Corul îngerilor:
Domnul este pretutindeni,
în ce-a fost şi-n ce va fi;
lăudată-I fie vrerea
prin puterea de-a iubi.
Căci Iubire El se cheamă
şi din ea ne-a zămislit –
cu iubire, de aceea,
de noi este răsplătit.
Lăudaţi şi cîntaţi
şi vă bucuraţi:
Fiul este printre voi,
Lui vă închinaţi!
Facerea omului
şi neascultarea acestuia:
În vremuri depărtate ce n-au determinare,
căci timpul şi cu spaţiul n-aveau vreo-nfăţişare,
când haos era totul şi formele dormeau
iar siderale blocuri în negură pluteau,
atunci neantul sumbru fu prins de tulburare,
simţind în nefiinţă-i un zvon de perturbare:
Era voinţa fermă a logicii supreme,
pornită să aşeze materia în vreme;
să pună frontiera între nimic şi este,
aşa ca nefiinţa s-ajungă de poveste.
Doar Duhul fără stare zbura prin ne-nchegat
şi-şi rumega proiectul ce-abia era schiţat:
cum fi-va Universul perfect alcătuit,
având în El pornirea, dar fără de sfârşit,
şi cum micuţa Terra la urmă va rodi
viaţă şi-nfrăţire prin vrerea de-a iubi.
În cele şase zile cât facerea decurse
– de fapt întinse epoci din infinit desprinse –
creată fu lumina şi lumea-nsufleţită
pentru întâiul cuplu, ‘nainte de ispită,
fiinţe nepătate din lut întruchipate
şi-n Paradis fixate, fără dureri sau moarte.
Părea că se atinse umanul ideal,
de şarpele-ispită n-ar fi produs scandal
cu-ndemnul său ca Eva din măr să ciugulească
şi-a sa asigurare că n-avea rău să iasă.
Dar cum se încălcase porunca ascultării,
îndată şi perechea fu-n prada disperării
după pe veci pierduta Edenului grădină
şi-a ambilor zvârlire în suferinţi şi-n tină…
În logica firească acestei lumi coruptă,
unde şi hâda moarte şi timpul rău se-nfruptă
din viul fără vină şi-a omului viaţă,
şi fiii lui Adam dedatu-s-au la harţă,
iar Abel fu ucis de crudul Cain pe dată,
ca fratricidul sânge pe om să se abată.
Nici alte generaţii n-au fost mai acătării,
de-ar fi s-avem în minte cetăţile pierzării
– Sodoma şi Gomora, corupte şi-ndrăcite –
ce-n smoală şi pucioasă pieiră nimicite;
ori oamenii din vremea lui Noe fericitul,
pe care, meşterind la arcă, îi amuza cu textul
că fi-va catastrofă printr-un noian de ape,
ca răii să se-nece şi bunii doar să scape…
Văzând, dar, Preaiubitul că omu-i fără vlagă
când mântuirea-i cere ca firea să şi-o dreagă,
trimise pe Pământ pe Fiul său curat,
ca omului să-i fie exemplu de urmat
în lupta inegală cu Duhul luciferic,
ce lumea strânge-n braţe c-un râs mefistofelic.
Iisus în pustie:
Trecut-au zilele de post
şi eu sunt pregătit
să intru-n astă lume,
de sarcini să m-achit.
Nu-i greu de presupus
că nu-mi va fi uşor
pe oameni să-i conving
că-s izbăvirea lor
în dubla-mi ipostază
de Om şi Dumnezeu:
lucrarea va avea succes
de ei se vor iubi mereu.
Te rog, Atotputernice Părinte,
să fim ce-am fost mai înainte,
ca oamenii să-i reclădim
smulgându-le păcatele din minte!
Apare Lucifer:
Ah, ah, ce revedere!
Deşi ştiam că vei veni,
nicicând nu mi-am închipuit
că-ntr-un pustiu ne-om întâlni.
De fapt mi-i absolut egal
că-i munte, sat sau o câmpie;
ne-am întâlnit şi-i îndeajuns
pentru-mpăcare şi frăţie.
Căci, ştii prea bine, suntem fraţi
şi-un Tată-avem noi amândoi –
m-am săturat de ştrengărit,
vreau să mă-ntorc ‘napoi la voi.
Am obosit tot alergând
pe globul ăsta mititel;
mi-e dor de zări nemărginite,
mi-e dor să-L întâlnesc pe El!
Îmi e de-ajuns cât m-am luptat
cu inerţia omului,
ca etica să-i bag în cap
prin forţa argumentului,
cum că ce-i bine nu e rău
pentru umana existenţă.
Căpăţânos şi nărăvit,
e incapabil de esenţă,
dar vrea s-arate cine-i el,
din negru, alb făcând pe dată –
e-un încrezut şi un mişel
şi Terra mă scârbeşte toată.
Îmi place mult din Carte pilda
cu fiul rătăcit şi-ntors –
nu vreau viţelul gras ofrandă,
deşi mă simt de vlagă stors.
Mi-e dor de terciul de acasă
ca de-un ospăţ îmbelşugat;
vreau să mă-ntorc, dar nu pe geam,
ci ca un fiu ce-a fost iertat…
Iisus:
Mă uit la tine şi mă mir
că ai rămas precum te ştiu:
rebel şi mândru peste poate,
cu capu-n nori şi cam diliu.
Şi-acum, când dat-ai peste cap
universala armonie
cu pofta de-a sui mai sus
de Cel ce-n veci El o să fie,
Unicul Sie-şi pe măsură,
acum ai vrea să fii iertat,
ba chiar iubit ca la-nceput
după ce-n rău eşti împărat.
Dar chiar de-ar fi să ţi se ierte
semeţul Everest al preatrufiei,
nu văd naivul să te creadă
că poţi fi robul dragostei şi-al milei.
În mii de veacuri ţi-ai rodit
doar vrerea fără-ngrăditură;
cum poţi să fii ce n-ai dorit,
când te-ai pierdut de-atâta ură?
Lucifer:
De mie-mi spui că-s neschimbat,
răspunde-ţi-oi cinstit îndată:
rămas-ai cum ai fost cândva,
doar fiul bun de lângă Tată.
Nu cred să fie-o reuşită
– şi fericire nici pe-atât –
ca-n veşnicii fără de număr
sa faci ce Altul ţi-a sortit,
să fii, adică, fără vrere,
ca numai vrerea Lui s-o faci –
decât în rai şi fără vlagă,
mai bine-n iad şi printre draci!…
Dar tu te-ai resemnat să stai
în umbra cosmicului Tată
şi să-L aprobi fără crâcnire
cu îngerescul cor deodată.
Fireşte că-i mult mai comod
să execuţi ce s-a decis
şi-n veci să nu-ţi pui întrebări,
chiar de-i lucrarea un abis,
aşa ca omul, conceput
din lut după divinul chip,
astfel ca el să cadă-n cer
spre-Acel abis ce-i arhetip.
Văzându-şi Tatăl neizbânda
cu jucăria zisă om,
pe care eu am dibuit-o
c-aspiră l-al ştiinţei pom,
te-a-nsărcinat să-i fii aproape
şi să-l salvezi cu orice preţ,
chiar de va fi ca în final
să fii taxat ca natăfleţ
pentru credinţa îndurării
şi scopul său mântuitor,
ce doar pieirea-ţi pregăteşte
după un chin întristător.
Din nou se-adevereşte faptul
– deşi-s de viclenie bănuit –
că-l ştiu pe om până-n rărunchi,
cum Făcătoru-n veci nu l-a citit.
Păcat de tine, biet naiv,
că vezi în om o şansă de-afirmare!
El nu-i ce speri, e cel ce e:
un prefăcut cu-apucături barbare…
Iisus:
Vade retro, şi mă lasă
cu sfaturile-ţi ipocrite!
N-ai să m-abaţi din calea mea
cu ispitiri meşteşugite.
Lucifer:
M-am aşteptat l-acest răspuns
ce-ţi ilustrează sârguinţa.
Dar cum eşti gata de-o lucrare
unde-ţi vei pierde zelul şi fiinţa,
mă văd dator să te anunţ
că firea omenească-i diferită
de cum se vede ea din cer,
căci logica umană-i cam trăznită.
Principii antagonice suntem
şi-aşa vom fi în veac de veac –
ce ţie-ţi place, eu urăsc
şi-n a ta ură mă complac.
Iisus:
Parcă vroiai să te întorci
la cei ce îţi inspiră silă –
eşti lunecos precum un şarpe
şi mă-nfiori, dar mi-i şi milă…
Lucifer:
Doar pulsul l-am luat prin tine
la preacelesta atmosferă
şi-am înţeles că staff-ul tot
pe veci m-a izgonit din sferă.
De fapt nu-i greu de priceput
chiar pentru mintea ta înceată,
că niciodată nu pot sta
opusele principii laolaltă:
nici adevărul cu minciuna
nu pot trăi îmbrăţişaţi,
după cum binele cu răul
nu se iubesc ca nişte fraţi,
deşi se spune cu dreptate
că-n orice rău e şi un bine
şi că supremul Adevăr
din părţi de adevăr provine.
Dar Bine, Adevăr, Frumos
sunt pentru om de neatins –
doar crezul tău va demonstra
că-n Tatăl totul e cuprins.
Mai bine, însă, mă opresc
din speculaţii inutile,
ce-s pâinea filosofilor
şi-a sfinţilor cu minţi futile…
Vreau să te-ntreb de eşti dispus
să facem cuplu redutabil
şi ca-n tandem, eu prima roată,
a doua tu-n rulaj stabil.
De te-nvoieşti, vei stăpâni
întreg Pământul până-n veac:
cu munţi, câmpii şi cu fiinţe
care încântă sau displac…
Iisus:
Refuz să cred c-am auzit
asemenea enormităţi –
să piei din faţa mea, Satano,
şi-n veci de veci să nu te-arăţi!
Lucifer:
Întreaga lume să constate
c-am vrut să-mpac ce-i despărţit,
dar m-am izbit de zidul surd
al cerului încremenit.
(Dispare cu un ultim hohot de râs mefistofelic.)
Corul îngerilor:
Lăudaţi şi cântaţi,
Fiu-i pe Pământ!
Prin El veţi fi mântuiţi
şi prin Duhul Sfânt.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.