Linda (1)

Linda Unu, a fost prima mea căţeluşă din rasa Ciobănesc Alsacian – câine-lup cum este cunoscut de mai toată lumea. Am avut de când mă ştiu, câine – sau câini, pentru că nu odata s-a întâmplat să am chiar mai mulţi în acelaşi timp. Să ai în preajma ta un câine, este un lucru minunat… şi doar cine n-a avut niciodată, nu-i iubeşte ăi nici nu-i cunoaşte! Şi, nici măcar nu ştie ce pierde!

Să ai în preajma ta un câine, înseamnă să ai un prieten adevărat şi sincer; înseamnă să fii pentru cineva, şi în ochii cuiva TOTUL pe lumea asta, înseamnă atât de mult! Şi ei, câinii, cer în schimb, doar puţină afecţiune, ceva de mâcare, şi, dacă se poate, din când în când, o vorbă bună sau o mângâiere. Am avut atât de multe de învăţat de la câinii mei, şi încă am în continuare, şi le mulţumesc că au existat şi că, unii există încă. Linda Unu, este o poveste, despre o căţeluşă superbă, care totuşi n-a prea avut noroc…

Era prin '76, eu eram student în Bucureşti. Îmi plac şi mi-au plăcut mereu animalele, păsările exotice, peştişorii de acvariu, aşa ca mai toate duminicile, mi le petreceam prin „oboarele şi pieţele” unde se comercializau tot felul de vietăţi. Într-una din duminici, mai pe la spartul targului, adică spre sfârşit, am văzut o caţeluşă foarte frumoasă şi am mângâiat-o puţin. Era aşa mică! Cred ca avea doar patru săptămâni şi de regulă, se „ia” de lângă  mamă  la vârsta minimă de şase săptămâni, când „se înţarcă”.  Am bănuit că e ceva în neregulă şi am intrat în „tratative” cu cel care o adusese spre vânzare. Era superbă şi rămăsese nevândută doar pentru că era prea mică. Omul mi-a spus că avusese mai mulţi căţeluşi-frăţiori, mama lor murise, iar el se chinuise destul de mult să-i alăpteze cu biberonul. De ceilalţi pui „scapase”! Mai era asta, care era fetiţă şi rămăsese cea mai mica. Omul, era dispus s-o dea şi gratis, doar să nu se mai întoarcă cu ea acasă… Aşa îi promisese nevesti-si!

Eram împreună cu un bun prieten şi i-am dat omului în schimbul caţeluşei, toţi banii pe care-i aveam la noi, eu şi prietenul meu, Puiu. Eram în anul întâi de facultate şi locuiam la cămin. O vreme, am ţinut-o acolo. O hrăneam cu biberonul, cu lapte amestecat cu gălbenuş de ou. Îi adăugam în hrană şi un premix vitamino-mineral, după o reţetă dată de profesorul meu de la (catedra de) Alimentaţie.  Ziua, fie că o luam cu mine la cursuri, fie că rămânea în camera de la camin, dar nu singură. Eram cinci colegi în cameră, foarte buni prieteni, şi toţi o iubeau. Aşa că, făceam cu schimbul… adică chiuleam de la cursuri cu schimbul, ca să nu stea Linda Unu singură. Creştea ca un Făt-Frumos.

Era o frumuseţe! Şi-avea un glas sonor… Da, începuse să aibă glas! Glas care a ajuns şi la urechea administratorei de cămin! „Nu vreau nici un câine în cămin – mi-a zis, altfel, plecaţi amâdoi!” Aşa, scurt, făra drept de apel. Am fost nevoit „s-o cazez” la mătuşa prietenului meu, care matuşă era din Bucureşti, şi la insistenţele nepotului şi ale mele, mi-a zis că este de acord să stea la ea vreo săptămână, cu condiţia să vin în fiecare zi să-i aduc mâncare şi s-o plimb. Pe Linda Unu bineînţeles, nu pe mătuşa. Ba pot zice c-aş fi fost în stare s-o plimb şi pe matuşa doar ca să-mi ţina căţeluşa acolo!

Linda, era foarte inteligentă – despre inteligenţa animalelor, s-a mai vorbit şi se va tot vorbi. Părerile sunt împărţite. Eu rămân la parerea mea – Linda era foarte inteligentă, dar avea o personalitate foarte puternică. Uneori, încerca să-şi impună propriul punct de vedere. Am ţinut-o la matuşa prietenului, trei săptămâni, după care a trebuit s-o iau, pentru că intram în vacanţă, apoi în sesiune. Era cât pe ce sa nici nu mi-o mai dea înapoi matuşa, aşa de dragă îi devenise. Ba, în ultima vreme, ieşeau la plimbare împreună de doua-trei ori pe zi. Am ajuns acasă, în vacanţă, le-am prezentat-o parinţilor mei pe Linda Mea, şi foarte ciudat şi interesant pentru mine… „nu i-a vrut”! Stătea lipită de piciorul meu, cu coama un pic zbârlită şi mârâia imperceptibil. Abia după mult, foarte mult timp aveam să înţeleg de ce.  Au câinii un simţ al lor de a citi în sufletul oamenilor, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Linda mea, atunci, încerca să mă apere, cu o extraordinara putere de percepere şi previziune a viitorului pe care ea, nu l-a mai apucat… Dar asta, este o altă poveste.

A trecut vacanţa şi sesiunea rapid şi n-am prea „citit” serios, aşa că m-am „ales” cu două restanţe. Când au reânceput cursurile, am lasat-o pe Linda „acasa” şi ştiu că nu-i convenea deloc lucrul asta şi nici mie nu-mi plăcea. Veneam acasă la fiecare sfârşit de săptămâna şi ştiu că abia aşteptam să vin şi, o găseam tristă din ce în ce mai tristă. Dădeam uneori telefon, şi pe-ai mei cred că-i deranja destul de tare că întrebam mai întâi de ea şi pe urmă de ei. De fiecare dată când întrebam ce face Linda mea… mi se răspundea invariabil „Doarme!”  Ştiam sigur ca nu dormea! Murea după mine şi … eu după ea!

O găseam de fiecare dată la poartă când veneam… o lăsam de fiecare dată la poartă când plecam! Şi, cred că în sufletul ei ceva se rupsese! Cred că se simţea părăsită, abandonată, în compania unor oameni reci, cu suflete de gheaţă… şi încet-încet, gheaţa asta a cuprins-o şi pe ea, inexplicabil pentru mine şi poate pentru cei ce „se deranjeaza” să studieze „Psihologia Animală”. Răceala a început să şi-o manifeste şi în relaţiile dintre mine şi ea… Eu îi eram cel mai „la îndemână”

La'nceput s-a făcut că a uitat tot ceea ce o învăţasem! Ştiu sigur că „s-a făcut”, pentru că la anumite comenzi sau îndemnuri avea tresărirea obişnuită dar se vedea clar că făcea eforturi să nu mai vrea să facă nimic. O singură data am bătut-o. Adică, i-am aplicat o corecţie fizică – dac'ar fi să folosesc termeni mai eleganţi… A făcut odată un lucru nepermis! A furat ceva! I-am spus să-mi aducă lesa, dar nu cu tonul pe care-i spuneam să mi-o aducă pentru mersul la plimbare… Ştia tot! Am bătut-o cu lesa! Lucrul ăsta, este interzis cu desăvârşire în practica educării unui câine. Şi bătutul, dar mai ales bătutul cu aşa ceva. Ţin minte că ştia că am s-o bat. Nu ştiu de unde, dar ştia… şi nu a dat înapoi nici măcar un milimetru! Se uita doar în ochii mei, şi mai bine zis cred că se uita direct în sufletul meu şi-mi făcea o concesie! Doamne câtă  mărinimie! După asta, chiar n-am mai putut să repar nimic. Din ochii de culoarea castanei coapte, curgeau două rânduri de perle! Alte două rânduri izvorau din cei de culoarea cerului… Se’mpleteau şi se-amestecau lacrimi de om şi lacrimi de câine, perle izvorâte din suflete

rănite deopotriva, se rostogoleau ca un şirag de mărgele rupt. E ceva aproape ireal să priveşti în ochi înlăcrimaţi cu ochi înlăcrimaţi! Eşti terminat!

…………………………………

Micul bulgăre de zăpadă, pornise la vale, n'avea să-l mai oprească nimic în creşterea lui spre a se transforma în avalanşă. Am decis! Doamne, pentru-a câta oară decideam EU!? Ne luăm uneori responsabilităţi mult-mult prea mari şi, culmea, în momentele respective, suntem convinşi – ba încercăm să-i convingem şi pe alţii că AŞA E CEL MAI BINE! Am decis să-i găsesc Lindei un nou stăpân, mai puţin complicat şi, poate mai demn de puritatea ei… Şi, rău am făcut! Nu mai ştiu cum am intrat în legătură cu un şef de abator dintr-un oraş vecin – Turnu Măgurele, situat la vreo 50 km. de Alexandria. Auzisem că vroia un câine-lup bun de pază şi mă gândisem că va avea hrană corespunzatoare la un abator. Nu am vrut s-o dau de-acasă, aşa că am stabilit întâlnirea cu viitorul ei stăpân la o terţa persoană, undeva în apartamentul unui bloc, la parter. Ştiu ca începuse o ploaie torenţială, deşi era mai mult toamnă decât vară. Am stat cu oamenii aceia care o voiau timp de câteva ore bune… ca să le „ia mirosul’’. Linda, bănuia ceva şi a venit la mine, să-şi culce capul în poala mea… Mă privea ţintă în ochi şi inima mi se înmuia din ce în ce mai tare! Când am terminat de discutat cu noul proprietar, am ieşit şi ne-am urcat toţi în maşina acestuia. Nu aveam cum s-o fac să urce doar ea în maşină, aşa că am urcat şi eu, şi am coborât pe uşa cealaltă, lăsând-o cu ei. M-am despărţit de ea aproape hoţeste şi, când maşina a demarat, aş fi vrut s-o mai privesc odată, dar n-am putut! Aş fi vrut să-i flutur mâna la despărţire, dar n-am avut curaj să-i privesc ochii.

Ştiu că am plecat acasă prin ploaia care mă izbea în obraz parcă cu duşmănie, am plecat spre casă mai mult mort decât viu, strângând în pumn cele câteva mii de lei, care parcă mă ardeau… Am trecut pe lângă un coş de gunoi şi i-am aruncat acolo fără nici un regret. Am ajuns acasă si, la mai puţin de cinci minute, s-a întâmplat ceva care m-a lăsat mut de uimire. Linda, sărea gardul si venea spre mine! Am crezut că aiurez! Dar… nu la mine venea. Chiar a trecut pe lângă mine şi nu m-a văzut, sau n-a vrut să mă vadă. S-a dus direct la coţetul ei fără să mă privească. Lucrul ăsta, m-a năucit de tot. Cred că atunci mă ura! Mă dispreţuia!

Aveam sa aflu peste alte câteva minute ce se întâmplase. Noul ei stăpân, oprise la marginea oraşului, la staţia de benzină să alimenteze maşina. Când a coborât el, a ţâşnit şi Linda. Acum, omul venise după ea. În mod normal şi omeneşte, ar fi fost să nu i-o mai dau. Ar fi trebuit să îi dau banii înapoi şi să nu mă mai despart niciodată de ea.  Dar mi-am amintit că banii care-mi arseseră palmele, îi aruncasem în primul coş de gunoi pe care-l întalnisem şi, nu-i mai aveam. În plus, credeam că odată cuvântul dat şi vorba vorbită n-o mai poti întoarce cu nimic. Aşa că m-am dus la coteţul Lindei, i-am pus lesa şi am scos-o afară. Nu s-a împotrivit deloc. Adica vreau să spun că n-a reacţionat violent, deşi ar fi putut-o face. Doar că nu vroia să  meargă. Nu a făcut nici un pas. Am tras-o după mine, ca pe sanie, aproape că am dus-o târâş. Am urcat-o din nou în maşină şi le-am zis să nu mai oprească nicăieri, sub nici un motiv. Şi cred că aşa au şi făcut.

………………………………

Am tot sperat că Linda, Linda „mea’’ este bine, pentru că veşti nu aveam cum să mai am despre ea. Între timp, mă întorsesem la Bucureşti, începusem un nou an universitar şi n-am mai stat la cămin. Mi-am găsit o cameră pe care am închiriat-o cu anul, în cartierul  Domenii, în apropierea Mânăstirii Caşin. Trecuseră cam trei săptămâni de când o dădusem pe Linda. Surprizele, lecţiile, dezamăgirile şi regretele, n-aveau să se termine…

Linda, Linda mea dragă, mi-a mai dăruit o săptămână din viaţa ei, apoi, s-a ridicat la cer, unde cred, îmi doresc să fie şi astăzi, păzind porţile Raiului de oameni ca mine! De cele mai multe ori, realitatea, cruda realitate, depăşeşte cu mult biata imaginaţie. Am constatat lucrul ăsta de mult mai multe ori decât mi-aş fi dorit. Într-o noapte târzie de toamnă, o noapte neagră şi urâtă, fără lună, fără stele, cu vânt şi ploaie izbită în ferestre, cu crengi ude care băteau în geam parcă implorând să le primeşti înăuntru… nu puteam dormi. Aveam parcă o agitaţie nelamurită şi… vântul şi ploaia-mi zgâlţâiau fereastra. Cred că era ora 2 din noapte. Am auzit parcă ceva la uşă. Am crezut că e ploaia sau vântul care se înverşunau din ce în ce mai tare.  Era ceva ca un râcâit… şi-am aprins lumina. Am deschis un pic uşa şi m-am speriat! De fapt, am rămas înmărmurit. ERA LINDA! Şi, nu ştiu de ce, am început să plâng. Doamneeeeee, era Linda mea! Nu ştiam ce să fac mai repede! O mângâiam, o pipăiam, nu-mi venea să cred. O sărutam şi plângeam ca un copil… Cum mă găsise oare?

Am luat-o în încăperea mea, şi-atunci am văzut în ce hal era. Era udă toată, plină de ciulini, tremura şi piciorul drept din faţă, abia-l punea în pământ. Cum? De unde apăruse? Nu voi şti niciodată…! Cum de m-a găsit la noua adresă? Nu voi şti niciodată! Citisem şi ştiam multe despre animale care şi-au regăsit stăpânul drag, parcurgând uneori distanţe inimaginabile. Dar asta, acum, mi se întâmpla mie! Era slabă şi flămândă, dar în ochi, în ochii aceia pe care n-am cum să-i uit vreodată, sclipea ceva…  Ceva ce n-am înţeles atunci, ci doar după o vreme. Nu mă iertase! A vrut doar să-mi arate că m-a iubit mai mult decât aş fi sperat vreodată că mă va iubi cineva. M-a iubit mai mult decât a iubit viaţa, şi cred că nu a putut niciodată să mă ierte. Greşisem prea mult…

De la Turnu Magurele de unde o trimisesem eu, până la Bucureşti erau 150-160 km., şi Linda parcursese tot drumul ăsta înfrigurată şi flămândă, doar ca să-mi dea o lecţie.  Avea la piciorul drept anterior, o tăietură verticală de 5-6 cm, destul de adâncă pentru că se vedeau un pic tendoanele. Cum s-a luminat de ziuă, am dus-o la „Medicina Veterinară”, unde i-au pus trei-patru fire. Mi-era teamă să nu se infecteze, i-am făcut şi ceva antibiotice şi rana s-a vindecat. Locuiam cu chirie la un avocat pensionar, care era foarte zgârcit. Adică ar fi făcut pentru bani orice. Hotărâsem s-o ţin pe Linda cu mine, să nu mă mai despart niciodată de ea. Iar hotăram! I-am spus avocatului-gazdă că-i voi  plăti chiria cu 50% mai mult dacă îmi permite să ţin şi câinele în cameră şi dacă pe perioada cât eram eu la cursuri o s-o plimbe un pic prin cartier. S-a învoit pe loc domnul avocat-gazdă. Era totuşi un om de treabă domnul Pompiliu.

Ne plimbam prin Bucureşti cu Linda. Era o toamnă plină de culori. Ne plimbam mai ales noaptea. Ore în şir! Ore în şir… Noaptea, pentru că era linişte, şi pentru că lipsea acea agitaţie diurnă dimpreună cu stresul ei. Doamne, ce frumos era Bucureştiul când mă plimbam cu Linda! Mergeam mai ales prin Herăstrău, că era aproape, dar am ajuns de câteva ori şi până în Cişmigiu. Încercam în felul ăsta, s-o ţin în formă, şi pe ea şi pe mine, să-şi refacă tendoanele rănite, dar şi s-o obosesc, ca să doarmă ziua cât timp eram eu la cursuri. De câteva ori, când ajungeam în Cişmigiu, mă aşezam pe o bancă să mă odihnesc, să-mi trag un pic sufletul şi să fumez o ţigară-două. În timpul ăsta, ea inspecta zona. Dacă din întâmplare se apropia cineva, venea în apropierea mea, se uita fix spre cel ce se apropia şi îşi zbârlea coama. Era ca un resort comprimat.  M-ar fi apărat de oricine la nevoie fără să clipească. Doar de mine n-a putut să mă apere…  Descoperise în Cişmigiu, o magnolie, o superbă magnolie, cred că destul de bătrână. Şi, fără să ştiu de ce, se ducea glont la magnolia aia, de câte ori ajungeam în Cişmigiu şi se culca la rădăcina ei. Niciodată n-am ştiut de ce facea asta.

Dar, exact la o săptămână de când Linda se reîntorsese la mine, avea să se întample ceva ce nici până azi n-am putut pricepe. Uneori, se întâmplă lucruri al căror tâlc îl pricepem târziu şi destul de greu…  Şi, asta dacă avem noroc! Pentru ca tâlcul celor mai multe enigme nu-l vom desluşi niciodată. Animalele, în drumul lor prin viaţă, sunt ghidate de instincte. De instincte care le guvernează viaţa. Cel mai puternic este instinctul de conservare. Ca specia să poată dăinui cât mai mult timp, fiecare individ luat separat, are obligaţia să facă totul ca să rămână în viaţă un timp cât mai lung!  Suicidul este specific uman. În lumea animală nu există aşa ceva! Şi, cu toate astea,  Linda mea… s-a sinucis. Încă n-am găsit altă explicaţie până acum. Asta nu înseamnă că nu mai caut… şi poate mi-as dori să mă fi înşelat eu…

Iată cum s-au întamplat lucrurile cu Linda…

Deşi cititorule, ţi-aş dori să nu afli niciodată…

Am totuşi o întrebare: „Dacă ai fi câine şi-ai vrea să te sinucizi, ce modalitate ai alege?”

(Va urma)