"minunile sunt pentru cei care ştiu să creadă
Îmi aduc aminte de o chestie pe care obişnuia să o spună cel mai bătrân om pe care îl întâlnisem, de-a lungul celor trei decenii de viaţă."minunile sunt pentru cei care ştiu să creadă "
Întrebat despre ce fel de credinţă vorbea, bătrânul îşi aprindea ţigarea şi cădea într-o meditaţie adâncă.
Într-o seară rece, de toamnă, m-a chemat la el. L-am găsit lipit de sobă, cu ochii închişi şi ţigarea în gură. M-am apropiat şi l-am scuturat uşor. A deschis ochii şi m-a privit calm şi senin, iar preţ de câteva clipe, o tăcere adâncă s-a lăsat în cămăruţa mică şi sărăcăcioasă a bătrânului.
– Uite, zise el cu o voce blândă şi puţin tristă. Te-am chemat cu un singur motiv, dar înainte de asta, vreau să promiţi că niciodată, dar absolut niciodată, nu vei bea apă din izvor.
– Nu înţeleg, am mormăit eu nedumerită.
– Apa, continuă el cu lacrimi în ochi, este doar pentru trupul tău şi oricât de sete îţi va fi, nu trebuie să bei. Când setea va deveni insuportabila, întoarce-te.
Cu aceste cuvinte, bătrânul scoase din sân o cărţulie cu coperţile decolorate şi rupte, pe care mi-o întinse, tremurând.
– Hai, zise el răspicat. Acum pleacă.
M-a trezit brusc sunetul de toacă al clopotului din turla bisericii.
Pe uliţa prăfuită a satului, oamenii treceau grăbiţi, în cete mici şi părea că păsările cântau pe acelaşi ton cu vântul iar soarele se topea incadescent.
Am tras pe mine o pereche de blugi si un pulover şi am ieşit în poartă. Frânturi din discuţiile purtate de cei ce treceau prin faţa casei, ajungeau până la mine, descifrând mistrul acelei dimineţi.
Cel mai bătrân om din lume, cum îl numeau sătenii, murise azi-noapte la venerabila vârsta de…Nimeni nu ştia exact câţi ani trăise acest om. Moş Vasile, care avea 98 de ani, jura că bătrânul era deja aici atunci când el venise în sat cu tânăra lui soţie.
La înmormântare a venit tot satu' să se minuneze, să râdă şi să plângă, de ceea ce credeau ei că nu vor apuca să vadă prea curând.
Ploaia cădea repede ucigand şi ultimele frunze, ameţite de revărsarea de lumini şi culori a toamnei..
Aşezată pe malul drept al lacului din spatele casei, savuram o sticlă de coca-cola în timp ce răsfoiam paginile îngălbenite ale cărţii.
În cele din urmă, am aprins o ţigară şi am început să citesc, la întâmplare, fiind întâmpinată de imaginea mirifică a unei păduri .
Autorul, al cărui nume nu apărea nicăieri, descria locul ca fiind unul feeric capabil să inducă o stare de euforie absolută.
Aproape fără să-mi dau seama, m-am trezit afundată tot mai mult în lectură şi aveam impresia că, pe buzele mele, cuvintele se stingeau într-o şoaptă mută de uimire.
Am închis ochii, încercând să-mi imaginez pădurea şi animalele sălbatice şi locuitorii acelui târâm de basm.
Iarba era înaltă şi deasă şi parcă roua dimineţii se mai păstra încă vie şi strălucitoare.
Umblam desculţă pe malul lacului, admirând vulpile, iepurii, căprioarele şi toate celelalte vietăţi adunate în jurul unui lac de o frumuseţe ieşită din comun.
Nu simţeam teama care ar fi trebuit să-mi curgă prin vene precum otrava. Nu simţeam decât o plăcere imensă şi o bucurie cum n-aş fi crezut.
– Ziua bună, domniţă!
Aproape am tresărit de bucurie când am auzit o voce caldă în spatele meu.
– Este o după-amiază foarte frumoasă, cu multe atracţii turistice şi multe,multe flori.
Am fost surprinsă să constat că cel care mi se adresa era de fapt un urs polar ajuns la o vârstă onorabilă, lucru vizibil în ochelarii cu ramă grosă pe care îi purta cu eleganţă.
– Bună ziua, domnule! am răspuns zâmbind.
– Este prima vizită la noi? mă mai întrebă el politicos în timp ce începu să facă ture prin faţa mea.
-Da! i-am răspuns.
Eram toată numai zâmbet şi nu mă mai săturam să mă minunez de toată întâmplarea asta, dar mai ales de faptul, că nu simţeam nici urmă de teamă.
– Domnule Leen, se auzi o voce vesela. Lăsaţi fata să se bucure de aerul proaspăt şi răcoarea apei cristaline. Vino, dragă.
O şerpoaică îmi făcea semne să intru în apa limpede şi rece. Atunci am simţit o nelinişte stranie în suflet şi cu vârful degetelor am atins, uşor, suprafaţa lucioasă a apei. Animalele au început să râdă şi o elefănţică m-a stropit cu trompa, din cap până în picioare. Atunci m-am simţit plină de energie şi am început să alerg ca o nebună, spre mijlocul lacului.
Eram veselă cum nu fusesem niciodată. Mă bălăceam alături de toate vietăţile pământului şi în loc de teamă mă încerca o stare de bine continuă.
Încet-încet, animalele şi păsările se retrag în pădurea verde, unde pentru ele era acasă.
Acum eram singură în mijlocul lacului de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Luna se oglindea şi ea în apele liniştite unde pluteau câteva lebede somnoroase.
Am închis ochii şi mi-am imaginat lacul şi gradina de legume, din spatele casei bătrâne.Când i-am redeschis, o aromă placută de placintă cu dovleac plutea în aer, şi am simţit o poftă nebuna de dulce.
Restul zilei a trecut atât de repede încât simţeam nevoia să amân apusul cu câteva ore. Mă găndeam cât de frumoase erau lucrurile dincolo şi ce bine ar fi dacă timpul s-ar opri în loc. Mi-am amintit apoi de seara dinaintea morţii batrânului şi de cartea lui. Îmi suna în urechi ultimele lui cuvinte dar mai ales sfatul privind apa unui izvor. Care izvor? De aici sau…de dincolo? Oare, de ce era atât de importantă acestă apă şi ce s-ar fi putut întâmpla dacă din greşeală…
O mie şi una de întrebări roiau în jurul tuturor sfinţilor al căror nume îl ştiam.
A doua zi eram mai tristă şi mai deprimată decât de obicei. Mă simţeam plictisită şi dezamăgită şi nu-mi doream decât să trec cât mai repede dincolo.
Înainte de a căuta un loc unde să mă retrag împreună cu preţioasa mea carte, m-am întrebat de ce bătrânul mi-a dat-o tocmai mie.
Am găsit un loc ferit în vie şi după ce m-am asigurat că trecusem neobservată, am deschis cartea.
Poza reprezenta un peisaj de toamnă. Printre copacii cu mere roşii şi zborul păsărilor, se întrevede apa unui izvor care cade blând printre stâncile abrupte.
Am închis ochii zâmbind fericită.
– Domniţă, ce fericire să vă avem iar printre noi.
Era doar distinsul domn Franzt, un vulpoi bătrân cu accent nemţesc care era tot timpul dichisit şi parfumat.
– Da' unde este toată lumea? am întrebat mirată de liniştea din jur.
– Azi e sărbătoare si toată lumea se spovedeşte, zise el molfăind alene câteva fire de iarbă. Vrei să asişti la ceremonie?
– Da! am răspuns practic fără să stau pe gânduri.
A pornit înainte legănându-şi şoldurile cu aceeaşi eleganţă misterioasă ca un manechin de la Chanel.
Drumul în şerpentine, urca spre un pâlc de stânci îmbrăcate în muşchi verde pe unde cobora preţiosul izvor. În timp ce înaintam, în faţa noastră, apăru urma uriaşa a unei labe. M-am oprit să privesc mai de aproape urma imansă imprimată în pământul moale.
– Cui aparţine? am întrebat, curioasă, iar el mi-a răspuns cu glas liniştit.
– Este urma proaspătă a unui dinosaur. Datorită mărimii lor impresionante, apar în zonă foarte rar şi de aceea simpla lor prezenţă este o adevărată sărbătoare. Dacă ne grăbim il vom putea vedea înainte să părăsească ceremonia.
Puţin mai târziu, mulţumită şi liniştită, eram deja acolo. Vulpoiul a răsuflat adânc din măruntaie, întrebându-se probabil dacă a meritat să facă tot drumul acela până acolo.
Erau acolo toate vietăţile despre care ştiam că populase pământul cu mii de ani în urma. Erau şi unele despre care nu citisem nicăieri, dar asta nu era chiar o problemă pentru că niciodată nu crezusem că cercetătorii ar fi descoperit toate misterele terrei.
Ceremonia era foarte simpla si se desfăsura într-o linişte deplină.
Marele Alb, un elefant uriaş, a tras apă în trompă, apoi a suflat în sus. O lumină incandescentă înconjura trupul masiv al uriaşului şi fiecare animal primea "botezul" înainte de a bea din apa izvorului. Ceea ce era cu adevărat interesant era cantitatea masivă de apă depozitată în trompa acestuia. Cu o singură înghiţitură de apă, el botezase mii de vietăţi.
Spre seară, când marea de animale şi păsări se mai risipise, din pădure se ivi un dinosaur de talie mare care dispăru imediat după ce primi binecuvântarea Marelui Alb.
– Înainte sau după mine? am auzit ca prin vis vocea domnului Frantz.
Tocmai atunci, din spatele unor stânci, apăru silueta voluminoasă a unui urs brun. Se apropia tăcut, cu paşi mici şi rari ca şi cum efortul de a urca până aici îi epuizase toate forţele. Mă privea de la distanţă cu ochii lui ochii mici şi blânzi. Privindu-l, aveam impresia că îl ştiam de-o viaţă iar zâmbetul lui şters părea că ar transmite un mesaj codificat.
Fără să vreau, mi-am adus aminte de copilărie şi numai ce m-am trezit în viţa-de-vie bunicii, cuprinsă de temeri ca de o boală ciudată.
A treia zi dimineaţă, ardeam de nerăbdare să cuprind cu privirea tărâmul fermecat de dincolo. Dorinţa de a fi mereu în contact cu lumea fantastică de acolo, era sfâşietoare. Ghemuită în pat, am luat cartea în braţe si am deschis-o. Peisajul, era acum o mare nesfârşită de alb, cu un pic de verde şi un strop de soare. Pe ici pe colo, se zărea câte un animal îngrozit de stratul gros de zăpadă. Fulgii de nea erau calzi şi în jur mirosea a brad.
În acel moment, am trăit un sentiment ciudat de contopire cu natura.
– Tot aici eşti?
M-am întors uimită şi nu-mi găseam cuvintele potrivite să-mi exprim mirarea.
Bătrânul meu vecin, care în urmă cu doar câteva zile îmi dăruise preţioasa carte, stătea acum neclintit în faţa mea.
– Stai jos, îmi ordonă el.
M-am aşezat pe pătura de nea fără să pot spune niciun cuvânt.
– Acum foarte mult timp, atât de mult încât îmi dau lacrimile de câte ori mă gândesc, trăiam undeva în Africa de Sud. Poporul meu s-a născut şi a pierit în limba lui. Încă de mici am fost învăţaţi să credem în spirite, vise şi vrăji. Când marele vraci a murit, spiritul a luat forma unui elefant mare şi alb care a promis viaţă veşnică, acelora dintre noi care cred în viaţa de apoi. Pe atunci mulţi aveau credinţă şi minunile erau atât de multe, câte stele sunt pe cer. Eram singurul om din poporul meu care a refuzat să creadă în minuni. Într-o noapte friguroasă, de iarna, am avut un vis ciudat şi m-am trezit lac de sudoare. În mîini aveam ceva ce nu mai văzusem până atunci. Era o carte. Nedumerit, am deschis cartea la întamplare şi am văzut un peisaj cu un lac în jurul căruia erau multe, multe animale. Pentru o clipă, am avut senzaţia că totul se mişca în palmele mele. Îngrozit, am aruncat cartea din mâini şi mi-am ascuns faţa în palme, atât eram de speriat. De atunci au trecut sute de ani şi de fiecare dată când deschideam cartea, o altă imagine prindea viaţă în palmele mele. Nu am avut niciodată curajul să trec dincolo, până acum câteva zile când am avut un alt vis. Întotdeauna am ştiut că eram condamnat la viaţă veşnică într-o lume care nu era a mea.
Eam atât de uluită încât tot ce puteam face era să mă holbez prosteşte la omul care, încet-încet, îşi schimba înfăţişarea.
Ursul îşi scutură blana de culoare pământie, îşi ridică laba deasupra capului meu şi cu aceeaşi voce blânda, zise.
– Fata mea, când ţi-am dat cartea nu-mi doream decât un singur lucru: să mor ca să fiu cu ai mei. Nu puteam trece în lumea celor drepţi decât dacă redeschideam poarta, oferind cartea cuiva din timpurile acestea. Nu m-am gândit nicio clipă că tu vei da importanţă unei cărţi atât de vechi.
– Înţeleg, am mormăit incert.
– Nu sunt convins că înţelegi puterea şi pericolul care stă în mâinile tale, dar ceea ce nu te ucide, te face mai puternic.
Cu aceste cuvinte, ursul îşi scutură capul şi începu să urce, fantomatic, dealul ce ducea spre izvor.
Trecuse ceva vreme de la ultima vizită în lumea de dincolo. Era o noapte întunecată şi friguroasă de iarnă. Zăpada era îngheţată bocnă iar vântul şuiera puternic. Eram îngrozită de zgomotele nopţii şi nu reuşeam, sub niciun chip, să adorm. Nici nu mi-am dat seama când am pus mâna pe carte.
Era primăvară. Lacul era ca smaraldul sub mângâierea blândă a soarelui. Era una dintre acele zile de sărbătoare în care se aduna toată suflarea într-un singur loc. Când toata lumea plecase, langă izvor mai erau doar Marele Alb alături de domnii Leen şi Frantz. Mai încolo, ursul brun mă privea tăcut, cu ochi rugători, de parcă voia să plec. Domnul Frantz m-a îndemnă cu o voce gravă.
– Hai!
M-am trezit lac de sudoare şi atunci am înţeles că undeva, cândva, mi-am lăsat sufletul amanet.
Am ascuns cartea în scorbura unui copac, în speranţa că nu va fi găsită de nimeni, niciodată.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.