Dimineața
Se simte a fi un adevărat Mastroiani: îngrijit, pomădat, cu ochi fermecători, cu mustața încă neagră în ciuda căruntelor șuvițe din păr. Un aer atât de mulțumitor pentru el de a se simți amantul dorit în taină de orice femeie. Tandru, delicat, matur, răspândind un parfum fin de romanță neîncepută sau încă neterminată. Singur, totuși, cu profesia lui, cuvântul.
Ochii: îi spun că va trebui să ajungă astăzi cu un tren străin într-o țară străină ca pe un tărâm străin. Asta îi face inima să tresară, dar nu-i dă nici o importanță. Poate fi de vină vârsta.
Pentru profesorul V., doctor în filologie, astea sunt detalii nesemnificative. Azi este invitat la un mare simpozion în alt oraș. A încheiat pregătirile, își ia servieta și mai aruncă o privire oglinzii din care îi face cu ochiul un Mastroiani în floarea vârstei.
Pășește calm prin noul oraș, după drumul cu un tren foarte, foarte curat, aproape gol, legănându-l plăcut ca o corabie pe șine care l-a adus cât se poate de precis în oraș. Surprinzător de punctual, se miră. Strada lungă, dreaptă, mărginită de castani bogați, îl încântă pe profesorul V. Se simte bine și se întreabă unde poate duce acest drum drept: spre centru, desigur. Orașul acesta, pe care îl vizitează pentru prima dată, îi pare o altfel de casă, o gazdă unde îl așteaptă adevărate surprize.
În față, o firmă: HOTEL ONE. Profesorul V. crede un moment că e poate cel mai bun hotel din oraș, un fel de number one. Are șapte etaje, fără a socoti și mezaninul. Fațada e somptuoasă, cu două coloane de piatră care străjuiesc ușa înaltă, decorată cu vitralii care îi dau aerul altui timp. Pare clasic, de modă veche, deși este epoca vitezei. Surprinzător, nicio limuzină în fața hotelului, niciun ușier în uniformă. Profesorul V. urcă cele câteva trepte rotunjite și intră. Dincolo de ușă e recepția, în spatele căreia un tânăr atletic, blond, cu părul strâns în coadă la spate, îl privește apropiindu-se.
– Bun venit, domnule, îi spune. Profesorul îi răspunde cu un zâmbet și o înclinare a capului.
– Aș dori o cameră pentru câteva zile, rostește.
– Desigur, spune tânărul și îi întinde un formular de completat.
Profesorul pune servieta pe pupitru. Își scoate agale ochelarii despre care știe că îi dau aerul unui adevărat intelectual, ceea ce și este. Își scrie numele pe formular. Tânărul citește, scrie ceva într-un registru și apoi întreabă:
– Aveți vreo preferință pentru un etaj sau o vedere deosebită, domnule?
– Nu, nu cred, răspunde profesorul puțin confuz.
Își dă seama că habar nu are ce poate vedea pe ferestrele de la HOTEL ONE.
– Atenție, se închid ușile, ha, ha! Unde am mai auzit noi asta, domnule profesor? Pe mine mă găsiți totdeauna aici, la recepție, la datorie, zi și noapte, gata să primesc pe toată lumea, să știți!, spune deodată tânărul și închide registrul râzând. Patronul nostru e un om foarte bun, șoptește apoi apropiindu-și capul de al profesorului.
Profesorul nu înțelege. Sărmanul, e cam dus… Și e atât de tânăr, se gândește.
Tânărul ia una din chei din panoul din spate, sună un clopoțel și profesorul știe că va veni cineva să-l însoțească. O femeie în uniformă neagră, cu părul strâns în coc, cu un șorț alb și scrobit impecabil. Profesorului i se pare că nu este vie și nu o lasă să ia servieta. Femeia pășește înaintea lui, calmă, pe tocuri înalte de pantofi negri. Profesorul se întoarce către tânărul de la recepție ca și cum ar dori să întrebe ceva, dar femeia se îndepărtează spre o scară și profesorul se grăbește s-o ajungă din urmă.
– Nu știu, rostește tare tânărul, ca și cum ar vrea neapărat să fie auzit.
Profesorul V., doctor în filologie, nu-l poate înțelege. Poate că în creierul tânărului cuvintele s-au încurcat în sinapse. Urcă în spatele femeii două etaje, pe un covor roșu care absoarbe orice sunet. Liniștea asta e pe placul profesorului V., iar camera pe care o ia în primire e cochetă, simplă și curată. Femeia așteaptă lângă ușă și profesorul îi dă o monedă mică, privind-o atent. I se pare din nou că nu este vie, cel puțin asta îi spun privirile femeii. Un oraș străin, pe un tărâm străin, își amintește profesorul. În baia în care își rânduiește obiectele de toaletă, oglinda îi arată un Mastroiani îngrijorat, deși profesorul V. nu are nici un motiv să fie astfel.
Până mâine, prima zi a simpozionului, se va odihni, iar seara va ieși în oraș să servească cina la un restaurant. Se gândește că toate sunt perfecte în orașul acesta atât de curat.
Întins pe pat, cu perdele de-o parte și de cealaltă a ferestrei, ațipește, deși se apropie miezul zilei.
Ziua
Ce se întâmplă? Profesorul V. tresare speriat din patul în care a dormit doar o oră. Gâfâie îndelung și privește fereastra pe care pătrund razele blânde ale soarelui. E o trezire cumplit de dureroasă, pentru că profesorul V. a visat în ora aceasta că și-a trăit din nou toată viața. E înfricoșat: a visat că sunt vii până și cele mai ascunse, cele mai tăinuite gânduri ale întregii sale vieți. Ca și cum s-ar fi văzut pe el însuși în altul, cu ochii uitatelor lui gânduri, total întrupat în ele, fără nimic ascuns de propriile priviri. O călătorie magică printr-o lume cu mii de oglinzi vii în care trăiau odată cu el toate răsfrângerile, fără nicio putință de a le ascunde ceva. N-ar fi crezut că visul poate fi atât de asemănător cu o moarte. E copleșitoare senzația pe care o simte profesorul V. Un film spațio-temporal, scurt cât o clipă a nesfârșirii, pe care l-a jucat în lumina acestei ferestre. Cristalul ei șlefuit strălucitor pare să fi fost cauza, radiind culori de curcubeu pe covor și perete. Nu i se mai întâmplase niciodată să doarmă atât de adânc în timpul orelor maxime ale zilei.
Profesorul V. se privește în oglinda sălii de baie. Își șterge transpirația de pe frunte și oftează, gândindu-se nu la viața visată în camera stranie a acestui HOTEL ONE, ci doar că e obosit. Abia acum înțelege asta. Obosit de viață. Obosit de învățământ, de cărți, de Mastroiani, de toate. Poate de miile de gânduri ascunse, uitate, de care habar nu mai avea că le cară cu el peste tot, ca un condamnat. De ce naiba nu am simțit asta până acum?, se gândește. Am îmbătrânit.
Sună la butonul de serviciu. Mai repede decât s-ar fi așteptat vine femeia care l-a condus în cameră. Intră, îl privește cum își șterge fruntea cu prosopul, apoi spune:
– Sunteți foarte palid și aveți nevoie urgentă de un doctor. Urmați-mă, imediat.
Se apropie cu pași fermi. Profesorul V. e jenat că e surprins astfel. Femeia îl prinde de braț și îl ridică aproape brutal.
– Nu, mulțumesc, nu-i nevoie, spune.
– Ba da, trebuie, acum, neapărat, spune femeia.
Profesorului i se pare surprinzător de vie și o urmează pe holul cu covor roșu. Se opresc la o ușă unde femeia ciocănește de trei ori, încă ținându-l strâns de braț. Profesorul V. își aranjează nodul cravatei și așteaptă. Nu e unul din cele mai liniștite momente ale vieții sale.
Femeia îl împinge înăuntru și iese imediat închizând ușa. E un cabinet alb, unde un Doctor în halat alb scrie pe foi albe în spatele unor ochelari. Are o față subțire și o mică barbă albă. Și părul îi este alb, în așa fel încât profesorul V. își simte privirile asaltate de lumină. Rămâne în picioare lângă ușă, gândindu-se că nu suferă de nicio boală și nu are nevoie de niciun fel de tratament.
– Întotdeauna intri cu piciorul stâng înainte, profesore?, întreabă Doctorul cu o voce gravă.
Profesorul V. așteaptă lipit de ușă, nedumerit.
– Există o formă de ipocrizie a generozității, știi, nu-i așa?, continuă Doctorul, scriind repede pe coala de hârtie. Dar e bine că există pe lume și adevărata generozitate, total dezinteresată, care s-ar putea numi bunătate. Știi că unii oameni sunt generoși de parcă ar negocia cu Dumnezeu iertarea unor greșeli? Din păcate sunt cei mai mulți. Au făcut din lumea asta un loc al plăților. O strâmbă negustorie, în care neapărat trebuie să vinzi și să cumperi ceva. Timp, de pildă… Care e piatra care îți poartă credința, profesore? Nu te speria, știu că nu ești bolnav decât de nimic. Vei vedea… Da, da, plata și răsplata, domnule profesor, un fel de limbaj străin. Înțelegi, desigur, doar ești profesor de cuvinte, nu?
Profesorul așteaptă, fără să înțeleagă prea bine, deși simte că Doctorul poate are dreptate. Ce naiba caut eu aici?, se întreabă. Inima începe să-i bată cu putere, de parcă Doctorul ar fi atins ceva îndelung tăinuit. Visul vieții lui, viața visului ca o mică moarte, totul doar cu puține minute în urmă. Oare asta ar putea fi? Cum de reușește…?
– Când ți s-a trezit pentru prima oară gândul, profesore? Erai copil, nu-i așa?
Profesorul tace. Respiră cu greutate. Mâinile subțiri ale doctorului scriu pe foaia albă, apoi se opresc, închid stiloul și îi întind profesorului coala scrisă. Când se ridică, Doctorul pare foarte înalt, iar halatul îi ajunge până aproape de călcâie. Ochii lui sunt cât se poate de blânzi, liniștindu-l pe profesor.
– Mergi sănătos, îi spune. Acum va trebui să pășești întotdeauna cu dreptul pentru că știi. Să nu ucizi cu arcul și săgeata cuvântului tău.
Își scoate ochelarii și-i pune liniștit în buzunarul halatului. Este un Doctor care pare să știe foarte mult.
Profesorul V. ia foaia, simte în spate clanța ușii pe care o deschide repede și iese în fugă. Își îngăduie să respire până i se liniștesc bătăile inimii, fără să înțeleagă mai nimic. Citește foaia primită de la Doctor: “…pacientul nr… cu același straniu și răspândit sindrom al neștiinței. Pentru că nu știe că nu știe s-a făcut profesor. Profesor de cuvinte, de vibrații, unele în limbi străine, abia acum amintite. Se recomandă multe semne scrise și citite ca unic tratament de urmat în continuare. Se externează, ameliorat, fără a fi nevoie să revină.”
Ce naiba, e nebun? Nu, asta nu poate rămâne așa, eu sunt chemat aici la un simpozion important, nu pentru…
Profesorul se întoarce brusc înapoi, spre ușa doctorului, dar în fața lui se află doar un perete orb. Caută ușa, rotește privirea spre stânga și spre dreapta, dar nu o găsește. În celălalt capăt al culoarului vede scara de coborâre și fuge spre parter, la recepție. Trebuie să ajungă neapărat la ieșirea hotelului. Băiatul de la recepție îl vede coborând agitat și înainte ca profesorul să deschidă gura, blondul atletic rostește:
– Nu știu.
Profesorul încremenește, uimit, pentru că hotelul nu mai are uși. Băiatul blond stă în spatele pupitrului de recepție, privind în gol.
– Nu știu, spune din nou.
Profesorul se gândește neapărat la o fugă. Coboară la subsol, aleargă pe culoare lungi pline de țevi și de fire electrice, dar pustii și fără alt sunet decât un zumzet teribil care îi apasă timpanele. Profesorul V. nu a trăit niciodată înainte o asemenea panică. I se pare că a uitat întrega lui cunoaștere, că nu-i mai sunt de nici un folos studiile, cuvintele, totul. Nu zărește nicăieri nici măcar o umbră de ușă. Nici un singur om, de parcă toate instalațiile hotelului ar funcționa automat.
Urcă la parter. Blond e tot acolo, așteptând.
– Unde e Patronul?, întreabă profesorul V.
– Nu știu.
Profesorul se repede spre el, îl apucă de guler și îl zgâlțâie furios:
– Unde e Patronul, n-auzi? Spune imediat, unde e Patronul?
Băiatul blond îi prinde încheieturile mâinilor cu o forță nebănuită, le dă la o parte și îl privește cu o privire la fel de moartă ca a femeii:
– Nu știu.
Costumul profesorului e descheiat, cravata desfăcută. Părul îi e ciufulit și nu mai știe ce să facă. Terasa, da, acolo ar putea fi o scară de serviciu, o ușă din spate. Mai întâi în cameră, să-mi iau servieta, gândește într-o clipă.
Fuge în sus pe scări până la etajul doi, ca și cum ar fugi de el însuși.
Ce se petrece în hotelul acesta? Cum se poate desfășura simpozionul aici, unde nu e încă nimeni? , se întrebă urcând.
Seara
Surprinzător, odată intrat în camera lui profesorul V. se simte foarte liniștit. Își găsește servieta la locul ei, obiectele din baie la locul lor și i se pare că a avut încă un vis urât. Se întinde pe pat și în buzunarul hainei simte foșnetul foii de hârtie primite de la Doctor. Deci n-am visat, își spune, adormind aproape imediat.
Cu pași tăcuți, în cameră se face simțită prezența femeii. Îi pune pe masă cina și iese. Parcă aș fi cu adevărat bolnav, spune în șoaptă profesorul V., simțind că există ceva care îl poartă împotriva voinței lui în locul în care trebuie neapărat să se afle acum. Un loc al izolării personale, menit să-i aducă înțelegerea a ceea ce alții numiseră cu mult timp înainte destinul său. O planetă individuală pe care creatorul i-a dat-o spre făurire și îngrijire tot așa cum a dat oamenilor întreg pământul. Încă nu e sigur că acest loc este HOTEL ONE.
Și dacă e adevărat?
Noaptea
Uitând perdele trase în părți, fereastra rămâne deschisă luminii Lunii. În spatele soarelui a cărui lumină o reflectă, Luna călăuzește somnul profesorului pe tărâmul pe care îl are de străbătut. O ființă argintie, sclipind în același cristal al ferestrei, din cealaltă parte a Lumii, de care profesorul V. simte că nu mai are a se teme pentru că știe deja foarte bine multe din limbile pământului, uitate sau încă vii. Aceasta fusese străduința întregii sale vieți.
– Bun venit, stimate domnule profesor!, îl întâmpină organizatorii. Se bucură de faima lui, strânge multe mâini prietenoase și simte că se bucură și ei. Privește în jur, e multă lume cunoscută și asta îi face bine, deși e încă ușor tensionat. Între costume și rochii își face simțită prezența tăcută un copil cu ochi mari. Profesorul îl cunoaște, e fiul lui, deși n-a avut copii din inexistenta lui căsătorie. Sau e chiar el? Scutură din cap, zâmbind în stânga și dreapta, dar copilul este tot acolo, ca și cum numai el l-ar vedea.
– Bun venit, tată.
Se apropie de profesor o femeie distinsă, înaltă, aceeași din hotel. Profesorul V. își recunoaște bunica din partea tatălui, ca într-o fotografie alb-negru, încețoșată. Se cutremură de emoție, vede tinerețea bunicii și își simte anii apăsându-i umerii cu greutatea lor. Parcă s-ar fi inversat timpul în hotelul ăsta ciudat, își spune.
Ar vrea să urce în camera lui și să doarmă, fără să-și dea seama că exact asta face. Copilul îl ține de mână. E un copil cuminte, așa cum era și el. Cu o bunică bătrână și cu priviri albastre, amintindu-i de tatăl său. Un secol de războaie străine trăise bunica, războaie pe care i s-a părut totdeauna că le moștenise și el prin tatăl său. Rămăsese văduvă, singură cu cei cinci copii, după unul dintre războaiele acestei Lumi. Primul copil al acestei femei îndepărtate, vie acum în preajma lui pe misteriosul tărâm al acestui hotel, tatăl său, e copilul pe care îl ține de mână. Simte că îi e foarte drag, chiar dacă nu-și poate explica de ce. Dacă el este tatăl meu, atunci cine sunt eu?, se gândește o clipă profesorul V. în rumoarea care îl înconjoară din toate părțile.
– Bine, și simpozionul?, se aude întrebând.
– Începe după-amiază, i se răspunde, după primirea oficială a delegaților de către Patron, gazda noastră primitoare.
Până la urmă tot am să-l întâlnesc, își spune profesorul V. Trebuie să existe o explicație pentru Doctor, pentru băiatul de la recepție, pentru Copilul acesta și pentru Femeia asta din alte vremi. El ar trebui s-o știe.
– A, da, desigur, abia aștept întâlnirea, rostește cu o voce care îi îndreaptă gândurile din nou spre Mastroiani.
Luna pătrunde în odaie cu raze magice. Profesorul V. nu e înspăimântat deloc, ca și cum vizita scurtă la Doctor l-ar fi învățat lucruri tainice. Cuvintele scrise? Cuvintele rostite? Cuvintele învățate? De ce această recomandare? Și unde să nu mai revină?
– Ați dorit să mă vedeți, știu, spune Patronul.
Profesorul este încurcat de-a binelea. Făptura Patronului e masivă, dar pare un om blând. Are părul pieptănat pe spate și chipul îi e înconjurat de o barbă sură tunsă scurt. Se plimbă agale prin biroul înalt de la etajul șapte al hotelului. Uneori privește pe fereastra mare, alteori abia îl privește pe profesor, părând aproape timid. E un Patron la fel de ciudat ca hotelul său, își spune profesorul V.
– Da, e adevărat. Eu sunt Patronul. E greu, să știți. Am să vă explic: când un scriitor scrie o carte își dedică Timpul – poate Viața sau chiar Sufletul – celui care va citi cartea lui. La fel, cel ce citește primește acest Timp, această Viață ori poate chiar acest Suflet, dedicându-i Timpul său. Tot așa se petrec lucrurile cu părintele și fiul sau fiica, între prietenii care se bucură și suferă cu adevărat unul pentru celălalt. Cu toți oamenii vii. Un voal din cea mai scumpă mătase acoperă toate acestea, țesute de fiecare din ei. Înțelegeți? E o formă foarte fină, subtilă, de dăruire împărtășită cu voie, în cazuri foarte rare, sau fără voie în celelalte cazuri. O înlănțuire de timpi, un fel de dragoste care înlătură multe alte lanțuri străine, eliberând. A dedica Timpul tău altora: ai făcut asta de sute de ori, profesore, nu-i așa? Cu fiecare oră de curs, cu fiecare gând dăruit studenților sau cu fiecare carte scrisă. Vedeți, la fel face și semănătorul cu semințele lui pe ogor. Dumneata ai ales cuvintele și gândurile. Același lucru îl face și Doctorul meu, aici, în HOTEL ONE. Vindecă boala de care suferă astăzi lumea, boala Timpului, chiar dacă dumneata ai acum impresia că timpurile s-au amestecat de-a binelea. De asta e necesar acest hotel. Poate pentru acel Copil, pentru acel Fiu.
Profesorul V. simte că înțelege. Patronul știe. Patronul trebuie să știe întotdeauna tot.
– De ce HOTEL ONE, mă vei întreba. Pentru că e hotelul unei singure alegeri din cele două. Despre astea nu poate vorbi băiatul blond de la recepție. Nu știe. Vă voi explica: prima alegere este aceea de a intra în hotel pentru a fi un client provizoriu, care vine, locuiește un timp mai lung ori mai scurt și pleacă. Sunt cei mai mulți, din ce în ce mai mulți, care vor numai să ia ceva de pe lumea asta. Și iau totul, uneori Timp, Viață sau chiar Suflet, alteori și prosoapele din camere. Știu însă cât se poate de bine că vor plăti. E forma tristă a lumii, alcătuită numai din plăți și încasări. E cea mai înșelătoare. Nici mie nu-mi place, dar astea sunt lucruri care de-acum nu-mi mai aparțin mie, ci fiecăruia dintre oameni. Ei fac afacerea asta foarte profitabilă, nu pentru mine, nici măcar pentru ei, pentru că tot ei plătesc. Aceștia își rotesc singuri roata timpului, își aleg singuri comèdia sau drama, fără să știe. E un fel de întârziere și atât. Vin doar puțini cei care aleg opțiunea a doua: să rămână. Să dăruiască. Iar dacă e să plece, pleacă de fapt din ei înșiși către ceilalți. Dumneata ești unul dintre ei. De ce? Pentru că ai făcut deja mult timp ceea ce ți-am explicat mai înainte: ți-ai dăruit Timpul, – ori poate Viața sau Sufletul – celorlalți. Nu te mira că tocmai cei pe care i-ai iubit te rănesc cel mai greu, dar numai așa poți afla ceea ce știi. Vei pleca, liber, cu siguranță, nu pot să te rețin aici, ar fi păcat. Dar vei pleca știind, vei pleca pășind cu piciorul drept către menirea dumitale. Unde? La simpozionul pe care am onoarea să-l găzduiesc, apoi mai departe. Și vezi, nu uita că în lumea aceea de jos suma dintre amintiri și viitor este întotdeauna constantă. Suma asta e numită acolo simplu, așa cum numesc oamenii toate lucrurile pe care le fac a fi complicate, cu un singur cuvânt: Viață.
Patronul tace, privind ceasul deșteptător mare, vechi și prețios de pe biroul rotund. Ticăitul lui este în clipa aceea singurul sunet din încăpere.
– Cei care de obicei aleg să plece sunt doar o colecție de câteva simțuri rătăcite unele de altele într-un teritoriu imens cât un creier necunoscut. Îi poartă un foc scăpat de orice formă de lege. O singură scânteie din focul ăsta poate incendia o bibliotecă. Gândește-te, profesore, doar ai scris atâtea cărți… Nu, HOTEL ONE nu e un alt tărâm, un oraș sau o țară străină. HOTEL ONE este o stare la care nu ajunge oricine, deși toți trec pe aici. Că unora li se pare Infernul, altora Paradisul, asta e doar treaba fiecăruia. Până la urmă se fugăresc unii pe ceilalți așa cum Luna fugărește Soarele încercând să-i fure lumina, fără să vadă că primește deja lumina lui.
Patronul tace, jucându-se cu ceasul deșteptător. Îi răsucește încet cheița care pare să nu ajungă niciodată la capătul arcului.
– Lasă-l deoparte pe Mastroiani. A fost și el pe aici, demult. A plecat, așa cum vei pleca și dumneata, știind. Rămâi în continuare profesorul V., cel în stare de cuvinte. Apoi vei fi poate actor, poate preot sau politician, vreun poet, cine știe? De-acum, nu uita să știi. Cu bine.
Patronul îi întinde o mână puternică, pe care profesorul V. o strânge bărbătește, ca unui vechi și bun prieten. Patronul duce înainte rotirea cheiței ceasului privind pe fereastră.
HOTEL ONE nu e un vis, nici doar o călătorie într-o țară străină, pe un alt tărâm, ci realitatea unei singure alegeri, se gândește profesorul V. Pentru a pleca liber trebuie să alegi, mai întâi, la fel de liber, să rămâi. Cine se mai poate gândi la moarte? Profesorul simte în adâncul inimii că știe cu adevărat.
Dimineața
Profesorului V. îi pare rău să plece din HOTEL ONE. Călătoria de numai o zi l-a schimbat. E vindecat, prin cei ce l-au găzduit, de boala timpului. Știe însă că e așteptat de prieteni, de studenți, de un tată. De un Fiu.
Profesorul V. se întoarce.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.