Eu, profesorul !…

Rumoare în clasă. Intră el, Profesorul cel nou. De înălţime medie, robust, talie plină dar fără burtă, bruneţel şi cu început de chelie, îşi azvârle cu un gest dezinvolt catalogul pe catedra, marcându-şi astfel apariţia . Afişând un zâmbet ironic în colţul gurii, greu mascat totuşi, trece cu privirea peste capetele celor prezenţi, încercând astfel să-i domine încă de la primul contact. Ochii negri, jucăuşi, parcă aruncă o plasă peste întreaga asistenţă, urmărind să o surprindă şi să o supună prin aerul cvasienciclopedic pe care şi-ar dori să-l degajeze. Face parte din acea categorie de bărbaţi care-şi încep cei 40 de ani odată cu împlinirea a 30, ducând în spate această vârstă până pe la 50-55, fără schimbări majore în fizionomie sau comportament, aşa că e destul de greu să-l încadrezi în timp.

Drumul parcurs până aici a fost unul de autodidact, cu ieşiri temporare la scenă deschisă, urmărind afirmarea cu orice preţ, prin orice mijloace, vânând nu numai aplauzele ci şi un piedestal ce să-i asigure colţul lui de nemuritor printre corifeii artei scrise şi vorbite. Culegând în cale tot ce a crezut că i-ar fi de folos, a învăţat pe parcurs că pentru a reuşi are nevoie ca soclul să-i fie construit foarte atent, cu migală, fără să-i scape nici un amănunt. Fire ascunsă, mereu la pândă, afişând o bonomie de multe ori exagerată, s-a folosit pentru atingerea oricărui scop de fiecare oportunitate ivită. Aşa a ajuns şi la această şcoală, în urma unui şir de recomandări şi a unui cv impresionant. Fiind destul de nouă şcoala, a înţeles repede că asta ar putea fi o şansă fantastică pentru el, cel doritor de loc în vitrina vieţii, mai ales că aici îşi expunea cunoştintele şi un vechi amic şi coleg de breaslă.

În relaţiile cu cei din jur a urmărit întotdeauna foarte atent poziţia socială a acestora, încadrându-i rapid în una din cele două categorii importante pentru el, relaţii şi admiratori, tratându-i ca atare în următoarele luări de contact. Pe unii, cultivându-i şi magulindu-i cu aprecieri la adresa a ceea ce-i definea, pe ceilalţi încercând să-i domine cu dezinvoltura specifică şi superficialitatea cu care îi tratează pe toţi deopotrivă. Se teme însă de cei ce-i opun rezistenţă şi , dacă demersurile pe lângă ei dau greş, le administrează mici impunsaturi urmate de părăsirea rapidă a ringului pentru a nu lăsa timp de ripostă şi de câte o perioadă de ignorare totală. Dacă apare totuşi o reacţie adversă, întrebarea predilectă este « Ce faci ???… loveşti pe la spate, colega ? », întrebare rămasă în aer, el nemaifiind în zonă.

Clasa cuprinde cursanţi diferiţi ca nivel de cultură şi inteligenţă şi, conform unei noi abordări a demersului educativ este un fel de experiment. Profesorul şi-a adus cu el metodele învăţate şi însuşite de-a lungul anilor, nefiind dispus a face rabat de la niciuna. « Ce experiment ?!?… ministerul să-şi vadă de-ale lui, eu ştiu ce am de făcut! »

L-au primit, unii cu neîncredere, alţii cu indiferenţă, iar câtorva le-a fost stârnită doar curiozitatea, aceasta manifestându-se vizibil. Puţini erau cei ce chiar doreau să înveţe câte ceva, oricum nu dădeau examene din materia asta.

Profesorul s-a plimbat liniştit printre ei aşteptând să fie remarcat de fiecare, fără să se expună decât fizic şi urmărind ca prezenţa lui să se întipărească în conştiinţa fiecăruia. Fără să le adreseze vreun cuvânt, privirea lui s-a plimbat de la unul la altul, trecând prin ei, ca printr-o fereastră fără geam. În timpul acesta ei făceau ce doreau, asimilându-i inconştient prezenţa . Încet, cursanţii s-au obişnuit atât de mult cu el ca supraveghetor din partea conducerii încât, într-una din zile când a lipsit în mod voit, experimentându-le reacţiile, ei s-au trezit că lipseşte ceva din decor şi asta a creat un sentiment de nesiguranţă în clasă. Şi aşa s-au derulat primele ore, primul pas era făcut !…

Într-un târziu, când a socotit ca a venit momentul adevărului, şi-a susţinut şi discursul de introducere.

« Măi copii, şi-a rostit el formula de bungasit, măi copii, am venit aici să vă învăţ câte ceva din vasta mea experienţă acumulată. Metoda mea e foarte simplă, fără cursuri şi teme pentru acasă. Biblioteca este plină de cărţi, aşa că nu aveţi decât să vă mutaţi acolo, să mâncaţi acolo, să dormiţi acolo, să trăiţi acolo. Pe mine nu mă interesează asta, decât pentru a vă trimite pe-acolo din când în când, aşa, ca o admonestare vizând viitoarele voastre mâzgăleli. Eu, Profesorul, vă voi etala spre contemplare ceea ce am creat de-a lungul timpului, urmând ca voi să vă însuşiţi totul şi încercând să vă ridicaţi mai sus de genunchiul broaştei, condiţie ce vă caracterizează acum. Eu sunt cel pe care trebuie voi să-l urmaţi, să-l aplaudaţi, să-l admiraţi fără rezerve. Pe mine şi pe cei pe care vi-i voi desemna eu! Deci, să nu aud critici, sau exclamaţii de dezaprobare dacă nu le-am comandat în prealabil ! Pentru început, eu voi expune şi voi veţi admira. Atât ! Fără comentarii. Următorul pas, comentarii pertinente, fără atacuri vizând eventuale greşeli pentru simplul motiv că nu permit aşa ceva, voi fiind copii care încă nu ştiţi ce vreţi. Iar eu nu greşesc niciodată ! Deabia apoi voi permite şi mici obraznicii de-ale voastre prin care să mânjiţi hârtia, dar să nu vă aşteptaţi la laude ci doar la corectări şi muştruluieli. Sper că aţi fost atenţi şi aţi înţeles fiecare ce loc ocupăm ! » Şi a părăsit imediat clasa zâmbind în sinea lui.

Ei au primit aceste cuvinte, fiecare în felul său, unii neascultand, alţii miraţi, gândind că poate nici Profesorul nu credea cele spuse, mai ales că se obişnuiseră cu un fel de a fi mai pe picior de egalitate, mai camaraderesc. Pe alţii, în schimb, i-a lovit în plin această infatuare, simţindu-se atinşi în orgoliul lor de mici aspiranţi la cucerirea piscurilor evereste, unii începuseră mai demult căţărarea şi încrederea în forţele lor nu putea fi zdruncinată uşor, dar căutau să înţeleagă ce se întâmplă. Mai târziu au înţeles ca acesta era un fel de ultimatum dat de Profesor întru îngenunchierea şi menţinerea mândriei lor la nivelul podelei.

Mai erau câţiva, cei cu emoţii puternice, cei care sperau că filele caietului vor putea să le găzduiască sufletele, acolo fiind locul unde nu puţeau fi atacaţi. Ei simţeau că pot cuceri înălţimile fără a se căţăra, plutind doar, precum vulturii, solitari în turnurile ce abia îşi începuseră ridicarea. Pentru aceştia, cuvintele aruncate ca pietrele în obrazul Magdalenei, au răsunat ca o bătaie în dungă a clopotelor… Şi au rămas mult timp cu o nedumerire ce i-a coborât şi mai mult în ei ascunzându-i lumii, o nedumerire ca o scară cu trepte sculptate în formă de întrebare : « DE CE ? » Câteodată, câteva cuvinte pot marca vieţi, cariere, drumuri…

Profesorul îşi începuse în felul acesta urcuşul spre un pupitru de dirijor al destinelor. Ignorandu-i pe cei care nu aveau nici o intenţie de a accede spre nemurirea numelui, pe ceilalţi cultivându-i cu dibăcie, punctând ici-colo cu câte un sfat, cu câte o observaţie, s-a făcut remarcat şi printre colegii din cancelarie. Şi-a câştigat destul de rapid un renume de enciclopedie de buzunar expunându-şi teoriile asupra a o grămadă de subiecte, teorii adunate cu grijă de la diferiţi interlocutori întâlniţi de-a lungul timpului, şi păstrate în sertarele minţii pentru ocazii ca aceasta de acum. Datorită agilităţii sale părea că este prezent oriunde era nevoie de un ajutor, aşa încât a ajuns să pară un personaj de neînlocuit, o adevărată mană cerească pentru şcoala aceasta de care încet-încet începea să se audă în lume. Manifestări de tot felul, afişe, revista şcolii, numele lui apărea pretutindeni, lăsându-şi în umbră confraţii.

În tot acest timp cursanţii îşi vedeau de ale lor, dirijaţi fiind de Profesor, mai din umbră, mai prin observaţii răutăcioase menite să-i intimideze şi să înăbuşe în faşă orice manifestare ostilă, pentru a nu periclita un viitor roz ce se întrezărea. Sub masca de boem cu care se înfăţişa lor, vrând să pară crescut între ei, aştepta clipa admonestărilor adevărata faţă, cea a stăpânului. Şi clipa venea datorită faptului că, înşelaţi de zâmbetul oarecum înţelegător al lui, i se plângeau de tratamentele la care erau supuşi de alţi colegi ai domniei sale. Urmau, bineînţeles luări de poziţie în spiritul unei dictaturi mascate iar punerile la punct erau destul de dureroase, persiflările lovind usturător obrajii inocenţi. În schimb, realizările lor situate peste medie, tot de el erau înaintate lumii spre citire, aşa ca principalele merite tot lui îi reveneau!

S-au scurs zile, luni, ani… Şi-a uitat destinul hărăzit prin diplomele luate în tinereţe. Prin pregătirea lui şi prin rolul asumat ar fi trebuit să desparta cu toiagul înţelepciunii apele negre ale necunoscutului şi să îi conducă prin mâlul neştiinţei spre zorii înţelegerii. Ar fi trebuit să fie acel mesager, acel Moise care să le dezvăluie poruncile sacre ale zborului şi să-i înfăţişeze lumii, pregătiţi pentru inălţare. Ar fi trebuit să fie stăpânul brodului care să-i ducă de pe malul întunericului spre cel al luminii. În schimb, şi-a dorit să fie el, Profesorul, soarele lor ! Şi nu pentru a-i lumina, ci pentru a-i domina, pentru a avea supuşii lui, pentru a-i arde dacă aşa i-ar fi fost voia. Şi-a dorit şcoala, ca pe un regat, numai al lui…

El, Profesorul, personaj trecând prin istorie spre viitor, mereu prezent în realitatea noastră imediată, s-ar dori a fi o ficţiune. Dar, din păcate nu e aşa.