Pe la miezul nopţii, în timp ce frumoasa doamnă Cristiana fixa nemişcată tavanul, reflectând la destinul ingrat al femeii, distinsul domn Anavoreanu, care adormise de cum aşezase capul pe pernă, cu vreo patru ore în urmă, se deşteptă pentru o clipă, somnambulic, şi se urcă, fără vreo altă formalitate, peste dânsa, lăsând instinctul să înfăptuiască restul. „ Doamne, se gândi ea în timp ce încerca să se sincronizeze cu mişcările lui dezordonate, dă-mi, Doamne, putere să nu-l pocnesc şi să nu-l arunc de pe mine! Ar fi în stare să mă despartă de copil! Să mă lase pe drumuri! Nici nu ştiu ce e mai rău: să-l accept aşa cum este şi să îndur toată viaţa calvarul acesta ori să-l dau dracului şi să-mi asum toate consecinţele!”. Nu mult după aceea, sub privirile imobile ale femeii, bărbatul coborî la locul său şi adormi buştean. Semăna cu un sac de cartofi abandonat la marginea drumului.Transpiraţia îi umezise pieptul păros şi cutele frunţii. Cât stătuse deasupra o sărutase de câteva ori, dacă acele atingeri umede şi dizgraţioase puteau fi numite săruturi, iar ea îşi reprimase cu greu senzaţia de vomă pe care i-o provoca respiraţia lui urât mirositoare. Apoi începu să sforâie ca o locomotivă cu aburi şi să facă balonaşe de spumă la culţurile gurii. „ Cum am putut să mă îndrăgostesc de un asemenea om? îşi reproşă ea în gând, apăsându-şi cu disperare palmele pe urechi. Cred că înebunesc! ”. O avuse într-un parc părăsit, noaptea, pe o bancă, aşa cum o mai făcuse de zeci de ori cu prostituatele sau cu amantele sale de condiţie îndoielnică. Fusese o experienţă traumatizantă, dar pe atunci, în naivitatea ei adolescentină, crezuse că astfel se petreceau lucrurile între un bărbat şi o femeie. Nu-i displăcuse, ce-i drept, niciodată nota aceea de brutalitate, numai că şi-ar fi dorit în plus şi puţină tandreţe, şi puţin respect, eventual şi o oarecare decenţă. Se strecură afară din pat, unde sforăitul distinsului domn Anavoreanu, cum i se spunea în public, devenise insuportabil, şi se retrase în bucătărie. Prin geamul deschis simţi adierea răcoroasă a vântului, care o făcu să se înfioare. Îşi aprinse o ţigară, apoi încă una, până le pierdu numărul, privind de acolo, de la etajul zece, animaţia spectaculoasă a străzii. Nu mai ieşise de ani de zile. Venise copilul, concediul de după naştere, şomajul, grijile casei, grădiniţa, lipsurile, certurile conjugale, moartea părinţilor. Pe deasupra, mai rămăsese şi gravidă de câteva luni, iar distinsul ei soţ, aflat mereu pe drumuri, nu voia nici în ruptul capului să renunţe la sarcină. „ Sper că n-ai uitat, iubito, îi spuse el într-o zi, înţelegerea a fost să-mi faci zece copii! Acum, când sunt în politică, ne putem permite să creştem şi douăzeci!”. Se aplecă peste pervazul ferestrei cu mâinile întinse, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze întreaga umanitate, apoi îşi făcu vânt cu picioarele asemenea unei păsări care-şi ia zborul…
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.