(fragment din romanul cu acelaşi nume)
Oamenii simt nevoia din când în când să-l omoare pe Dumnezeu. Atunci pot face ei toate mârşeviile de pe pământ. Bunăoară la revoluţie si după. Căci până la revoluţie Dumnezeu era clandestin în casele noastre. Dar de la revoluţie încoace l-au omorât pentru a justifica crimele, furturile, privatizările frauduloase şi toate nelegiuirile care au venit peste noi. Fiecare om şi-a ucis propriul Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul colectiv care tronează peste tot pământul. Sau dacă nu l-au ucis , l-au luat drept tovarăş pentru tot ceea ce au făcut. Hoţul se închină la Dumnezeu când pleacă la furat, la fel si criminalul, când omoară, judecătorul când dă o sentinţă nedreaptă,omul de afaceri când îşi plăteşte salariaţii sub nivelul muncii lor, politicianul când minte, prostituatele , când ies la şosea, beţivii , când uita numărul casei, copiii şi nevasta, doctorul, când ia mită de la sărac, interlopul când face trafic cu carne vie, ziaristul care este în slujba patronului, cum a făcut Coacăză ăla, când a scris neadevăruri despre mine, mafiotii care comandă moartea de la distanţă, teroriştii, care în numele lui Allah, fac ravagii prin lume, derbedeii sodomiţi, care se împreunează între ei, funcţionarul , când stă cu mâna întinsă…
Dar vine o zi- zice poporul- când fiecare îşi primeşte răsplata cu asupra de măsură. Şi nu pe lumea cealaltă, ci pe lumea asta. Ca ziarist am fost în puşcării şi am luat interviuri de la fel de fel de oameni. Criminali condamnaţi pentru omoruri se roagă la Dumnezeu şi pun icoanele sub cap pentru a-i ajuta. O fauna de oamnei pe care Dumnezeu a făcut-o pentru a arăta că în lume există şi răul şi binele. Dar mai mult rău decât bine. Şi lupta dintre Bine si Rău se dă pe viaţă şi pe moarte. Colegul meu, Marian, îmi citerază mereu sloganuri despre om. Şi poate are dreptate când îmi spune că omul este un animal mistic care face prea des uz de numele lui Dumnezeu. (mistic, pe dracu, ar zice Gigel în euforia lui aburită cu alcool). Dar dacă îl întrebi cele zece porunci dă din coate. Văd câteodată lumea într-o ipostază pantagruielică, demnă de jurasicul park, cu mâini lungi, hrăpăreţe, cu gânduri ascunse, cu guri hulpave, spurcate de vorbe fără noimă, cu picioare lungi, şi ochi de strigoi, cu capete care umbla prin nori, cu limbi ascutite care au venin în ele precum şerpii care-şi varsă scursura lor ucigaşă…
Plimbându-mă eu prin această faună danteasă cu gândurile rătăcite, am adormit târziu şi am visat un vis ciudat. Treceam seara cu maşina pe drumul care ducea în satul prietenelui meu de revoluţie, Gigel, care era profesor pe acele meleaguri. Peste câmp, am trecut pe lângă ruinele unui aerodrom militar care devenise paragină si mânăstire, adăpostind câţiva călugări. La poarta lui, aruncat în şanţ l-am găsit pe Gigel, beat mort, cu pantalonii în vine, strigând cât îl ţinea gura: săriţi, oameni buni, că m-a violat călugărul ăla nenorocit, săriţi, repeta el mereu, m-a pus să joc rolul de femeie pentru a-şi face el poftele… Nix! Doamneeee… Nu mai are bani şi mă pune să-i vopsesc iar icoanele cu sânge, să vadă lumea minunea, cum lăcrimează ele…( Adevărul că visul era o reacţie la ce auzisem eu într-o zi că făcuse. Bă, călugăre, îi zisese el într-o zi beat, vreai să fac tot Bucureştiul să vină să se închine la icoanele tale şi să curga banii gârlă? Se sculase cu noaptea în cap, dăduse drumul cu acul la o venă de-a lui în clubul aerodromului care acum era pe post de biserică, şi mânjise toate icoanele pe la ochi cu sângele lui. Când se sculaseră călugării, neştiind ce s-a întâmplat, dădusera sfoara-n ţară că icoanele din biserică lăcrimeaza si sângerează. Minune de la Dumnezeu! Şi în câteva luni oamenii din toate colturile ţării veniseră să vadă minunea cu autocare şi masini mici, pe jos sau cu avionul.) Pe drum trec doi ţărani cu o droagă cu un măgar, îl ia pe dom’ profesor, dom’ profesor, ce-aveti? c-o fi, c-o păţi, m-a violat, domne, călugării, m-a violat nenorocitul, şi m-a aruncat aici în miez de noapte… Hai că te ducem noi acasă, au zis ţăranii, de unde casă, că eu n-am nici casă, nici masă… Te lăsăm noi undeva, vreai să rămâi aici să te mănânce lupii peste noapte? Aici, domne, aici în câmpul cu flori ca ciobanul mioritic, c-am ramas al nimănui pe pământ… Şi l-au urcat în droagă cu pricina, cum o botezase Preda în ,,Moromeţii’: două roate şi-un măgar, atelaj particular… Şi a coborât cu el în curtea bisericii, unde stătea Alboaica, sora lui Marin Preda, aia care avea grija de biserică, apoi au luat-o spre cimitir cu el şi l-au debarcat pe cavoul Gumeştilor. L-au pus cu faţa în sus, i-au împreunat mâinile ca la mort şi i-au aprins trei lumânări între degete. Aleluia, aleluia, râdea nul dintre ţărani, punându-i în gură şi un muc de ţigară… Şi l-au părăsit acolo până spre dimineaţă când au venit femeile la cimitir şi-au dat peste el şi au început să se jelească: aoleooo, dom’profesor, murirăţi ce făcurăţi? Aoleooo şi aoleooo… El: nix, tăceţi, fa, din gură, că n-am murit, voi nu vedeţi că sunt viu? M-a violat, nenorocitul, şi nix… N-am mai vrut să fac sfinţii să plângă să ia nenorocitul banii… Femeile începură să chicotească: cum să-l violeze, fa? Alta: a fost pe post de femeie! Şi râd şi se închină. Doamne, iartă-ne, iartă-l, Doamne, că asta e tot de la Dumnezeu…
M-am trezit în ruga femeilor şi în chicotul lor cu o bătaie puternică în uşă. Am întrebat speriat, sub imperiul visului: cine este? Eu, Anca! Am sărit şi i-am deschis uşa. Era Anca, prietena noastră de la revoluţie, acum profesor universitar, îmbrăcată sumar într-o cămaşă de noapte, plângea şi tremura toată. Ce-i ,Anca, ce s-a întâmplat? A fugit nenorocitul din spital si a vrut sa se omoare! Cine? Cum cine? Bărbatu-mio! Deabia am scăpat de cuţitul lui… Măi, Anca, i-am zis, s-o liniştesc, să nu fi fost vreo obsesie a ta! Cum să fie, domnule, nu vezi că am camaşa ruptă? Mă uit mai bine la cămaşa ei, tot pieptul era rupt şi printre ruptură se zbăteu ţâţele ca doua iade scăpat din zăbrele. Dau repede telefon la 112. Vine politia comunitară. Plecăm acasă la Anca. Acolo am găsit uşile deschise, micuţul Felix, copilul lor, dormea în pătuţul lui, Lorintiu, bărbatu-său, nicăieri. Poliţistul îi lasă un număr de telefon, dacă… Anca înţelege şi rămâne acasă. Eu plec să mă culc iar. Traversez strada şi-l găsesc pe Lorinţiu stănd jos după o ghenă cu gunoi. Plângea. Ce-ai Lorinţiu?- îl întreb. M-au dus la spitalul de nebuni ca să scape de mine!-zbiera el. Nu-i nimic, îi zic, şi-l iau de braţ să-l duc la mine acasă. Doamneee, atâta mi-a trebuit că mi-a împuiat capul cu poveştile lui mai mult inventate. Că l-a părăsit Mesalina, amanta cu care trăia, că i-a furat geanta cu bani, că părinţii lui sunt nişte criminali comunişti, vor să-l dezmoştenească, că Anca e o curva, a văzut-o el cu profesorul, un coleg de-al ei, cum se sărutau în parc, că maşina lui a fost furată de interlopi şi politia nu face nimic, fordul lui cu care fusese în Deltă, că…
Printre bazaconiile lui mă furişez în hol si le dau telefon părinţilor lui să vină să-l ia de la mine. Veniţi că Lorinţiu e la mine! Ce caută acolo, n-are nevastă? A fugit din spital, le explic eu, şi a bătut-o pe Anca! Faceti ceva şi scăpaţi-mă de el! Bine, venim! Au venit amândoi. Domnul Radu, tatăl, plângea. Dar printre lacrimi n-o vedea pe Crina, nevasta lui, ci pe Odette, căci o confunda cu franţuzoaica, fosta lui iubită. Doamna Crina parcă scăpase dintr-un război. Avea părul vâlvoi şi ochii bulbucati. Zicea că la viaţa ei a fost o mare arhitectă, acum a rămas o epavă din ea şi asta datorita acestui copil. Tatăl, fostul securist, plângea întruna şi se ruga de Lorintiu: hai, tată, acasă, hai dragă Lorinţiu… Maică-sa sare ca arsă: Cum să-l duci, draga, acasă? Trebuie dus la spital! Lorinţiu când aude de spital, începe să tune si să fulgere, că ce vreţi să ma omorâţi? Ştiţi cu cine stau eu acolo? Cu doi nebuni agresivi care-mi baga degetele în nas şi apoi se uita pe nări să-mi vadă creierii din cap. Eu le spun că nu mai am creieri că mi i-a scos doctorul. Ei nu cred si se holbează la nările mele… Şi plânge. Şi plânge si maică-sa. Numai tu eşti de vină, îl apostrofează ea pe Radu, că nu te-ai interesat de el când era mic să-i dai si tu o educaţie! Cum să-i dau educatie când eram tot timpul plecat?- îi reproşază el. Vina o porţi tu, ca mamă, ca l-ai lăsat de capul lui şi uite unde a ajuns! Unde am ajuns, băăă, se rătoieşte Lorinţiu la el. Crina îl ia cu vorba buna: hai, băiatul mamei, să mergem, îl mângâie pe obraz şi-l sărută şi taică-său, în urma lor închide uşa şi pleacă. Doamneeee, mă închinam eu, bine c-am scăpat de ei. M-am tâmpit si eu, parcă a căzut cerul de plumb în capul meu. Să fie a dracului de revoluţie că a sucit lumea! Unde eşti copilărie?- vorba lui Eminescu. Când nu ştiam de nimic şi mă plimbam pe dealuri şi mă tăvăleam prin fâneţe şi sărutam luna noaptea sub ploaia de stele si făceam dragoste cu Măriuţa, sau când mă lua bunicul în căruţă dimineaţa şi plecam la secere cu noptea-n cap ,paca- paca, cea plăvane, ăis joiane, şi eu dormeam cu tigva de lapte la cap în cântatul cocoşilor… Se spune că ielele se sperie de cântatul cocosilor şi fug pe tărâmurile lor. Şi eu aşteptam masa când aşternea buna prosopul şi punea mămăliga pe el cu drobul de brânză şi cu castronaşul de lapte… Unde este mitul acestui sat? De ce ,Doamne, m-ai adus în această Sodomă? Unde este Măriuţa din vacanţele mele de vara care mi se topea în braţe şi eu mă uitam la ea ca un naiv cum dispare din faţa mea în fum ca o fiinţă fără trup, intrând în alte lumi. Acea fiinţă care m-a scos din copilărie si mi-a sucit pentru prima data mintile, masturbându-mă cu imaginea ei o bună bucata de timp. Unde este mărul lui unchiu care făcea nişte mere mari de la care nu puteam să-mi iau gândul până nu săream pârleazul şi plecam cu sânul plin de mere acasă. Furam! Furam din viaţa care venea peste mine cu mare repeziciune. Furam cu ochiul chipul Măriuţei, furam cu gândul, furam cu fapta, furam tot ce vedeam cu spiritul şi băgam în inima mea fragilă de copil acest amalgam de sentimente până o umpleam cu toate naivităţile din lume. Vorbeam singur cu pomii, cu stelele, cu luna, cu codrul, cu lunca, cu Dumnezeu, cu dealurile si cu păsările cerului… Adeseori vorbeam cu mine însumi. Şi am rămas un biet naiv care se încălzeşte la flacăra unor iluzii, privind lumea nu ca tot omul ci printr-o lupă numai a mea pe care mi-o ţin pitită în inimă şi o scot de câte ori vreau să…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.