Oamenii păreau să știe dintotdeauna că masca strălucitoare a morții avea puteri magice. Din teamă că masca îi putea privi numai o singură dată, fatal, oamenii alcătuiră legenda care dădea măștii puteri mai mari decât ale soarelui însuși. Ochii muritorilor care o priveau erau orbiți de strălucire, iar ceea ce se petrecea cu ei atunci, ultima oară, nu era decât somnul pe care masca îl răspândea prin cele două mari și întunecate orbite ale ochilor ei. Odată cu somnul le era absorbită oamenilor și viața.
Știau cu toții, din cele mai îndepărtate timpuri, că singurul care putea înlătura masca, dezvăluind chipul dintotdeauna acoperit, era cavalerul care trecea o singură dată pe an pe malul mării, la ceasul când soarele se îngemăna cu valurile. Numai el putea străpunge cu vârful lanciei sale chipul rotund și îndepărtat al măștii, privind-o drept, fără umbră de teamă, în toată strălucirea ei, făcând în clipa aceea toate păsările cerului să cânte cel mai tânguitor cântec auzit vreodată. Geamătul cavalerului, în clipa sacrificiului său, pentru că era scris ca el să piară astfel, va face stelele cerului să se rotească pe alte căi. Din clipa aceea, legenda se va fi sfârșit, iar odată cu ea ochii întunecatei și înspăimântătoarei măști aveau să se închidă pentru vecie.
Oamenii păreau nerăbdători, dar triști. Așteptau venirea cavalerului, pe calul negru, înfășurat în mantia neagră, cu chipul înăsprit de lupte și călătorii îndepărtate, de gerul iernilor și arșițele deșerturilor. Părea mai înalt decât un om obișnuit călare pe calul său, dar oamenii știau că el e singurul care poate pricepe semnele vestind apropierea schimbării. Puterea de netăgăduit căreia trebuiau să se supună îi înspăimânta, dar erau siguri că masca de aur a morții poate fi învinsă. Simțeau că în spatele unei măști, oricât de puternică s-ar fi dorit prin strălucirea ei orbitoare, se ascunde o ființă înfricoșată, ce nu are curajul să se lase văzută așa cum ei, toți oamenii, sărmani sau bogați, tineri și bătrâni, se lăsau priviți, fără ascunzișuri, de ochii tulburători și ucigași ai măștii. Curajul de a trăi, care le era scris tuturor, va aduce cu siguranță, cândva, pe cavalerul împuternicit de ei cu acest curaj în fața înfricoșatei măști. Nădăjduiau asta din toate puterile, poate din pricină că înțelegeau: ochii măștii erau doar un hău fără fund, întunecat și lacom de vieți, nu luminați de un suflet, așa cum sunt ochii tuturor oamenilor.
Cavalerul trăise căi lungi de victorii, de aceea nu îl putea înspăimânta o mască, oricât de strălucitoare ar fi fost faima pe care i-o alcătuise legenda. Se lăsa dus de calul negru, gândindu-se de câte mii de ori văzuse strălucirile adevăratei morți în ochii celor din preajmă, în lupte purtate cu regii celor patru zări. Învinsese întotdeauna, pentru că în toate cele patru regate se înăsprise focul vieții, sângele oamenilor se otrăvise de răutate și, deși era scris atât de bine în sufletele lor, nu aveau putere asupra strălucirilor măștii, care îi atrăgea, vrăjindu-i cu orbitele ochilor întunecați și luându-le în schimb viețile. Când fusese chemat, cavalerul dăruise lumini noi acelor regate. Vârful lanciei îi era sfințit cu apa adevărului, în catacombele bătrânilor alchimiști care-l sortiseră, cu puterile magiei lor, să audă chemările sufletelor chinuite de veșnicele priviri ale măștii. Cântecul morții îi era bine cunoscut, deși ascuns sub străluciri fals orbitoare. Știa că se apropie de mare, de clipa când, în apropierea marilor schimbări, vestite tuturor prin neîndoielnice semne, îl va cânta și el, o singură dată. Nu se temea. Aștepta clipa întâlnirii gongului solar cu apele mării. Foc și apă, într-o întâlnire cosmică, atât de necesară prefacerii. Știa de mult că lumea nu se poate schimba decât într-o seară frumoasă, singură și irepetabilă, despre care avea amintiri îndepărtate. Asculta bătaia de inimă a soarelui, știind că sunt cele din urmă sunete ale gongului. Calul fornăia, nerăbdător și bătând din copită. Cavalerul se desfășură de mantia neagră, coborî din șa, păși în apele valurilor ce se spărgeau pe acele țărmuri și înfipse lancea în soare, cu un geamăt care zgudui cerul. Masca de aur a morții se sparse, dezvăluind golul adânc al nopții. Se stârni un vuiet puternic și soarele se sfărâmă în mii de cioburi strălucitoare, care se risipiră ca pulbere de stele pe cer. Cavalerul și calul negru se pierdură în constelațiile strălucind.
A doua zi, un soare curat spălă plaja și oamenii se treziră cu înțelegeri noi, amintite cumva, pe căi de neînțeles. Știau că pe acolo trecuse cavalerul chemat. Bucuroși, aflară că nu aveau altceva de făcut decât să scrie legende noi, lăsând în ele adevărul pentru urmași. Așa era scris. În lumea albastră, în fiecare dintre ținuturi, se găsea de acum un drum al miracolelor și un tată solar. Nopțile îi priveau cu ochi vii de stele și, văzându-le, oamenii mai aveau nostalgii cântate trist, însă nu aveau a se teme de nimic.
Deschise ochii abia în zori, obosit după lucrul nopții trecute. Știa că în somn gemuse atât de tare încât se trezise. Își trecu încet palmele peste ochii încercănați, abia deschiși. Simți apăsările adânci ale măștii purtate pe față. Palma lui dreaptă avea încă urma de sânge a lanciei aruncate cu ultimele puteri. Din ultimul geamăt, lăsase câteva semne pe hârtiile de pe masă. Îl înfioră un gând: era scris. Cine și cum rostise, cu o magică putere, aceste două cuvinte? Privi atent foile îngălbenite, acoperite de un scris vechi. Cine și cum scria? Nu își mai aducea aminte și semnele scrisului rămaseră fără înțeles. Descoperi că nu se mai putea înfricoșa de nimic.
Pentru el, urma o zi obișnuită, sub un soare nou.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.