Ontologic, de la Adam încoace, omul face cunoştinţă cu toate cele ale lumii, trece prin viaţă, fiecare în felul său şi merge apoi să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care s-a achitat sau nu s-a achitat de misiunea care i-a fost încredinţată. S-a născut curat ca un înger, lumea în care şi-a petrecut viaţa i-a maculat mai mult sau mai puţin conduita, alterându-l structural. Unii dintre noi ne dăm seama, alţii nici nu percep acest fenomen care ne înstrăinează iremediabil de semenii noştri şi de iubirea lui Dumnezeu. Şi atunci, pentru cei dintâi, începe lupta de recuperare a darurilor, virtuţi şi haruri: lupta cu ispitele, cu gândurile rele, cu toate influenţele nefaste cărora am căzut prizonieri şi reîntoarcerea în ascultarea faţă de Dumnezeu. Ceilalţi se petrec cu seninătate, indiferent dacă dincolo de viaţa aceasta mai este sau nu mai este încă una, ei se lasă purtaţi de valurile ei, tăindu-şi fără să îşi dea seama punţile mântuirii.
Realitatea este aşa cum este şi, odată depăşită candoarea copilăriei, adolescentul intră în viaţă, îşi termină studiile, îşi caută un loc de muncă, se căsătoreşte sau nu, părinţii săi au îmbătrânit între timp, face cunoştinţă cu labirintul sorţii, capătă propria lui experienţă din care trage nişte concluzii, juste sau eronate, încărunţeşte şi el la rândul lui, se preocupă de creşterea şi educarea copiilor dacă este cazul, adolescentul de ieri a devenit un om matur şi apoi iată-l deja vârtsnic şi începe să simtă un fior de coasă tulburându-i insomniile.
Nisipul din clepsidră continuă să se scurgă în mod fatal, în timp ce el s-a luptat cu greutăţile inerente încercând să-şi facă un rost. Pentru cei mai mulţi, aceasta înseamnă un cumul de bunuri materiale şi facilităţi pentru îmbunătăţirea gradului de confort, în raport cu standardul său de viaţă: să trăiască bine, apoi din ce în ce mai bine, să se “realizeze” material, în sfârşit să fie bogat dacă se poate, apoi din ce în ce mai bogat, profilându-i-se lui la orizont himera că n-ar strica să fie chiar cel mai bogat!
Aceasta este capcana în care cad 99 la sută din semenii noştri, care cred că banul rezolvă totul: dacă ai bani, ai putere, şi privesc banul ca expresia concentrată a acesteia, motiv pentru care s-au iscat şi toate războaiele din lume.
Înainte de a închide ochii, el realizează sau nu, că toate eforturile lui s-au desfăşurat numai pe acest palier orizontal, limitat ca nişte haine strâmte în care nu s-a simţit deloc bine toată viaţa.
Nu a luat aminte la cea de a doua lume, desfăşurată pe verticală, nu şi-a pus întrebarea de ce omul este singura fiinţă a lui Dumnezeu în stare să privească cerul. Nu s-a gândit că are aripi şi ar fi putut să zboare. Nu şi-a dat seama că sufletul lui în loc să ardă în dragostea faţă de Dumnezeu, a lâncezit. Nu
s-a gândit că sufletul lui este nemuritor şi că venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se va reîntoarce, dar atenţie: numai în starea de puritate în care i-a fost încredinţat(!). Şi de el depindea să se ocupe cu prioritate: să-şi păstreze neîntinat acest unic dar dumnezeiesc şi care nu se poate preţui în bani. Sau să cureţe de pe el pojghiţa păcatelor prin spovedanie şi împărtăşire, prin milostenii care sunt în stare să învingă în faţa judecăţii(!) cum spune sfântul Apostol Iacov. Să-şi manifeste mulţumirea sau măcar recunoştinţa faţă de Creatorul care i-a dat viaţa pentru că cine nu adună cu Mine, spune Mântuitorul, de fapt risipeşte.
Priveşte mai mult sau mai puţin senin clipa despărţirii de lume şi, de-abia acum teama îl împinge să-şi pună întrebarea fatidică: există oare sau nu Dumnezeu şi cum dacă da, cum o fi dincolo?
Dar acum nu este cumva prea târziu? Este sau nu suficient doar să se căiască de ratarea propriei sale vieţi pentru a se mântui?!
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.