Intuneric

    Întunericul se întinsese peste oraşul adormit… Sunetele nopţii începeau să acopere fondul sonor care până atunci răsunase în urechile atâtor oameni obosiţi ce, ca de obicei, se târau spre casele în care se vor zvârcoli în agonie încă o noapte, înainte de a începe cu zâmbetul pe buze (de, trăim într-o lume a respectului) încă o zi de trudă…               
    Fusese o zi proastă, cu toate că reuşisem să rezolv toate problemele pe care le aveam în program. Cu toatea astea, pe măsură ce paşii mei muşcau hulpav din asfaltul ce mi se întindea în faţă, mă simţeam din ce în ce mai rău. Nu ştiam ce să fac, având în vedere că la acea oră nimeni nu trebuia să fie pe stradă. Simţeam că înot într-un bazin mare de lichid seminal, un bazin din care nu există scăpare, un bazin în care, pe măsură ce dai din mâini încercând să scapi, te afunzi tot mai mult… Totuşi, acest înec este ciudat, pentru că nu are sfârşit. Simţi agonia, însă această agonie nu se concretizează mai repede în ceva, orice ar fi acel ceva… Nu, simţi că pluteşti, cu iminenţa prăbuşirii la orizont. Însă doar atât. Zbori pe deasupa abisului însă nu poţi să îl îmbrăţişăzi, nu poţi să te arunci în braţele unei nimiciri atât de plăcute…            

    Cum îmi târam paşii spre casă, conştient că încă o dată evitasem colapsul pe care mi-l doream ca pe aer, am observat în obscuritatea oraşului adormit în tristeţea sa, o siluetă. Nu ştiu de ce, însă mai văzusem silueta aceea undeva. O senzaţie imposibil de explicat m-a cuprins. Trupul meu tremura ca varga, simţeam cum mâinile mi se răcesc, de parcă şi ultimul strop de sânge din ele s-ar prelinge pe noroiul care clocotea la picioarele mele… Ştiam doar că trebuie să văd la lumină acea arătare, ştiam că trebuie să înţeleg acel sentiment pe care îl simţeam cum îmi scormoneşte în inimă cu unghii lungi, de vampă obosită!      Dar membrele nu mă ascultau. Încercam în zadar să mă mişc, să vorbesc, să strig. Silueta stătea în continuare nemişcată, fixându-mă cu ceea ce am presupus că trebuiau să fie nişte ochi. Însă erau extraordinar de mici, mai degrabă două fascicule de lumină de mărimea unui bob. Razele lor însă simţeam cum mă sfredelesc. Îndepărtau unul câte unul straturile exterioare. Întâi haina care oricum se lipise de spate de la atâta transpiraţie, apoi bluza şi în cele din urmă lenjeria care mă strângea îngrozitor în seara aceea. Apoi privirea a trecut la piele, pe care am simţit cum o aruncă cu silă de-o parte. Mi-a dezvelit inima şi am simţit cum mă săgetase ceva, ceva necunoscut, însă nu malefic. Aveam senzaţia că vrea să ne cunoaştem mai bine şi încerca din colţul acela întunecat în care lumina aidoma unor faruri minuscule, să mă înţeleagă…            

    Când ghearele mi-au dat drumul din strânsoarea lor, m-am prăbuşit la pământ împins parcă de o forţă uriaşă. Mi se părea că întreg cerul se prăvăleşte asupra mea, încercând să mă lipească de faţa pământului la fel cum lipesc oamenii grăbiţi gumele de mestecat pe suprafaţa murdară a asfaltului…            

    M-am prăbuşit la pământ, ghemuindu-mă într-o baltă cu noroi, însă privirea a rămas aţintită în continuare pe făptura aceea ciudată care mă fixa impasibilă. Nu simţeam nici o vibraţie, nici un gest ce ar putea trăda viaţa, doar un frig pătrunzător, care mă sfredelea. Eram gol într-o bucată de gheaţă acoperită cu o pânză neagră. Eram gol şi nu reuşeam nici măcar să-mi văd trupul. Poate că nici măcar nu mai exist. Poate că m-am pierdut printre firele de nisip ale timpului. Poate că de acum încolo asta va fi agonia mea, o înşiruire veşnică de imagini negre, lipsite de senzaţie, reale doar prin iluzia aceasta de frig incredibil ce răzbate dinspre ele. Poate că doar asta am să văd cu trupul, poate că de fapt am murit şi acum experimentez cealaltă lume…            

    Orice ar fi fost, eram îngrozit. Dar groaza mea nu ţinea atât de silueta întunecată ce vroia parcă să-mi înghită sufletul, cât mai mult de neputinţa mea, de frigul ce mi se cuibărise între oase, obligându-mă să aştept aidoma unei statui împietrite trecerea implacabilă a clipelor. Nu reuşeam să mă mişc, nu realizam că exist, eram pierdut undeva printre iţele timpului dilatat, uitat de mersul firesc al lumii, de tăvălugul de senzaţii, într-o peşteră invizibilă, în mijlocul unui oraş ce dormea nepăsător. Simţeam cum aerul parcă vroia să mă sugrume, simţeam cum tot ceea ce până atunci fusese normal se transforma acum în ceva abscons, murdar, înnecăcios. Simţeam pur şi simplu cum mă prăbuşesc într-un abis întunecat.            

    Eram obosit. Starea se întinsese în trupul meu aidoma unei guri de whisky, cuprinzând fiecare părticică. Însă, spre deosebire de dulcele lichid, starea aceasta care mă invada cu brutalitate era rece. De o asprime incredibilă. Era ca şi cum un corp străin, un bulgăre de gheaţă, intrase în mine şi se plimba prin fiecare venă, de sus până jos, transformând sângele într-un imens patinoar. Da, întunericul făcea în voie piruete pe patinoarul îngheţat care era sângele meu. Iar eu asistam neputincios la acest spectacol, fără să pot face nimic. Măcar la un eveniment sportiv simţi cum musteşte în tine libertatea de a putea să huidui, dorinţa de a ataca ştiind că nimic nu se poate întâmpla. Dar în faţa unei ameninţări pe care nici măcar nu o poţi înţelege nu este nimic de făcut. Ajungi să te resemnezi, totul devine banal şi deznodământul nici măcar nu te mai interesează. Viaţa ta se transformă într-un roman din acelea de duzină, care nu merită citite până la capăt, pentru că ştii că oricum s-ar termina, gustul de acru din gură nu îţi va dispărea decât după ce te vei spăla pe dinţi. Da, păcat că nu aveam o periuţă mare să şterg arătarea aia întunecată care persista la modul cel mai enervant! Sunt gol în mijlocul oraşului, pe o stradă îmbâcsită, fixat de nişte ochi întunecaţi pe care nici măcar nu pot să îi văd. La naiba, mai bine stăteam astăzi acasă şi mă uitam la televizor!                           
    Mi-am privit în oglindă faţa murdară. Nici măcar nu mai puteai zice că sunt om. Poate doar ceva nedefinit, o fiinţă din aceea primitivă. Deşi, până la urmă, de unde ştim noi cum erau oamenii ăia. Poate că aveau de nu ştiu câte ori mai multe calităţi decât noi. Poate că ei erau adevăraţii înţelepţi şi noi nu suntem decât nişte epigoni rataţi…                    

    Oricum, probabil că nu voi mai dormi de acum înainte niciodată. De fapt, sunt sigur de asta. Au trecut trei luni şi nu pot închide ochii. Dacă o fac, simt cum mă cuprinde o răceală întunecată. Nu pot să dorm. Dar nu simt nevoia. Tocmai mi-am triplat viaţa. Când toţi ceilalţi oameni se culcă, eu mă apuc de scris. Am terminat deja o carte în nopţile acestea de nesomn! Şi dacă continui în ritmul ăsta, o să ajung cel mai prolific scriitor din istorie… Dar un scriitor fără somn…           
    Da, parcă totul a devenit mai tern. Şi, până la urmă, cred că e normal. Ce frumuseţe să mai găseşti în viaţa asta când totul nu este decât o lungă călătorie spre o staţie întunecată în mijlocul unui câmp părăsit. Punem pe pilot automat şi sărim cu paraşuta. Oriunde am ajunge, nu poate fi mai rău decât în cel mai negru întuneric care te cuprinde pe neaşteptate în timp ce umbli brambura pe străzile întunecate ale cavoului pe care tu îl numeşti oraş, casă, sau cum îţi mai vine pe moment… Ne punem paraşuta şi sărim… Sărim… Pentru mai multe petreceri!