să-mi laşi

ʼnaintea morţii un scurt timp,

astfel ca viaţa să-mi revăd

ca pe un vis atras de mit.

 

 

Meditaţia I

(Primele miracole)

Viaţa este un miracol

şi naşterea aşijderea,

căci omul cu ştiinţa sa

e pentru viu nevrednic sol,

 

cu totul fără de putinţă

să înţeleagă ce-i ascuns

în tainele întregii Faceri –

există, şi-asta-i pentru el de-ajuns!

 

Nu-i dat ca omul să ajungă

la Dumnezeu pe-un drum cotit,

ci calea dreaptă a credinţei

îl duce spre-un nou răsărit…

 

Cum ştii, Părinte, m-am născut

într-un Egipt urgisitor

pentru evrei şi toţi ai lor,

iar biata mama s-a zbătut

 

să mă salveze de la moartea

cerută-n chip poruncitor

pentru băieţii robilor

de-acea cumplită piază-rea,

 

neomenosul Faraon,

şi-n sicriaş bine-ntocmit

din papură, cu smoală uns,

m-a pus hrănit şi adormit,

 

ca să plutesc prin stufăriş

la malul Nilului zeiesc,

cu-ncredinţarea c-oi trăi

prin vrerea Tatălui ceresc.

 

Şi-ntr-adevăr, am fost salvat

chiar de prinţesa egipteană,

printr-un miracol destinat

să fie pentru crez o mană.

 

Cum altfel să le dai de rost

că toate palma au bătut

ca pruncu-n viaţă să rămână,

iar fraţii-n el să afle scut?!

 

Până şi sora mea intrase

în tot acest divin complot,

astfel ca mama să-mi dea ţâţă

ca unui prearegesc nepot.

 

S-a tot gândit prinţesa mamă

ce nume mi s-ar potrivi,

şi cum din ape mă scosese,

la Moise dânsa se opri…

 

Crescând, am cercetat Egiptul

şi-nvăţătura sa regală,

precum cultura, medicina

sau structurarea socială,

 

gândindu-mă necontenit

că va veni o zi anume,

când Israelu-şi va dori

cu capul sus să iasă-n lume…

 

Dar a venit ziua funestă

când l-am văzut pe-un frate-al meu,

cum e bătut de-un egiptean

doar pentru faptul că-i evreu.

 

Puteam privi nepăsător

la victimă şi la călău?

M-am repezit şi l-am lovit

pe agresorul prostălău.

 

Nici astăzi nu mă dumiresc

cum dintr-un pumn a şi murit;

posibil ca prin mâna mea

braţul divin să-l fi lovit…

 

Chiar la-nceput am înlemnit

şi mă uitam la mort gemând.

Simţeam că de sfârşeală cad,

dar totuşi îmi venea s-o-ntind.

 

Mi-am revenit printr-un efort

şi cu evreul am săpat

o groap-adâncă în nisip,

în care mortul l-am culcat.

 

Credeam că totul s-a sfârşit

şi de coşmar sunt izbăvit;

m-am înşelat, eram filat,

aşa că Madianul m-a salvat.

 

 

Meditaţia II

(Alesul)

Eram străin în loc străin

şi-n gând cu fraţii înrobiţi,

dar prea nedrept ar fi s-afirm

că tot destinu-mi fu hain.

 

(Doar ştii mai bine decât mine

cum omul Tu l-ai conceput –

fărâmele să-l mulţumească

şi să regrete ce-a trecut…)

 

Mi se părea că-s fericit

cât omului îi stă în fire,

ca soţ Seforei şi ca tată

pruncit cu totul prin iubire.

 

Cum bucuria-i cunoscută

doar de copilul fără vină,

se cere inimii mature

ca cea de prunc să redevină…

 

Şi-aşa, cu inima avidă

de-a vieţuirii bucurie,

călcam cu turmele de oi

pe stamba verde din câmpie,

 

ca la Horeb să pot ajunge

şi sufletul să mi-l încânt

de sus, cu-a Ta pictură vie

mai fascinantă ca un cânt.

 

Priveam întâi spre-un cer năuc

de-a Soarelui înverşunare,

ce-şi arcuia azurul zvelt

din zări spre-o nesfârşită zare;

 

apoi privirea mi-o-mbăiam

în feeria de culori

şi fluture-mi doream să fiu

ca să mă zbengui printre flori…

 

Când pe Horeb mi Te-ai vădit

ca rug arzând fără să ardă,

am înţeles că locu-i sfânt

şi-i tabú omul să Te vadă.

 

Cu-ncredere m-ai onorat

făcându-mă al Tău trimis,

ca planu-n toate să decurgă

cum din vechime ai promis.

 

Vroiam să scap de-nsărcinare

printr-o eschivă nefondată:

că eşti enigmă chiar prin nume

şi că mi-i limba încleiată.

 

Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit:

“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,

îndată am pornit la drum

cu zelul proaspătului uns.

 

 

 

Meditaţia III

(Ieşirea din Egipt)

Aveam poruncă de la Tine

ca împreună cu Aaron,

evreilor să le vorbesc

de planul Tău şi-a lor silinţă

în ascultare şi credinţă,

apoi să dau de Faraon

(eu, vistierul vrerilor divine

pentru a fratelui rostire)

şi-ndată să-l înştiinţez

că-ndemnul Tău imperativ

este ca robii să-i sloboadă

din seculara lor trudire,

în caz contrar peste Egipt

şi peste-ntreaga-i seminţie

se va abate grea urgie.

 

Cum Faraonul se credea

zeu mai puternic decât Tine,

a necinstit a Ta poruncă,

ba în trufia-i sfidătoare

i-a osândit pe bieţii robi

la munci atât de-apăsătoare,

încât pe capul meu cădeau

reproşuri grele, felurite

pentru amestec nepermis

în taina lucrurilor scurse

din viitor înspre trecut,

ce răul – deja cunoscut

şi devenit obişnuit –

l-a-nlocuit cu un calvar

mult mai perfid şi mai amar

decât obida dinainte.

 

Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă

că-i un nevrednic muritor

şi că Tu, Domnul, eşti Unicul

de viaţă şi de moarte dătător,

trimis-ai plăgi pustiitoare

peste-a Egiptului suflare,

ca inima de căpcăun

a bestialului stăpân

(după ce Tu i-ai împietrit-o)

să se înmoaie şi să plângă

pentru trufia sa nătângă,

văzând cum prăpădenia loveşte

c-o suverană necruţare

doar egipteni fără crezare.

 

Cădeau din cer neîncetat

– de-a valma peste om şi vite –

urgii, pornite sau oprite

la semnu-n mine germinat

de voia-Ţi-faptă-n necreat,

şi-n tot Egiptul se-auzea

cum bate vântul nimicirii,

când peste trupul său slăbit

de faraonica-ndârjire,

s-au abătut în ritm sporit

actori haini din piesa groazei:

ba broaşte, muşte şi lăcuste,

ba piatră, foc, epidemii

şi-alte cu dichis năpaste.

 

Veni la rând a zecea plagă

cu moartea primului născut

din om şi din nevorbitor,

când Însuşi Tu ai coborât

ca moartea să o odrăsleşti

în casele neînsemnate

cu sânge ritual din Paşte,

dovadă c-aici locuiau

cei care nu Te proslăveau.

 

De-abia când moartea se-nnădi

la egiptenii din olat

şi când chiar fiul de-mpărat

de nefiinţă fu luat,

de-abia atunci veni poruncă

să părăsim îndată ţara,

ca-n straiţe să luăm deodată

poveri şi blestem laolaltă…

Împovăraţi cu toate cele

– copii, mâncare şi odoare –

ne-am aşternut la drum spre mare

(pestriţ convoi de mii şi sute),

călăuziţi şi-ncurajaţi

de-a Ta statornică vegheare:

un stâlp de nor ziua plutind,

alt stâlp în noapte luminând.

 

Şi tocmai când ne-nchipuiam

că am scăpat pentru vecie

de egipteni şi-a lor robie,

văzurăm carele de luptă

ce alergau mâncând pământul,

ca să ne-ntoarcă înapoi

cum cîinii-ntorc turma de oi.

Căci chibzuind la ce va fi

după plecarea noastră-n pripă,

ei au văzut marea risipă

în lipsa forţei de-a munci…

 

O, Doamne, ce mai hărmălaie

se ridică din toată gloata!

Cei slabi plângeau

şi blestemau,

iar unii m-acuzau făţiş

că i-am momit cu libertatea,

ca pe-un măgar să schimbe calul

şi în deşert să-şi afle moartea.

 

Degeaba gura mi-am bătut

cu întâmplări fără uitare,

precum miracolul ieşirii

din egipteana împilare,

un dar divin care obligă

copiii neamului evreu

la veşnică recunoştinţă

faţă de Domnul Dumnezeu.

S-au liniştit încet-încet

când alt miracol s-a ivit:

deşi păreau c-acuşi-acuşi

ne-ajung oştenii egipteni,

din ochii lor am dispărut

în norul-stâlp dumnezeit,

păstrând între grupările adverse

o neschimbată depărtare

până la-n veci neliniştita mare.

 

Aici, de-ndată undele atinse

de-al meu toiag umplut cu har,

s-au despărţit făcând cărare

prin stâncăria apelor cu sare

– ce spumegau

şi clocoteau,

dar de poruncă ascultau –,

ca tot norodul urmărit

şi de uimire amuţit,

să vadă de pe malul dimpotrivă

cum zidu-nşelător se frânge

şi-n bubuitul reunit

a zeci şi sute de cascade,

se prăbuşeşte catastrofic

peste armata egipteană,

scoţând pe urmă la lumină

firimituri din făloşenia umană.

 

Iar marea-nchisă cum a fost

de la geneză până azi,

îşi murmura cântarea sa

tot împingând talaz după talaz

– ce rana nevăzută i-o lingeau –,

iar forţa-i colosală o sorbeau

nenumărate vălurele foşnitoare,

prea slabe-n neclintirea vremii

ca pieptul mamei să nu-l cate

pentru refacerea-ndrăznelii

de-a mângâia cu voluptate

trupul fierbinte al ţărânei.

 

 

 

 

 

 

 

Meditaţia IV

(Pribegia prin pustie)

 

Ne-am refăcut cu chiu cu vai

după cumplitele-ncercări,

ca să ne-aşternem iar la drum

cu gândul la acele zări

 

unde ştiam că ne aşteaptă

mănoasa ta făgăduinţă –

o ţară de legendă vie

pentru-ndelungă folosinţă…

 

Dar drumul prin pustietate

nu-i desfătare şi plăcere

chiar şi atunci când e bătut

de oameni în plină putere,

 

necum de-o gloată-ngreunată

cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,

care la marşuri faţă fac

doar în căruţe şi pe-asini.

 

Nici mie nu-mi era uşor

cu cei optzeci de ani în spate –

dar n-aveam voie să mă plâng,

ci să m-arăt pildă în toate.

 

Strângeam din dinţi şi rezistam

– fiind vechi prieten al pustiei –

ba chiar şi vreme îmi făceam

să văd sublimul grozăviei.

 

Întinsul spaţiu cotropit

de-atotputernicul nisip,

mă-nfiora şi m-atrăgea

cu forţa sa de arhetip.

 

Părea că-i lumea nefiinţei

ce-a precedat creaţia –

tărâm de forme netrezite,

ce-şi are frumuseţea sa.

 

Când soarele se-nalţă-n zori

ca dintr-o mare-ncremenită,

de-atâta hiperfrumuseţe

simţirea pare obosită.

 

Iar la apus, alt recital

de frumuseţi dezlănţuite –

cascade de culori zvârlite

peste tăcerea de opal…

 

Apoi, din gloată se-auziră

iar strigăte nemulţumite:

că de-nsetare stau să moară

şi că servesc răbdări prăjite.

 

Nu şi-au curmat cârtirea şuie

nici când cu mană i-ai hrănit,

ori când – lovind eu cu-ndoială –

din stâncă apa a ţâşnit.

 

Ba şi mai şi: urcând pe munte

ca Legea Ta să o primesc,

la-ntoarcere m-am îngrozit

văzându-i cum Te preţuiesc.

 

Căci ţopăiau cu-nverşunare

şi se-nchinau unui viţel,

pe care-l dăltuiră-n aur

dup-al Egiptului model.

 

Atunci, cuprins de grea mânie,

pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!

Dar i-ai iertat la ruga mea,

făcând astfel dovada că Tu Eşti.

 

În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb

ani patruzeci fără oprire,

ca să dispară păcătoşii

şi să ai parte de cinstire.

 

 

 

 

 

 

Meditaţie V

(Înfăptuiri şi previziuni)

Să stai cu Domnul la taifas

nu-i la-ndemâna orişicui,

iar prietenia Sa aparte

– în care El tot dăruieşte

ca ochiul inimii să-L vadă -,

onoare-i pentru om, dar şi îndemn

să-şi biruie nefericitul lui impas

din astă viaţă ca un scurt popas.

 

…Tu, care gândul omului citeşti

şi inima i-o cercetezi,

îmi ştii prea bine străduinţa

de-a Te servi după puteri

ca planul să Ţi-l împlineşti,

în chipul ăsta ajutând

la-nscrierea destinului evreu

în cartea lumilor ce-or fi,

prin legi cu rol transformator

pentru alesul Tău popor:

la sărbători şi-n ritual,

la masă şi-n plan social.

 

E drept c-aceste transformări

au fost imperativ cerute

de voia-Ţi supratemporală,

şi cu ocoluri împlinite

din pricini doar abia schiţate

sau prin abateri pronunţate.

Dar, cum se vede foarte bine,

progresu-n lume-i nelipsit;

atâta doar că-n plan moral,

omul pe rac l-a depăşit…

Cum omenirea se îndreaptă

spre catastrofe nu spre bine,

pentru evreii nenăscuţi

nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:

nemulţumiri, războaie, necredinţă

şi foarte multă suferinţă.