Când mă voi apropia de taină, gândurile vor fi uitate,
oamenii nu vor mai şti dacă am trecut pe străzi
cu clădiri ruginite căzute în istorie
pe care arar se vede cum le mângâie cerul.
Un cântec vechi se aude pe undeva
ca într-o noapte a conştiinţei pe care o reflectă
şi cine ştie câte inimi mai pot să salte,
ca-n serile lui de trăire, când se retrage frumosul în sine.
Iureşul îi stăpâneşte pe oameni, căutările zilei
îi desparte de sufletul lor şi-i alungă pe ţărmuri străine
de unde Carpaţii nici nu se mai văd şi plâng.
În miezul tainei pe lacrima arsă de îndepărtări,
mă împuţinez cu fiecare clipă şi n-am pe cine lăsa
să guste vinul amar în dulcele răgaz,
prin care înţelegem primăvara păsările
şi mai ales rândunicile care-şi fac cuiburi sub streaşină
şi se înveselesc.
La capătul drumului se deschid porţile
liniştea a ostenit şi fuge-n calea voastră cu bucurie,
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.