Există un Tu, la care lumea să privească,
Există un Tu in jurul căruia lumea se roteşte!
El păşeste tăcut către fiecare privire, către fiecare pas
Şi drumul lăsat în urmă devine lumină…
Oare ce a trăit omul acela care, aruncat fiind în scăldatoarea Siluamului, la porunca Mântuitorului Hristos, acesta a început să vadă?
Cât de îndepărtaţi suntem şi noi de adevarata lumină şi de puterea de a vedea. Cât de mult ne dorim uneori, ca aruncaţi în scăldatoarea acestei lumi, să putem vedea înţelesul ei, să putem trăi viaţă care duce la înviere.
Viaţa, în limitarea ei, prin concretul pe care îl traversează, impune bariere de netrecut omului, care se mulţumeşte doar cu puterea de sugerare a concretului. Asemeni orbului de dinainte de marea întâlnire cu adevărul vieţii, trăim şi noi în concretul care se face drum cu paşi număraţi, călcat de la un loc la altul.
Cât de curat trebuie să fi fost omul acela în inima, de s-a bucurat de o asemenea măreţie, încât gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin el. Cât de mare a fost umilirea şi părăsirea lui şi cât de nevinovat era de Mântuitorul Hristos şi-a arătat grandoarea şi măreţia prin el. Cât de mari i-au fost durerea şi suferinţa lui dar în aceeaşi măsura şi bucuria şi fericirea lui la întâlnirea magnifică cu lumina luminii, cu Fiul Omului.
„- Crezi tu în Fiul Omului?
– Cine este acela să mă închin lui?
– Cel ce-ţi vorbeşte, cel din faţa ta!”
Magnific dialog ce traversează toate timpurile istoriei, până în străfundurile inimii noastre. Omul de astăzi trăieşte în spaţii limitate şi mici, strâmte şi aglomerate. Conectat la aparate de dimineaţa până seară, se pare că singura lui preocupare silită sau acceptată de bună voie este aceea de a face ca un sistem foarte bine gândit de alţii asemenea lui, să funcţioneze.
Orbirea spirituala se aşterne tot mai mult pe sufletele noastre, ca o rugină pe metalele preţioase, prin însigurare, izolare şi frică de a-ţi mai face prieteni. Omul de astăzi nu mai are prieteni, are relaţii pe care să se bazeze în caz de… Diferenţierea nu se mai face prin a fi, ci prin a avea. Finitatudinea lumii se face prezentă în om nu prin puterea de a o cunoaşte, ci prin spaţiul sufletesc limitat pe care îl trăieşte. Prin nevoia de a extinde limitarea lăuntrică impusă de multe ori cu bună voie, diferenţierile apar doar acolo unde interesele predomină în a stăpâni exteriorul care litează şi mai mult prin hazardul său.
Unde suntem în limitarea lumii, oare nu cumva aceste limitări ni le punem singuri stând cu spatele la Adevar, Cale şi Viaţă, refuzând într-o manieră atât de încăpăţânată să privim într-un anumit loc al inimii şi al sufletului care este etern şi acolo să zicem „Doamne, să văd!”.
Oare ce a trăit omul acela orb care nu numai că a văzut lumea, dar L-a văzut pe Cel care îi dăduse lumina ochilor şi puterea vederii. L-a văzut pe El, pe Cel nespus de minunat, a văzut frumuseţea lumii. Lumea exterioară o vedem cu toţii, pentru că nu suntem orbi, dar omul acela a văzut lumea prin El. Oare cum am putea face să vedem şi noi lumea prin Mântuitorul Hristos, scăpând de orbirea lăuntrică, de orbirea sufletească care ne închide, care ne limitează. Mântuitorul Iisus Hristos este lumina lumii, oare cum am putea face trecerea de la întunericul limitat al existenţei zilnice la nemărginirea lui Dumnezeu.
Şi totuşi noi avem sentimente: „Doamne, să văd!”.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.