Din volumul CAT MAI E VREME, Editura ANAMAROL, 2010, de Rodica Elena LUPU
EFECTUL GLOBAL
Soarele a ruginit,
Lumina ca şpanul răneşte mortal,
Arborii goi şi-au defectat
Motoarele cu elice zburătoare.
Oamenii alungiţi, plini de găuri,
Străbătuţi de păsări şi maşini de călcat
Se întind pe tărgile trecerii de pietoni
Ca să moară.
Difuzoarele cântă,
Astronauţii înşurubează stele,
Calculatoarele socotesc
Eroarea erorilor.
Şi asta e tot,
Plictiseala sugrumă elenul vital
Global repartizat
Şi statistic.
PROSTIA
Nivel de cunoaştere redus?
Da de unde…nu…
Nu inseamnă prostie,
Eventual ignoranţă.
Cât priveşte cultura…
Asta da…da,
Ea poate corecta ignoranţa,
dar nu şi prostia.
Şi apoi, fără prostie,
ne-am plictisi înfiorător.
Nu, nu-i adevărat că stările
se definesc doar una
în raport cu cealaltă.
Iar eu nu confund greşelile cu prostia.
Evident este că,
prostia are cauze biologice.
Obiectivă şi de neimputat.
Nu e un defect,
e mai degrabă un blestem.
De imputat e agresivitatea prostiei,
dar asta e o altă poveste.
*
Din păcate, n-ai dreptate.
Configuraţia neuronală
şi viteza de transmitere a informaţiilor,
chestiile astea prozaice
care stau la baza gradului de inteligenţă
nu se schimbă decât în rău,
în timpul vieţii,
dar nu-i nicio problemă.
Iar antonimul prostiei
e inteligenţa,
nu deşteptăciunea.
Deştept poţi deveni,
fiind, în acelaşi timp, prost.
Şi ce n-ar da proştii
să fie bănuiţi de intenţia
de a deveni astfel…
Şi ce n-ar da să fie
doar o chestie de “pregătire”…
S-ar umple lumea de inteligenţi.
Oricum,
eu vorbeam despre prostie,
nu despre proşti.
Chiar dacă, practic,
prostia nu e de sine stătătoare,
e o noţiune independentă
şi chiar subiectul unui gând.
Un prost care se plictiseşte
e doar un prost obişnuit
şi care, în acele momente
dă cu pietre după păsări.
*
Proştii sunt neinteresanţi.
Prostia, însă, e, uneori, fascinantă.
*
Aşa să fie, dacă vrei tu.
Aşa să fie, dacă vrei tu.
Proştii nu se plictisesc întotdeauna.
Mai au şi momente
în care îşi găsesc de lucru.
Şi, oricum,
mă refeream la prostie,
nu la proşti…
*
Dacă doar inteligenţii ar avea voinţă…
N-ar fi lumea plină de proşti
cu putere de decizie.
Şi polemica ar fi bună,
dacă ar avea fond.
Atât de rar mai vezi oameni care ştiu
Care pot lupta…
Şi care nu se mulţumesc
să se aşeze pe marginea drumului,
reproşând universului
sau oamenilor că:
au fost nedrepţi cu ei…
Nici nu ştii cât mă bucură
când oamenii
chiar simt
ce vreau eu să transmit.
SCRISOARE
Despre ce să-ţi scriu?
Porumbeii, soarele, platanii, copiii?
Tu, acum priveşti marea,
Simt asta.
Eu respir crângul rarefiat de platani,
Sunt singur,
Singur ca o sferă.
A doua faţă a singurătăţii
E libertatea
Şi n-aş putea spune că mă tem
De una mai puţin
Decât de cealaltă.
Voiam să-ţi spun
Cât de greu mi-a fost
Să mă ridic din pat
Dimineaţa.
Dacă plumb exprimă o mare greutate
Cum să spui o mare silă,
O mare tristeţe,
Dezamăgire,
Boală,
Rană?
Sunt în parc,
Lângă vechiul chioşc de famfară
Cu porumbei deasupra.
O fetiţă începe şi numără
Până la o sută.
În jurul ei numerele zboară,
Porumbeii,
Ameţesc,
M-am întristat…
La cincisprezece ani puteam să fac orice,
Râsul meu muşca din platani,
Mâinile mele zburau dincolo de orizont.
La douăzeci, apele dragostei erau reci.
La douăzeci şi cinci, a început
Furtuna, valurile.
Rechinul a înghiţit
Geamandură după geamandură.
Nu suport indiferenţa,
Această sărbătoare mereu amânată,
O plimbare între mlaştină şi zbor,
Dragostea.
Nu mă mai joc!
Strigă copiii.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.