toate stăteau să se rupă
doar vântul le mai ştia
poarta veche scârţâind
frunzele de nuc înmiresmate
cămaşa aruncată pe sperietoarea din grădină
scocurile găunoase împrăştiind ploaia
adevărul este simplu
ca şi grăunţele de sare pe pâine
într-o zi fierbinte s-au împărţit colaci şi pilaf
de obicei era praf mult pe uliţă
dar atunci vârtejuri groase de praf
loveau în poarta grădinii
în care ea lega fasolea cu mâini bătucite
ghemuri de praf cădeau în cerdacul
unde fusese fată şi torcea lâna
pe vremea când feciorii o chemau la joc
zăpezi de praf încărcau
gherghinele şi busuiocul
lângă biserica unde au botezat-o
seara e rece stelele colţuroase
luna loveşte ca un cuţit
lacătul pivniţei goale
aproape de pridvor se leagănă o coasă tocită
şi un ulcior dezgolit de nuiele
în vreme ce bătrânul mătură încet încet
aceleaşi pietre
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.