În zilele acelea se aflau în oraş tot felul de negustori. Îi adusese loalaltă târgul care se desfăşura acolo în fiecare an şi din târgul acesta aveau doar de câştigat cu toţii. Pe străzi, una lângă alta, mesele arătau toată măiestria lucrărilor de toate felurile. Mici obiecte din lemn, figurine sculptate în fildeş rar, mărgele şi podoabe din argint şi cu pietre strălucitoare, măşti de carnaval şi jucării alături de dulciuri felurit colorate. Bazarul acesta avea o magie stranie pentru mine, atracţia lui mă purta printre oamenii forfotind peste tot. Cumpărători şi negustori, iar printre ei mă simţeam umblând ca şi cum aş fi plutit. Nu doream să cumpăr nimic deosebit, dar în preajma tarabei cu pietre m-am oprit. Vânzătorul de la tarabă arăta vânzării mii de sclipiri reflectate în soarele verii târzii ca un început blând de toamnă. Nu erau mulţi cumpărători la masa lui şi eu mă întrebam cum de nu văd şi ceilalţi luminiţele venite parcă de dincolo de lume. Vânzătorul mă privea. Era negricios, proaspăt bărbierit, ochii îi erau negri şi pătrunzători. Avea un luciu al obrajilor care mă făceau să mă gândesc la pomada de după bărbierit, însă ochii lui mă ţintuiseră locului. Am coborât privirile pe masa lui şi mâna mi se îndreptă aproape singură către un cristal alb, transparent. O dată simţit în palma mea, am ştiut că este al meu, iar vânzătorul, aproape înţelegând, îşi rosti preţul. Am plătit şi ochii lui mă priviră mai adânc, lucru care mă făcea să mă fâstâcesc, deşi nu scosesem nici un cuvânt. Poate vedea totul din gesturile cu care scosesem portofelul sau din conţinutul acelui portofel. Mă gândeam că negustorul ştie cu siguranţă câte poţi afla despre un om privindu-i atent portofelul. Simţeam însă că trebuia să fie al meu acel cristal cât o nucă şi omul acela ştia. Cum, nu aveam să aflu decât mai târziu.
Toamna aceea începută la sfârşitul verii târzii se arăta în stare să-mi răscolească toate amintirile. Nici un semn de “înţelegere superioară” nu căutam, aşa cum mă sfătuiseră cei din preajma mea care păreau să ştie mereu mult mai multe dacât mine. Nici un lucru pe care îl făcusem în atâţia ani nu fusese dus la un sfârşit aşa cum l-aş fi dorit. Se întâmplase mai mereu câte ceva care zădărnicise totul şi oricât de multe clipe şi eforturi depusesem, se alegea mai mereu altceva. Nu mai eram tânăr, iar lucrul acesta nu mă îmbogăţise decât cu trăiri amărui, ca o cafea fără zahăr. Dar cafeaua fără zahăr a vieţii mele se stingea uneori în serile ceţoase de toamnă şi nu era nimeni să-mi spună unde se scurgea lumina verii în clipele din ce în ce mai scurte şi reci. Da, învăţasem la şcoală despre echinocţii şi tot felul de semne ale altor solstiţii. Dar în timpul sau în anotimpul meu se întâmplase astă-vară să iau cu mine un cristal. Uitasem de el până în seara când, aprinzând lumina în cameră, a strălucit. L-am privit cu atenţie şi abia atunci am observat striaţiile de sidef cuprinse în inima lui de piatră pură. Mă fascina fără să ştiu alt lucru despre el decât că vânzătorul lui fusese probabil un vrăjitor ascuns printre negustorii acelui târg de vară târzie. Felul în care mă privise atunci îmi revenea foarte proaspăt în minte. Iar ziua aceea a mea, în care toate semafoarele fuseseră pe roşu, în care oamenii de pe stradă mă prinseseră ca într-o menghină înainte şi în urmă, când frigul începuse să muşte din degete, mie nu îmi putea dărui decât amintirea acestui negustor. Poate că eram doar robul unor vrăjitorii sau al unor blesteme nedezlegate încă. Pe lângă sclipirea acelei amintiri, când cumpărasem sau primisem cristalul, pe o uşă pe care o credeam aproape închisă se strecură foarte bine văzută toată viaţa mea de dinainte.
Cu cristalul în palmă, m-am aşezat. Eram obosit şi stomacul îmi dădea semne destul de nervoase. Mă pândeau tristeţi grele şi nu le puteam ţine piept în nici un fel. Banii, datoriile, sistemul acesta al sistemului lumii, toate cele pe care le simţisem întotdeauna străine, se deslănţuiseră parcă deodată în mine. Nu eram decât eu, singur, cu cristalul menit mie în palmă. Bogaţii lumii, depăşindu-şi cu asupră de măsură planul la fabricarea de sărăcie. Copiii înfometaţi cu metode ştiinţifice sau intoxicaţi cu presiuni fine de mici, oamenii prinşi ca şi mine în menghina strâmbă a fierului lor cu dinţi tăioşi. Mii de soldaţi purtând războaie strâmbe despre care li se spunea că sunt drepte. Bătrâni deposedaţi de viaţă de vampirul de neoprit al băncilor de bani. Durerile împărţite cu o atât de stranie, generoasă nedreptate tuturor. Obosisem de o astfel de viaţă. Axa lumii acesteia era doar o imensă minciună despre care trebuia cu orice preţ să cred că este singurul adevăr. Aş fi vrut din toată inima un ajutor. Eram constrâns să ard cu fum negru şi înecăcios un foc despre care ştiam cât de curat putea fi cu adevărat.
Mâna care mi-a cuprins palma era mai mare decât a mea, în aşa fel încât mi-a adus aminte de copilul dus de mână de tata. Nu ştiam a cui este acum mâna asta, dar mă ducea încet şi blând către intrare. Uşa casei părea de sticlă, sau cel puţin aşa simţeam eu, devenit deodată iar copil. Mă lăsă să intru şi apoi mâna mea se desprinse din mâna acelui om. Priveam totul, uimit aşa cum numai un copil poate fi. În jurul meu o lume ca de vis se deschise odată închis acolo. Era lumină, de toate culorile, iar pereţii casei aceleia aveau culorile curcubeului, asemenea unui imens caleidoscop solar. Deasupra mea era totul alb, la fel şi sub picioarele mele. Eram suspendat ca într-o clepsidră, parcă m-aş fi aflat chiar în locul acela strâmt de scurgere a grăunţilor fini de nisip. Atunci m-am gândit că sunt şi eu un grăunte de nisip, un mic cristal în casa de cristal, o clipă atârnată în lumina lui magică. Poate că aşa şi era.
Nu erau acolo cifre. Nici litere. Nici alte semne scrise ale vreunui cod omenesc. Cuvinte nu se rostiseră vreodată acolo. Casa aceea era una a tăcerii, acolo unde plânsul, mai cu seamă plânsul, era cosmic de tăcut. Taina cea mai adâncă a acelei case era că nu ţi se putea lua nimic acolo. Totul exista dincolo de sistemul sistemului lumii. Izvorul lumii lor era fals. Aici era sursa cea mai adevărată a totului. Memoria ascunsă în cristalul cel vechi de dincolo de timp nu putea fi înfrântă, nici ascunsă după placul nimănui. Se dăruia tuturor în lumina soarelui, aşa cum mă cuprinsese şi pe mine când trăisem clipa sortită. Şi pentru că era la vedere, prezenţă tăcută oferită tuturor, nimeni nu vedea sau nu o puteau vedea încă. Nu trăiau decât culorile, vii, între cele două lumini imense de deasupra şi de dedesubt, rotindu-se una înspre dreapta şi cealată înspre stânga. Ochii îmi dezvăluiau valuri de culori curate plutind pe pereţi, mai repede sau mai iute, după adierile pleoapelor mele. În mod ciudat simţeam valuri line de sunete pure aşa cum ştiusem dintotdeauna că pot auzi. Ochii recunoşteau locul acela, casa de cristal în care fusesem călăuzit. Puteri necunoscute încă îmi arătau cealaltă faţă a lumii, aceea pe care nu o putusem simţi fără ajutorul cristalului meu sau al vânzătorului vrăjitor al verii. Încă îmi fusese bine ascunsă de vălul sistemului sistemelor lumii. Mă lăsam în voia culorilor şi nimic nu fusese vreodată mai diafan şi mai plăcut ca starea de vis care mă cuprinse în locul acela. Sau poate în starea aceea. Un tărâm deopotrivă cunoscut şi necunoscut, uitat şi amintit.
Cristalul era încă în palma mea şi fierbinţeala care îmi cuprinsese corpul îmi spunea că nu mă înşelasem, că fusesem cu adevărat în casa de cristal. Febra blândă ca un val era darul primit din locul acela. Ştiam că de acum înainte mă pot duce oricând în casa aceea a timpului îngheţat în clipa ce se scurgea printre lumini. Eram sigur că de acolo veneam, de aceea toate sistemele lumii şi grijile impuse de alţii erau doar urmarea uitării. Plânsul durerii fără cauză. Pentru că mă duruseră toate durerile lumii şi fără să ştiu le primisem în mine. Cine mă luase de mână, cine mă dusese până la poarta casei cristalului meu? Înţelegeam cu imensă bucurie că mâna aceea fuseseră mâinile tuturor oamenilor. Că numai trecând prin clipa propriei clepsidre descoperisem ceea ce uitasem şi îmi doream din toată inima să spun tuturor cum îşi pot găsi casa. Casa de cristal a fiecăruia, aceea a plânsului tăcut şi a durerilor lumii.
O singură lacrimă e o casă de cristal.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.