Peretele de care mă sprijin
nu se vede,
are în el cuvântul ziditor la cer
şi tot încerc să-l trec.
Soarele se propteşte-n el
la răsărit şi apus,
în fiecare zi îl ştiu imaculat
numai noaptea alunecă şi cade pe pământ,
rămân deasupra stelele şi luna.
De câtăva vreme mâinile mi se alungesc
şi capătă contur de aripi,
mi-e frică să mă las în zborul lor
să nu mi se frângă visele
şi să cad din somn în apă.
Sunt o pasăre adormită pe cablu
deasupra fluviului.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.