Nu înţelegea unde plecase tatăl său. De câteva zile rămăsese singur printre găinile ogrăzii, numai el, tânărul cocoş cu glasul încă subţire. Pisica mânca torcând măruntaie proaspete, dar lucrul acesta se petrecea destul de des în gospodărie. Doar dacă nu cumva… Gândul acesta îl părăsi destul de repede şi, privind cu mândrie în jur, nu zări decât câinele adormit lângă coteţul lui. Pe acest slujitor l-ar fi putut doborî numai cu o singură şi puternică lovitură de cioc în creştetul capului său prost. De aceea poate câinele îl mârâia din când în când. Pisica, dimpotrivă, era mai puternică şi mai iute decât zborul lui, asta din cauza aripilor lui bogate în pene colorate. Dar nici ea, pisica, nu îndrăznea să îl înfrunte, mulţumindu-se doar cu resturile aruncate de la bucătărie.
Tatăl său nu mai apăru în următoarele zile. Calul stăpânului îl privea cu ochi blânzi, de parcă ar fi fost din altă lume. Vaca venea rar, dar şi atunci făcea un zgomot asurzitor şi nu îi plăcea de loc, ca şi cum i-ar fi fost rivală. Nişte slugi, se gândi cocoşul cel tânăr, tocmai când băgă de seamă că găinile i se adună de jur împrejur, sporindu-i măreţia. Singurul care ar fi putut însă înţelege ceea ce era el, cocoşul, cu adevărat, era zeul său, omul, pe care îl slujea cu cântecul lui în zori şi peste zi. Lui, zeului său, cocoşul nu avea alt ţel decât să îi fie de folos, cu o încredere oarbă. Omul îl mângâia câteodată pe creştet şi îi vorbea, iar el se simţea atunci iubit mai mult decât orice pe lume. Încerca să răspundă dragostei zeului cum se pricepea mai bine. În cele câteva luni care trecură de la dispariţia tatălui său, cocoşul tânăr crescu, devenind cel mai frumos cocoş pe care omul îl avusese vreodată. Aşezat la înălţime, pe stâlpul porţii, se simţea un adevărat ales al zeului, iar penele lui, colorate precum curcubeul zilelor de vară, îşi înteţeau atunci culorile.
În curţile din apropiere mai trăiau cocoşi, iar omul nu avu altceva mai bun de făcut decât să-l pună să se bată cu toţi ceilalţi, sub privirile curioşilor vecini, stăpânii cocoşilor. Se încinseră lupte din cele mai straşnice, cu pene zburând în jur şi ochi sângerând, cu gheare ascuţite şi lovituri de plisc bine plasate, dar cocoşul nu se dădu bătut niciodată, rămânând mereu neînvins. După un timp, trupul începu să-l doară cumplit după atât de multe şi aprigi lupte. Învinşii erau trecuţi deîndată în bucătăria unde el nu putuse intra niciodată. Apoi pisica mânca din nou, torcând, măruntaie proaspete. Nu cunoştea tainele acelui loc al casei, dar mulţumirea stăpânului în faţa victoriilor lui neîntrerupte îi umplea inima cu un fior de neînchipuit pentru zeul său, omul. Din pricina aceasta cântecul său în zori de zi deveni asemenea unei trâmbiţe pentru tot satul. Ajunsese un adevărat cetăţean al cătunului şi se simţea neînvins.
Într-o zi senină, omul, zeul său, îi tăie gâtul şi îl băgă la cuptor pentru masa de sărbătoare. A fost pentru prima şi ultima oară când cocoşul intră în sfânta taină a bucătăriei. Sufletul neînvinsului nu simţi decât o cumplită durere, fără a şti de ce fusese supus unei atât de cumplite pedepse. Ultimul său gând, înălţându-se la cer, a fost să lase trupului său, călit în atâtea lupte şi totuşi neînvins, gustul cel mai bun pe care îl putea avea pentru zeul care îl ucisese. Să-şi amintească mult timp gustul lui, ca un sacrificiu încă de neînţeles. Din ziua aceea, glasul lui tăcu pe vecie.
La început, din pricină că era de neînvins, gladiatorul se înspăimântă. Era parcă anume ocrotit de ceva nevăzut, în aşa fel încât toate loviturile de paloş, de buzdugane ghintuite sau de biciuri cu plumbi nu îl atingeau, ci rămâneau la distanţă de trupul său, astfel încât îi era foarte uşor să-şi doboare adversarul, mai ales pe cel care îşi cheltuia puterile mai mult înciudat de eşecul atacurilor. După ce îi trecu spaima, gladiatorul se gândi că zeii, în adânca lor înţelepciune, aveau un motiv deosebit pentru a-l ţine astfel în viaţă. Alteori se gândea că tot ei, învârtitorii roţilor destinelor şi ai stelelor, vor trimite spre el un adversar care îl va învinge. Știa gladiatorul că învingătorii sunt totdeauna trecători. Învinşii, de asemenea. Că numai spiritul luptei trebuia să fie ţinut viu cu orice preţ, iar slujitorii zeilor erau cum nu se poate mai harnici în a născoci tot felul de lupte. Zi după zi, luptă după luptă, gladiatorul ajunse cel mai cunoscut şi de temut luptător, de care nici un alt gladiator nu îndrăznea să se mai apropie. Senatorul roman care îl găsise rănit pe câmpul ultimei bătălii cu barbarii, văzându-i trupul atletic, îl luase cu el şi îi oferise toate condiţiile antrenamentelor necesare. Acum, după mai bine de zece ani, senatorul se temea de el. Vedea că nu mai poate câştiga bani din lupte şi din pariuri, asta din pricină că nimeni nu voia să mai lupte împotriva neînvinsului. Senatorul medita ceasuri îndelungate, temându-se de cel pe care îl crescuse, ca de un trimis de neînţeles al zeilor, căutând o soluţie pentru toată treaba în care singur intrase. Nici unul din colegii lui de senat nu-l voiau, având aceeaşi teamă ca şi el.
Neînvinsul nu mai era de folos în nici un fel pentru nimeni, deşi trofeele pe care le adunase, precum şi faima lui, îl făcuseră aproape o legendă. Dar, în culmea acesta a gloriei, era cu totul şi cu totul inutil intereselor celor din jur.
În aşteptare, gladiatorul se gândea adesea la soarta lui. Nu înţelegea de cine sau de ce este pedepsit cu acest nimb al neînvinsului. Moartea îl ocolea, răni nu avusese din pricina mantiei nevăzute care respinsese toate atacurile, ascuţite sau nu, de sabie sau de colţi de suliţă. Cu toate astea, gladiatorul era din cale afară de trist şi singura lui rugăciune, către zeul lui tăinuit, era să fie lăsat mire celei cu matie albă ca o moarte-mireasă pe care o aştepta ca singura lui izbăvire. Femeile nu se apropiaseră de el niciodată, înspăimântate de legendara lui nemurire. Aşa că nici el, nici senatorul, stăpânul lui, nu întrezăreau o ieşire din impasul acesta al neluptelor. Gladiatorul înţelese atunci că nu fusese trimis pe pământ decât pentru a fi un altfel de mesager al păcii, a cărui tainică solie se făcea vizibilă în acest fel pentru toţi. Nu mai avea cu cine să lupte, nici motive străine pentru asta, aşa cum făcuse toată viaţa. Nu-i plăcuse de fapt niciodată să omoare pe nimeni, cu atât mai mult pe nişte nevinovaţi ca şi el, în căutarea doar a unei bucăţi chinuite de pâine, în spectacolul cerut de cei peste măsură de bogaţi. Nu, după primele antrenamente îşi spusese că va trebui doar să trăiască. Atunci încă aştepta fiecare cântat al cocoşilor, în zori, cu o încredere nouă. Acum, după cei zece ani, muşchii săi erau ca piatra, picioarele şi braţele precum brazii falnici ai pădurilor, dar ochii lui erau izvoarele unei tristeţi nesfârşite. Căutau în jurul său silueta alb-maiestuoasă a morţii-femeie şi implora zeul să-i fie trimisă cât mai curând. O închipuia în chipul acesta numai când simţea în jurul său mantia neagră a privirilor din ochii celor învinşi. Ei erau cu adevărat izbăviţi, iar gloria lui se năruia în el însuşi, ascuns sub bolta corului asurzitor de glasuri urlând în extazele victoriilor. Cei care strigau, mulţi, înrăiţi, i se păreau a fi foarte departe de oameni. Niciodată nu înţelesese de ce moartea era atât de puternică pentru cei mulţi, ca şi cum n-ar fi ştiut cu toţii cât îi sunt de supuşi. El era, nu ştia pentru câtă vreme, doar un scăpat din cercul ei totdeauna închis. Și, deşi adusese de multe ori moarte celor cu care luptase, însă repetarea ei nesfârşită îi umplea de fiecare dată inima cu o mare amărăciune.
Într-o zi, la curtea senatorului sosi un îmblânzitor de şerpi, care, dorind să distreze cu spectacolul său pe senator, auzi povestea gladiatorului neînvins. Fiind un oriental isteţ, acel om propuse senatorului un târg, anume ca în schimbul unei sume de bani să-l scape de gladiatorul devenit inutil. Senatorul deveni atent la propunerea indianului şi înţelese simplitatea ieşirii din joc a celui nemaidorit.
Gladiatorul primi lupta cu cel care mânuia şerpii şi simţi în ochii acelui om apropierea luminii albe a veşmântului mult căutat. Numai în câteva clipe, trupul lui căzu la pământ sub strânsoarea şarpelui celui mare cu dinţi veninoşi. Nu era apărat de mantia lui obişnuită şi bucuria nunţii lui misterioase îl făcu să zâmbească pentru prima oară îmblânzitorului de şerpi ca unui trimis al zeilor. Murind, sufletul lui se simţi asemenea unui cocoş împănat cu pene viu colorate care se înălţa către cerul senin. I se păru doar o amintire îndepărtată pe care o cuprindea în ultimele zvâcniri ale vieţii. Încununat cu o glorie pe care nu o recunoştea şi pedepsit de singurul lui zeu.
Celălalt înţelese că acolo se petrecuse ceva care îi depăşea puterile şi îşi dori să plece cât mai degrabă cu sacul lui de şerpi şi cu banii primiţi. Preţul cerut i se păru din cale afară de amar. Dărui banii cerşetorilor la ieşirea din oraş şi se îndepărtă. Flămânzi, aceştia cumpărară de îndată un cocoş zdravăn pe care îl gătiră în aceeaşi seară, mâncând cu o poftă pe care nu o puteau înţelege în nici un fel.
Poate doar dacă s-ar fi ospătat la o nuntă.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.