trebuia să îţi scriu de mult
ploaia nu s-a oprit încă
clocoteşte duminică dimineaţa
stropi de cerneală îmi cad pe hârtie
ca-n spuma laptelui fierbinte
seara gândurile mi-amorţeau
cuvintele tale se aşezau cuminţi
boabe de cafea proaspăt măcinate
în cochilia urechii mele
tresăream străluceam dintr-odată
poate mai ştii cireşul în care m-am urcat
când vântul îi despletea vârfurile
şi ţi-am cules un coş cu fructe
ce dădeau în pârg
sau câmpul părăsit la marginea oraşului
unde mă luptam să rup un fir de cicoare
să-l ţin la piept
mai vorbeşte-mi
despre drumul cu plopi şi rapiţa înaltă aurie
despre liliacul înflorit a doua oară
povesteşte-mi cum ai fugit printre mesteceni
toamna era atunci aspră şi palidă
copacii aproape lipiţi unul de altul
zumzetul ploii stins
picură între pereţi şi în somn
cuvinte subţiri albe cenuşii
plouă de un an
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.