Cuibul de barza

Silei a rămas de zici că-i un dop într-o sticlă. Umblă descusut la haină, încă nu-i descusută toată, doar pe ici pe colo. Dac-o să-i mai vină nevast-sa ( e o ajutoare-n Italia ) o să i-o coasă, că-i „deşteaptă” la cusut. S-a chinuit s-o convingă să-i trimită bani: „Fă,-i dau drumu la chitanţă!” i-a zis. Adică dă drumu’ la gaze, face focu’. „Pe mine unde m-ai pus, la tivu’ de la cearceaf, acolo unde ţii picioarele? Dacă vii, nu mai găseşti pe cine. Trimite-mi, fă, bani. Altfel nu te mai primesc în ţară!” I-a tot promis că-i trimite la sfârşitu-lunii şi-au trecut… trei sfârşituri. Acuma, după ce i–a trecut pe numele lui, se chinuie ea să-l convingă să-i trimită, că nu mai are, tot aşa, cu ce trăi.
-Am ceva de plată? mă întreabă.
– In clipa asta, nu!
-Mamă, m-a băgat pe clipă!:))))
Se-apucă să citească dintr-o revistă abandonată de cine ştie cine. Limboacă-i ia revista şi-i dă cu ea în cap, să tacă, lui nu-i plac „gargariile”.
Tapaloagă îi ia apărarea:
-Lasă-l, domle, să citească.
Silei: –Fiti atenţi ce scrie-aci: „Tăcere de toamnă. Tatălui meu…” I-ote, mă, ce-am găsit-o! Trebuie s-o ţiu mai departe, că nu văd. Citesc că-mi place. Că-i de tatăl meu. Ia fii atent: „5 noiembrie. Tovarăşu…” Aa , asta-i de pe timpu…! (O-nchide). Nu mai citesc că nu mă laşi tu…
Chit că mănâncă la patru zile şi Silei tot nu se face slugă. Cănd taie primăria pomi aduce crăci! Dar le arde prosteşte: cum nu mai poate de cald, dă drumu’ la geamuri. Işi dă importanţă c-a dat spagă lu unu să-l treacă la „Cantina săracilor”. (Care s-a mutat recent de pe strada „Speranţei”pe strada „Victoriei” ). Când se nimereşte să aibe şi el bani cumpără de toţi carne şi-o prăjeşte-ntr-un ceaun. Bagă cât bagă şi-l prinde mila de-aruncă restu’ la câini. Il privesc: pantalonii de pe el nu-s prea ai lui, îs cam largi – i-a primit peste groapă. Işi deşartă buzunarele sperând să mai găsească un bănuţ şi scoate la iveală un pumn de chiştoace. Opa, s-a dat de gol!
Limboacă:
-Aşa-s de râzgâiate femeile, că nici nu merită să le mai privim. Am bărbierit-o la mijaretă şi s-a băgat repede la loc, în plapumă. Cică să-i fac clătite şi nu vrea decât de-alea aruncate-n sus… „Io să fac? Numa io?” M-a şi muşcat de gură, uite ce rană mi-a făcut! Nu ştie decât să deschidă geamu’ să intre ţânţarii şi să se plângă că nu poate s-adoarmă de ei. Ai voie la femeie? îl întreabă pe Tapaloagă.
-Aveam. La a mea.
-Nici măcar când şi când?
Pe Tapaloagă, acasă,-l aşteaptă… Nimeni. Aşa-i spune el Singurătăţii. Se uită la ceas: „Cât de devreme e! Nouă jumate. Mai stau poate se îndreaptă soarele-oleacă. Dacă mai beau una, se face zece jumate…” Dar nu vrea să se mai facă zece jumate. La zece jumate i-a murit Tătica, aşa o striga, aşa o mângâia, aşa o… „Oh, nu mai vreau să-mi amintesc, c-am început să mă măcin rău în partea stângă. C-a fost curvă, că n-a fost, treaba ei – eu am iubit-o”. A visat-o iar. „Da’ nu zice şi ea ceva, dac-a dat de bine-acolo… că mă ia şi pe mine…!” Si-a luat deja gândurile de la femeie, da’ parcă n-ar mai vrea nici să intre acasă-n singurătate. Când eşti singur începi să devii neutru. Iar el e altfel, şi-a consumat propria viaţă escaladând limite de tot felul. Si ştie că a făcut-o în zadar, fiindcă în zadar a aşteptat de la lume fărâma aia de apreciere dăruită eroului necunoscut. Acum are impresia că-i pierdut în spaţiu – cum se face de ziuă, se scoală – cum se face întuneric, se bugineşte-n gaura lui. Si ce dăinuire mai e şi asta? Gândeşte: dacă s-o-ntâmpla ceva cu mine? Fug acasă să las scris: ”Când voi muri, să fiu dus repede. Cât mai repede!” Să termin cu lumea asta. (se adresează lu’ însuratu’):
-Dacă la voi mai contează ceva, la mine-i nimic. Să nu-mi spui că eşti cel mai fericit de pe lume?
– Ti-o dau pe soacră-mea. Stii ce bulane are? All-be! Da’ zici că-s de vrabie.
– Să-i miros băşinile? Să zică: „Unde-s banii?” ”De ce te duci la Niculaie?” Am fost ieri la a mea. Da’ am luat-o pe de-a dreptu’, pân grădini, pe stradă-i prea departe cimitiru’. Si mi-am ales un model să-mi fac crucea. Am făcut un semn cu unghia, să n-o uit, că trebuie s-o mai văd şi mâine.
-Si mâine e o zi.
-Ah, gândurile! De la un timp nu mai pot scăpa de ele: Eşti o floare… şi-ţi pică o petală. Vine cineva, spune ceva, şi-ţi mai pică o petală. Te răsuceşti, mai pică o petală. Incerci să te ridici, mai pică una. Vine altcineva şi… iar, şi iar … şi iar îţi… pică. Doamne, câte petale, câte petale să aibe şi-un om? Si vii tu: „Si mâine mai e o zi!” Si dacă nu mai e? Petalele astea ar trebui îngropate. Da’-ngropate undeva departe. Si adânc.
Silei: Stiaţi că nu mai e cuibu’ de barză? Când m-am uitat în sus, am rămas lemn, mi s-a luat toată inima. Stâlpu’ nu mai are nicio nimica.
Tapaloagă: -Prima dată a fost într-un salcâm. Da’ salcâmu-ăla nu prea avea măduvă şi se bălăngănea, putea să cadă pe case. Ghebosu a pândit când a venit toamna, l-a tăiat şi l-a tras cu funia. Ce s-au mai supărat vecinii! Au pus găleţile la-ndemână aşteptând să lase barza pe casă ramura cu jar la un cap. C-aşa face dacă-i muţi cuibu’. Pocinete, vecinu’ lu’ Ghebosu, era tânăr p-atunci, a tăiat repede toate crăcile de la salcâmu’ lui şi a lăsat numa-n vârf trei crăcane. N-a făcut cuib, cuibul nu se face oricum, se face cu bilă. Dar berzele ce-au zis? „Asta-i omu’ draculi, nu stăm aci!” Si-au preferat stâlpu’ de pe ulicioară. Veneau puii-n fiecare an la el.
Limboacă: – Am avut şi io salcâm, da’ s-a uscat. O fi dat cu botu’ de ceva! N-a murit Ghebosu?
Silei:-Nu vrea să se lase de viaţă.
Limboacă: – Mă, parcă n-ar fi chiar bătrân.
Tapaloagă: – Se scula la patru şi-n izmene uda grădina. La şapte mergea la colţ să ia pâine. Aşa,-n izmene, mergea. Era cel mai Dumnezeu să-l ierte.
Silei:- Mai mişcă, n-auzi că n-a murit? Cuibu-ăla a fost dat şi-n ziar. Unii ziceau că barza n-a mai făcut ouă că s-au uitat unii urât la ea şi–a zis că, gata, nu mai face!
Tapaloagă: -Uităciosule! L-au dărâmat cu beldiile. După 20 de ani. Nu se mai putea cu el că făcuse netrai. I-au speriat pe bieţii oameni care aveau casa sub cuib. Bărzoiu-mbătrânise şi scăpa mereu broasca din cioc exact în bătătura lor. Hai, o dată… de două ori… se-ntâmplă. Dar nu era zi de la Dumnezeu să nu cadă vreuna. La-nceput au râs, au făcut glume, au strigat: „Mai dă, Doamne!” Pân-a căzut una direct în păru’ lu’ Babâlina. Si, la puţin timp, exact în ceaunu’ cu mămăligă. Să fi auzit ţipete şi orăcăieli, care mai de care!Apoi toţi cu beldiile pe acoperiş. Da-ntâi s-au îmbătat, c-aşa se face, dacă vrei să nu cazi. Ce mi-a plăcut la ei e că nu le-a venit la cap să le mănânce.
Silei: -De unde-or fi scos prăjinile, că ăia nu mai aveau nici de foc? Priviţi, priviţi, trece popa. Unde-o intra?
Intindem cu toţii capetele peste gard să vedem dacă la Ghebosu se strigă sau se găseşte poarta deschisă.
Îu, mi se pare, oare, sau… găturile noastre sunt cam… lungi, ca de… barză? Iar mie, mie, de la un timp, de ce-mi place să stau mai mult într-un picior?!